Capitolul III.

DOCTORUL CLAWBONNY.

Richard Shandon era un bun marinar; comandase multă vreme baleniere prin mările arctice, având o faimă bine stabilită în tot ţinutul Lancastre. O asemenea scrisoare putea, pe bună dreptate, să-l mire; se miră, deci, dar cu sângele rece al unui om care a trecut prin multe. El îndeplinea, de altfel, condiţiile cerute; nu era căsătorit, n-avea copii, n-avea părinţi. Om mai liber nici că se putea. Deci, netrebuind să se sfătuiască cu cineva, se duse direct la domnii Marcuart & Co, bancheri.

„Dacă banii sunt aici, îşi spuse el, restul merge de la sine.”

A fost primit la bancă cu atenţiile cuvenite unui om pe care-l aşteaptă în linişte şaisprezece mii de lire într-o casă de bani; odată verificat acest punct, Shandon ceru să i se dea o foaie de hârtie albă şi, cu scrisul lui mare şi apăsat, de marinar, îşi trimise acordul la adresa indicată.

Chiar în aceeaşi zi, se puse în legătură cu constructorii din Birkenhead şi, după douăzeci şi patru de ore, chila corăbiei se şi întindea pe cala şantierului. Richard Shandon era un bărbat de vreo patruzeci de ani, robust, energic, şi curajos, trei calităţi obligatorii pentru un marinar, căci acestea dau încredere, forţă şi sânge rece. Se ştia despre el că-i un om ambiţios şi dificil, niciodată iubit de marinarii lui, ci temut. Faima aceasta nu mergea, de altfel, până la a-i face greutăţi în alcătuirea echipajului său, căci era cunoscut ca un om capabil să se descurce.

Shandon se temea ca nu cumva latura misterioasă a acţiunii să-l stânjenească în mişcările sale.

„De aceea, îşi spuse el, cel mai bine e să nu las să răsufle nimic; se vor găsi destui rechini care vor voi să afle ce şi cum şi, de vreme ce nici eu nu ştiu nimic, aş fi foarte încurcat dacă ar trebui să le răspund. Acest K. Z. este cu siguranţă un individ destul de ciudat; dar, la urma urmelor, mă cunoaşte, se bizuie pe mine, aceasta e suficient. Cât despre vasul lui, va fi frumuşel croit şi să nu mi se spună Richard Shandon, dacă nu e destinat să cutreiere prin marea glacială. Dar să păstrăm asta pentru mine şi ofiţerii mei.”

După care, Shandon începu să se ocupe de recrutarea echipajului, ţinând cont de condiţiile privind familia şi sănătatea, cerute de căpitan.

El cunoştea un băiat vrednic, foarte devotat, bun marinar, pe nume James Wall. Acest Wall să fi avut vreo treizeci de ani şi nu se afla la prima lui călătorie în mările nordului. Shandon îi propuse locul de ofiţer trei şi James Wall acceptă cu ochii închişi; nu dorea altceva decât să navigheze, şi-şi iubea mult meseria. Shandon i-a povestit în amănunt cum stau lucrurile, ca şi unui oarecare Johnson, pe care-l făcu şeful echipajului.

— Să fie cu noroc! spuse James Wall. Mai bine asta decât altceva. Dacă e vorba să căutăm trecerea din nord-vest, mai sunt şi unii care se întorc de-acolo.

— Nu totdeauna, răspunse maistrul Johnson; dar, în sfârşit, nu-i un motiv ca să nu te duci.

— De altfel, dacă nu ne-nşelăm în presupunerile noastre, continuă Shandon, trebuie să mărturisesc că această călătorie se face în bune condiţiuni. Forward va fi un vas de toată frumuseţea şi, prevăzut cu o maşină cu vapori bună, va putea să meargă departe. Un echipaj de optsprezece oameni, asta-i tot ce ne trebuie.

— Optsprezece oameni, replică maistrul Johnson, atâţia câţi a avut americanul Kane la bord, când a făcut celebra lui expediţie spre pol.

— E totuşi ciudat, reluă Wall, că un particular mai încearcă să traverseze marea de la strâmtoarea Davis la strâmtoarea Behring. Expediţiile trimise în căutarea amiralului Franklin au costat Anglia mai mult de o sută şaizeci de mii de lire, fără nici un rezultat practic. Cine, dracu’, îşi mai poate risca averea într-o asemenea acţiune?!

— Mai întâi, James, răspunse Shandon, noi judecăm bazaţi pe o simplă ipoteză. Vom merge oare cu adevărat pe mările boreale sau australe? Nu ştiu. Poate că e vorba de a încerca o nouă descoperire. De altfel, într-o zi sau alta, trebuie să se prezinte un anume doctor Clawbonny, care, fără îndoială, va şti mai multe şi va fi însărcinat să ne instruiască. Vom vedea.

— Atunci să aşteptăm spuse maistrul Johnson; în ce mă priveşte, comandere, mă apuc să caut tipi solizi, cât despre principiul lor de căldură animală, cum spune căpitanul, ţi-l garantez dinainte. Te poţi bizui pe mine.

Acest Johnson era un om preţios; cunoştea navigaţia la latitudinile înalte. Se găsea în calitate de submaistru la bordul lui Phoenix, care a făcut parte din expediţiile trimise în 1853 în căutarea lui Franklin; acest brav marinar a fost chiar martorul morţii locotenentului francez Bellot, pe care-l însoţea în raidul făcut de acesta printre gheţuri. Johnson cunoştea personalul maritim din Liverpool şi se puse imediat în mişcare ca să-şi recruteze oamenii.

Shandon, Wall şi cu dânsul lucrară atât de bine, încât în primele zile ale lui decembrie aveau toţi oamenii necesari, dar acest lucru nu a fost lipsit de greutăţi: mulţi se simţeau ademeniţi de câştigul neobişnuit de mare, dar îi speria viitorul expediţiei şi, dintre cei care se angajau în mod hotărât, unii veneau mai târziu să-şi retragă cuvântul şi să restituie acontul, sfătuiţi de prieteni să nu încerce o asemenea ispravă. Toţi, de altfel, încercau să pătrundă misterul şi-l înghesuiau cu întrebări pe secundul Richard. Acesta îi trimitea la maistrul Johnson.

— Ce vrei să-ţi spun, amice? răspundea acesta din urmă, de fiecare dată; nu ştiu nici eu mai mult ca tine. În orice caz, vei fi în bună tovărăşie cu nişte băieţi de viaţă care se ţin tari în orice împrejurare; asta e ceva! Aşadar ce te mai gândeşti atâta? Ori e laie, ori bălaie!

Şi cei mai mulţi încheiau târgul.

— Mă-nţelegi, mai spunea câteodată şeful de echipaj, e greu până te hotărăşti. Un salariu mare, cum nici un marinar n-a mai pomenit, cu asigurarea de a găsi un capital frumos la întoarcere. Are ce să te atragă.

— Adevărul e, răspundeau marinarii, că e foarte ispititor! Bunăstare până la sfârşitul vieţii.

— Nu-ţi voi ascunde de loc, continua Johnson, că expediţia va fi de lungă durată, grea, periculoasă; asta se spune categoric în instrucţiunile noastre; aşadar, trebuie să ştie bine fiecare la ce se angajează: e foarte probabil că se va cere tot ce e omeneşte posibil, şi poate chiar mai mult! Deci, dacă nu te simţi destul de curajos, dacă n-ai o fire gata la orice încercare şi dacă n-ai pe dracu-n tine, dacă nu-ţi spui că ai douăzeci de şanse contra una de a rămâne pe acolo, dacă, într-un cuvânt, ţii să-ţi laşi pielea într-un loc anumit, mai curând decât altul, de preferinţă aici decât acolo, atunci fă stânga-mprejur şi lasă locul tău unui tovarăş mai îndrăzneţ.

— Dar, cel puţin, maistre Johnson, continua marinarul, strâns cu uşa, cel puţin îl cunoşti pe căpitan?

— Prietene, căpitan este Richard Shandon, până ce se prezintă altcineva. Or, trebuie s-o spunem, aceasta era chiar şi-n mintea secundului; el se legăna în iluzia că, în ultimul moment, va primi instrucţiuni exacte cu privire la scopul călătoriei şi că va rămâne şef la bordul lui Forward. Îi plăcea chiar să răspândească această părere, fie când vorbea cu ofiţerii lui, fie când urmărea lucrările de construcţie a bricului, al cărui schelet se ridica pe şantierele de la Birkenhead, asemeni coastelor unei balene răsturnate. Shandon şi Johnson se conformaseră cu stricteţe recomandării privitoare la sănătatea oamenilor din echipaj; aceştia aveau o înfăţişare care inspira încredere şi aveau destulă căldură animală ca sa încălzească, la nevoie, chiar şi maşinile lui Forward; membrele lor elastice, faţa luminoasă şi înfloritoare îi făceau să fie în stare să reacţioneze la gerurile intense. Erau oameni încrezători şi hotărâţi, energici şi voinici; nu erau însă toţi la fel de viguroşi; Shandon chiar şovăise să ia pe câţiva dintre ei, de exemplu, pe marinarii Griper şi Garry şi pe harponierul Simpson care i se păreau cam slabi; dar, în rest, erau solid construiţi, aveau inima caldă şi angajarea lor a fost semnată.

Odată echipajul alcătuit, Shandon şi cei doi ofiţeri se ocupară de aprovizionări; ei urmară cu stricteţe instrucţiunile căpitanului, instrucţiuni clare, precise, amănunţite, în care cele mai neînsemnate articole erau prevăzute în cantităţile şi cu calităţile necesare. Cu ajutorul mandatelor de care dispunea comandantul, fiecare articol fu plătit cu bani peşin, cu un rabat de 8% pe care Richard îl trecu cu grijă în creditul lui K. Z.

Echipaj, provizii, încărcătură, toate fură gata în ianuarie 1860; Forward începea să capete formă. Nu trecea zi fără ca Shandon să nu se ducă la Birkenhead.

Într-o dimineaţă, la 23 ianuarie, potrivit obiceiului său, el se afla într-una din acele mari şalupe cu vapori, cu câte o cârmă la cele două capete, ca să evite manevra de întoarcere, şi care fac permanent serviciul între cele două maluri ale Mersey-ului; domnea atunci o ceaţă din cele obişnuite, care-i obligă pe marinarii de pe râu să se ghideze cu ajutorul busolei, deşi traseul lor durează doar zece minute.

Totuşi, oricât de groasă ar fi fost ceaţa, ea n-a putut să-l împiedice pe Shandon să vadă un bărbat scund, destul de gras, cu o figură fină, voios, cu privirea blinda, care înainta spre el, îi luă amândouă mâinile şi le scutură cu o înflăcărare, cu o vioiciune şi o familiaritate „cu totul meridională”, cum ar fi spus un francez.

Dar, dacă personajul acesta nu era din sud, nici mult nu-i lipsea; vorbea, gesticula cu volubilitate; ideile lui trebuiau neapărat să iasă la lumina zilei, altfel era pericol să explodeze. Ochii lui mici, de om inteligent, gura mare şi mobilă erau tot atâtea supape de siguranţă care-i permiteau să dea drumul la preaplinul din el; vorbea întruna, aşa de mult şi atât de repede, încât trebuie să mărturisim că Shandon nu putea să înţeleagă nimic din ce spunea.

Numai că secundul de pe Forward îl recunoscu imediat pe omuleţul acesta pe care nu-l văzuse niciodată; o idee îi străfulgera mintea şi, în momentul în care celălalt se opri să respire, Shandon strecură repede aceste cuvinte:

— Doctorul Clawbonny?

— Chiar el, în persoană, comandere! E aproape un sfert de oră de când te caut, de când întreb de dumneata peste tot şi pe toată lumea. Înţelegi nerăbdarea mea? Încă cinci minute şi-mi pierdeam capul. Aşadar, dumneata eşti, comandere Richard? Exişti cu adevărat? Nu eşti un mit? Dă-mi mâna! S-o mai strâng o dată într-a mea! Da, e cu adevărat mâna lui Richard Shandon! Or, dacă există un comander Richard, există şi un bric Forward, pe care-l comandă; şi dacă-l comandă, va pleca; şi dacă va pleca, îl va lua pe doctorul Clawbonny la bordul său.

— Ei bine, da, doctore, eu sunt Richard, există un bric Forward şi va pleca.

— E logic, răspunse doctorul, după ce-şi făcuse o provizie mare de aer, e logic. De aceea vezi ce bucuros sunt; mă aflu în faţa realizării dorinţelor mele celor mai arzătoare! De multă vreme aşteptam o asemenea ocazie, doream să întreprind o asemenea călătorie. Or, cu dumneata, comandere…

— Îmi permiteţi… făcu Shandon.

— Cu dumneata, continuă Clawbonny, fără să-l asculte, suntem siguri că vom merge departe şi că nu vom da nici un pas înapoi.

— Dar… încercă să spună Shandon.

— Căci ai dovedit-o, comandere, şi cunosc statele dumitale de serviciu. A, eşti un vrednic marinar!

— Dacă ţineţi neapărat…

— Nu, nu vreau ca îndrăzneala, bravura şi îndemânarea dumitale să fie puse măcar o clipă la îndoială, nici chiar de dumneata. Căpitanul care te-a ales drept secund e un om care se pricepe, ţi-o garantez eu!

— Dar nu e vorba despre asta, făcu Shandon, nerăbdător.

— Dar despre ce e vorba, atunci? Nu mă mai face să aştept.

— Ce dracu’, nu mă lăsaţi să vorbesc! Spuneţi-mi, vă rog, doctore, cum aţi ajuns să faceţi parte din expediţia lui Forward?

— Păi, printr-o scrisoare, printr-o scrisoare demnă de încredere, iat-o, scrisoarea unui brav căpitan, foarte laconică, dar prea suficientă! Şi, spunând acestea, doctorul îi întinse lui Shandon scrisoarea concepută în felul următor:

Inverness, 22 ianuarie 1860

Doctorului Clawbonny.

Liverpool.

Dacă doctorul Clawbonny vrea să se îmbarce pe Forward, pentru o lungă expediţie, se poate prezenta la secundul Richard Shandon, care a primit instrucţiuni în această privinţă.

Căpitanul bricului Forward, K. Z.

— Scrisoarea mi-a sosit azi-dimineaţă şi iată-mă gata să păşesc la bordul lui Forward.

— Dar, cel puţin, întrebă Shandon, ştiţi, doctore, care e scopul acestei călătorii?

— Habar n-am, dar ce-mi pasă, totul e să plec undeva! Se spune că sunt un savant; lumea se înşeală, comandere, nu ştiu nimic şi dacă am publicat câteva cărţi care se vând binişor, am greşit; publicul e prea bun că le cumpără! Nu ştiu nimic, ţi-o spun eu, decât că sunt un ignorant. Or mi se oferă să-mi completez, sau, mai bine zis, să-mi refac cunoştinţele de medicină, chirurgie, istorie, geografie, botanică, mineralogie, conchiliologie, geodezie, chimie, fizică, mecanică, hidrografie; ei bine, primesc şi te asigur că nu mă las rugat!

— Atunci, continuă Shandon, decepţionat, nu ştiţi încotro pleacă Forward?

— Ba da, comandante, se duce acolo unde e ceva de învăţat, de descoperit, unde te poţi instrui, compara, acolo unde se întâlnesc alte obiceiuri, alte ţinuturi, alte popoare pe care să le studiezi în activitatea lor; pleacă, într-un cuvânt, acolo unde n-am fost niciodată.

— Dar mai precis? întrebă Shandon.

— Mai precis, replică doctorul, am auzit spunându-se că va naviga spre mările boreale. Ei bine, fie şi pentru miazănoapte!

— Cel puţin, întrebă Shandon, îl cunoşti pe căpitanul lui?

— Câtuşi de puţin! Dar e un om vrednic, poţi să mă crezi.

După ce secundul şi doctorul au debarcat la Birkenhead, primul îl puse pe al doilea la curent cu situaţia, şi acest mister înflăcăra imaginaţia doctorului. Vederea bricului îi provocă explozii de bucurie. Din ziua aceea nu-l mai părăsi pe Shandon şi veni în fiecare dimineaţă să viziteze coca lui Forward.

De altfel, fu în mod special însărcinat să supravegheze instalarea farmaciei de bord.

Căci era medic, şi chiar un bun medic, acest Clawbonny, dar care nu prea practica medicina. Doctor, ca oricare altul, la douăzeci şi cinci de ani, la patruzeci era un adevărat savant; foarte cunoscut în tot oraşul, deveni un membru influent al Societăţii literare şi filosofice din Liverpool. Mica lui avere îi îngăduia să împartă câteva sfaturi care, deşi gratuite, nu erau mai puţin valoroase; iubit aşa cum trebuie să fie un om cât se poate de îndatoritor, el n-a făcut niciodată vreun rău cuiva, nici chiar lui; vioi şi vorbăreţ, dacă vreţi, dar cu inima deschisă şi deschisă tuturor.

Când zvonul înscăunării sale la bordul lui Forward se răspândi prin oraş, prietenii lui puseră în mişcare totul ca să-l reţină, ceea ce-l întări şi mai mult în ideea lui; or, când doctorul îşi băga ceva în cap, prea abil trebuia să fie cel care să-i schimbe hotărârea.

Din ziua aceea, zvonurile, presupunerile, temerile merseră crescând, dar acest lucru n-a împiedicat ca Forward să fie lăsat la apă, la 5 februarie 1860. După două luni era gata să pornească în larg.

La 15 februarie, aşa cum anunţa scrisoarea căpitanului, un câine danez fu expediat cu trenul de la Edinburg la Liverpool, pe adresa lui Richard Shandon. Animalul părea arţăgos, nedomesticit, chiar puţin sinistru, cu o privire ciudată. Pe zgarda lui de aramă se citea numele lui Forward. Secundul îl instala la bord chiar în aceeaşi zi şi confirmă primirea lui, la iniţialele indicate.

Aşadar, în afară de căpitan, echipajul lui Forward era complet. El era alcătuit precum urmează: 1. K. Z., căpitan; 2. Richard Shandon, secund; 3. James Wall, ofiţer trei; 4. doctorul Clawbonny; 5. Johnson, şef de echipaj; 6. Simpson, harponier; 7. Bell, dulgher; 8. Brunton, mecanic-unu; 9. Plover, mecanic-doi; 10. Strong (negru), bucătar; 11. Foker, pilot de gheţuri; 12. Wolsten, armurier, 13. Bolton, marinar; 14. Garry, marinar; 15. Clifton, marinar; 16. Gripper, marinar; 17. Pen, marinar: 18. Waren, fochist.