Capitolul IV.

DOG-CAPTAIN.

Odată cu 5 aprilie, sosi ziua plecării. Îmbarcarea doctorului liniştea puţin spiritele. Respectabilul savant putea fi urmat cu încredere acolo unde admitea să meargă şi el.

Totuşi, cea mai mare parte dintre marinari continuau să fie neliniştiţi, iar Shandon, temându-se ca dezertarea să nu lase câteva goluri la bord, abia aştepta să se afle în largul mării: odată depărtaţi de coastă, oamenii din echipaj se vor obişnui cu ideea.

Cabina doctorului Clawbonny era situată sub dunetă şi ocupa toată partea dinspre pupa. Cabina căpitanului şi a secundului erau aşezate, în schimb, cu vederea spre punte. Aceea a căpitanului rămânea ermetic închisă, după ce fusese înzestrată cu diverse instrumente, mobilă, îmbrăcăminte de călătorie, cărţi, haine de schimb şi ustensile, indicate într-o notă amănunţită. Urmând instrucţiunile necunoscutului, cheia acestei cabine i-a fost trimisă la Lubeck; deci, numai el putea să intre în cabina lui.

Acest amănunt îl contraria pe Shandon şi-i reducea mult din şansele de a fi şeful suprem. Cât despre propria lui cabină, el o amenajase perfect, potrivit nevoilor presupusei călătorii, cunoscând temeinic cerinţele unei expediţii polare.

Cabina ofiţerului trei era situată pe puntea inferioară, care forma un vast dormitor unde dormeau marinarii; oamenii se simţeau în largul lor şi cu greu s-ar fi găsit o instalaţie atât de comodă la bordul oricărui alt vas. Erau îngrijiţi ca o încărcătură de preţ; o sobă uriaşă ocupa mijlocul sălii comune.

Doctorul Clawbonny era cu totul în elementul lui; îşi luase în primire cabina de la 6 februarie, chiar a doua zi după ce Forward fusese lansat la apă. „Cel mai fericit dintre animale, spunea el, ar fi un melc care ar putea să-şi facă o cochilie după planul lui; vreau să încerc să fiu un melc inteligent.”

Şi, zău aşa, pentru o cochilie în care avea să stea multă vreme, cabina lui căpătase o frumoasă înfăţişare. Doctorul îşi făcuse o adevărată plăcere de savant, sau de copil, punându-şi în ordine bagajul lui ştiinţific. Cărţile, ierbarele, fişele, instrumentele de precizie, aparatele de fizică, colecţia lui de termometre, de barometre, de higrometre, de lunete, de compasuri, de sextante, de hărţi, de planuri, fiolele, prafurile, flacoanele foarte completei sale farmacii de voiaj, toate se clasau într-o ordine care i-ar fi făcut de ruşine pe cei de la British Museum. Spaţiul acesta de şase picioare* pătrate conţinea bogăţii incalculabile; doctorul n-avea decât să întindă mâna, fără să se deranjeze, ca să devină într-o clipă medic, matematician, astronom, geograf, botanist sau conchiliolog.

Trebuie să mărturisim, era mândru de aceste amenajări şi fericit în sanctuarul lui plutitor, pe care trei dintre cei mai slabi din prietenii săi ar fi fost destul ca să-l umple. Aceştia, de altfel, veniră la el cu droaia, într-un număr care începea să-l stânjenească până şi pe el, un om atât de comunicativ, şi, spre deosebire de Socrate, până la urmă ajunse să spună: „Casa mea e mică, dar să dea Dumnezeu să nu fie niciodată plină de prieteni!”

În ce priveşte cuşca marelui câine danez, şi pentru a completa descrierea lui Forward, va fi destul să spunem că era construită chiar sub fereastra cabinei misterioase; dar sălbaticul ei locuitor prefera să vagabondeze în spaţiul dintre cele două punţi şi cala vasului; părea imposibil de domesticit şi nimeni nu veni de leac felului lui ciudat de a fi; îl auzeau, mai ales în timpul nopţii, scoţând nişte urlete jalnice care răsunau sinistru prin adâncurile vasului. Era oare dorul după stăpânul lui care lipsea? Sau teama instinctivă la apropierea unei călătorii periculoase? Sau presimţirea primejdiilor ce aveau să vină? Marinarii erau de părere că acesta din urmă ar fi motivul şi, tot făcând glume, mulţi ajunseseră în mod serios să socoată câinele drept un animal diabolic.

Pen, un tip de altfel foarte brutal, se repezi într-o zi să-l lovească, dar căzu atât de rău pe muchea cabestanului, încât îşi sparse îngrozitor capul. E lesne de înţeles că acest accident a fost pus pe seama fantasticului animal.

Clifton, omul cel mai superstiţios din echipaj, făcu şi el ciudata observaţie, cum că acest câine, când se afla pe dunetă, se plimba întotdeauna în vânt; iar mai târziu, când bricul fu în larg şi mergea drept înainte, surprinzătorul animal îşi schimba locul la fiecare schimbare de drum a vasului şi se ţinea în vânt, aşa cum ar fi făcut-o căpitanul lui Forward.

Doctorul Clawbonny, a cărui blândeţe şi mângâieri ar fi îmblânzit şi un tigru, încercă zadarnic să câştige bunăvoinţa acestui câine; îşi pierdu doar timpul căutând să-l îmbie.

Animalul acesta, de altfel, nu răspundea la niciunul din numele înscrise în calendarul vânătorilor. Aşa că oamenii de pe vas sfârşiră prin a-i spune Captain,căci părea să fie perfect la curent cu uzanţele la bord. Era evident că acest câine mai navigase cândva.

Se poate înţelege, prin urmare, răspunsul glumeţ pe care l-a dat şeful de echipaj prietenului lui Clifton şi de ce această presupunere a găsit destui creduli; mulţi o repetau râzând, dar aşteptându-se să vadă câinele reluându-şi într-o zi înfăţişarea omenească şi comandând manevrele cu o voce tunătoare.

Chiar dacă Richard Shandon nu avea asemenea temeri, el nu era totuşi cu totul liniştit şi, în ajunul plecării, în seara de 5 aprilie, stătea de vorbă despre această chestiune cu doctorul, cu Wall şi cu maistrul Johnson, în careul dunetei.

Aceşti patru savurau tocmai al zecelea grog, ultimul, desigur, căci, conform indicaţiilor din scrisoarea de la Aberdeen, toţi oamenii din echipaj, de la căpitan până la fochist, erau teetotalers*, adică nu aveau să găsească la bord nici vin, nici bere, nici băuturi spirtoase, decât în caz de boală sau cu o reţetă de la doctor.

De vreo oră, conversaţia se desfăşura în jurul plecării. Dacă instrucţiunile căpitanului se realizau până la capăt, Shandon ar fi trebuit să primească chiar a doua zi o scrisoare cu ultimele sale ordine.

— Dacă această scrisoare, spunea comanderul, nu-mi indică numele căpitanului, ea trebuie cel puţin să ne comunice destinaţia bastimentului. Fără asta, încotro să-l îndrept?

— În locul dumitale, Shandon, răspunse nerăbdătorul doctor, aş pleca şi fără scrisoare, zău aşa! O să ştie ea să alerge după noi, îţi garantez acest lucru.

— Aveţi o încredere oarbă, doctore! Dar spre ce punct al globului aţi întinde velele, dacă nu vă supăraţi?

— Către Polul Nord, evident! Se înţelege de la sine, nu-i posibilă nici o îndoială.

— Nici o îndoială! replică Wall. Şi de ce nu către Polul Sud?

— La Polul Sud, exclamă doctorul, niciodată! I-ar fi putut veni căpitanului ideea să-şi pună bricul în pericol traversând întregul Atlantic? Încearcă să te gândeşti la acest lucru, scumpul meu Wall.

— Doctorul are răspuns la toate, spuse acesta din urmă.

— Fie pentru nord, interveni Shandon. Dar, spuneţi-mi, doctore, ne îndreptăm spre Spitzberg? Spre Groenlanda? Spre Labrador? Spre golful Hudson? Chiar dacă drumurile duc toate spre aceeaşi ţintă, adică la banchiza de netrecut, ele nu sunt mai puţin numeroase şi aş fi în mare încurcătură de-ar trebui să mă hotărăsc pentru unul sau pentru altul. Puteţi să-mi daţi un răspuns categoric, doctore?

— Nu, răspunse acesta, jignit că nu mai avea ce să spună; dar, în sfârşit, ca să încheiem discuţia, dacă nu primeşti nici o scrisoare, ce vei face?

— Nimic; voi aştepta.

— Nu vei pleca? exclamă Clawbonny, agitându-şi paharul cu disperare.

— Nu, desigur.

— E cel mai înţelept lucru, interveni calm şeful de echipaj Johnson, în timp ce doctorul se plimba în jurul mesei, căci nu putea sta locului. Da, e cel mai înţelept, şi totuşi o prea lungă aşteptare poate avea consecinţe supărătoare. Mai întâi, anotimpul e potrivit şi, dacă e vorba de nord, trebuie să profităm de dezgheţ ca să străbatem strâmtoarea Davis; în afară de asta, echipajul devine din ce în ce mai neliniştit; prietenii, camarazii oamenilor noştri îi îndeamnă să părăsească Forward şi influenţa lor ar putea să ne joace o festă.

— Mai trebuie spus, reluă James Wall, că, dacă s-ar răspândi panica printre marinarii noştri, ar dezerta până la cel din urmă şi nu ştiu, comandere, dacă ai reuşi să-ţi mai refaci echipajul.

— Şi atunci ce-i de făcut? întrebă Shandon.

— Ceea ce ai spus chiar dumneata, răspunse doctorul. Să aşteptăm dar, să aşteptăm până mâine, înainte de a ne lăsa cuprinşi de disperare. Promisiunile căpitanului s-au îndeplinit până acum cu regularitate, ceea ce e un semn bun; nu există deci nici un motiv să credem că nu vom fi înştiinţaţi în timp util cu privire la destinaţia noastră. Nu mă îndoiesc nici o clipă că mâine vom naviga în largul mării Irlandei; aşa că, dragi prieteni, propun să bem un ultim grog în cinstea fericitei noastre călătorii; ea începe într-un mod cam ciudat, dar, cu marinari ca voi, are mii de şanse să se termine bine.

Şi toţi patru ciocniră pentru ultima oară.

— Şi acum, comandere, spuse şeful de echipaj Johnson, dacă am vreun sfat să-ţi dau, e acela de a pregăti totul pentru plecare; trebuie ca echipajul să fie sigur de hotărârea dumitale. Mâine, fie că vine, fie că nu vine o scrisoare, ridică velele; nu aprinde focurile la căldări – vântul pare-se că va ţine; nu va fi nimic mai uşor decât să coborâm cu vânt în pupă în vele; pilotul să se suie la bord; în momentul refluxului, ieşi din docuri; mergi şi ancorează dincolo de limba de pământ de la Birkenhead; oamenii noştri nu vor mai avea nici o comunicaţie cu pământul şi dacă această scrisoare diabolică va sosi până la urmă, ne va găsi tot atât de bine acolo ca şi în altă parte.

— Bine zis, bravul meu Johnson! spuse doctorul întinzându-i mâna bătrânului marinar.

— Aşa să fie! răspunse Shandon.

Fiecare se întoarse în cabina lui şi aşteptă, dormind agitat, răsăritul soarelui.

A doua zi, s-a împărţit prima poştă în oraş fără ca vreo scrisoare să poarte adresa comanderului Richard Shandon.

Totuşi, acesta îşi făcu preparativele de plecare; zvonul se răspândi imediat la Liverpool şi, aşa cum s-a văzut, o mulţime imensă de spectatori se grăbi spre cheiurile din New Prince.

Mulţi dintre ei veniră la bordul bricului, unul să-şi îmbrăţişeze pentru ultima oară un camarad, altul să-şi convingă vreun prieten să nu plece, altul ca să arunce o privire asupra acestei ciudate nave, altul ca să afle, în fine, scopul călătoriei, şi lumea murmura văzându-l pe comander mai tăcut şi mai rezervat ca oricând.

Avea motivele sale bine întemeiate să fie aşa.

Bătu ora zece. Bătu ora unsprezece. Fluxul trebuia să se producă pe la ora unu după-amiază. Shandon, de pe înălţimea dunetei, arunca priviri neliniştite spre mulţime, încercând să surprindă secretul destinului său pe vreo figură oarecare. Dar în zadar. Marinarii de pe Forward executau în tăcere ordinele sale, fără să-l piardă din ochi, aşteptând mereu o comunicare care nu mai sosea.

Maistrul Johnson era pe sfârşite cu manevrele de plecare. Cerul era acoperit şi, în afara bazinelor docurilor, hula foarte puternică; vântul bătea dinspre sud-est cu oarecare violenţă, dar se putea ieşi cu uşurinţă din apele Mersey-ului.

La prânz, încă nimic nou. Doctorul Clawbonny se plimba agitat, privind cu binoclul, gesticulând, plin de „nerăbdarea mării”, aşa cum spunea el cu o anumită eleganţă latină. Orice ar fi făcut era emoţionat. Shandon îşi muşca buzele până la sânge.

În clipa aceea, Johnson se apropie şi-i spuse:

— Comandere, dacă vrem să profităm de flux, nu mai trebuie să pierdem timp, altminteri nu vom ieşi din docuri mai înainte de cel puţin o oră.

Shandon aruncă o ultimă privire în jur şi-şi consultă ceasul. Ora pauzei de prânz trecuse.

— Haidem! îi spuse el şefului de echipaj.

— Hai, plecaţi! strigă acesta, ordonând vizitatorilor să elibereze puntea lui Forward.

S-a produs atunci o oarecare mişcare în mulţime, care se îndrepta spre deschizătura din bordajul navei, pentru a ajunge pe chei, în timp ce oamenii de pe bric dezlegau ultimele parâme.

Or, zăpăceala inevitabilă a acestor curioşi, pe care marinarii îi împingeau înapoi fără prea multe menajamente, a fost şi mai mult sporită de urletele câinelui. Dintr-o dată animalul acesta se năpusti dintr-un capăt la celălalt al vasului, prin masa compactă a vizitatorilor. Lătra cu glas surd. Lumea s-a dat la o parte din faţa lui; sări pe dunetă şi, lucru de necrezut, dar pe care mii de martori l-au putut constata, Dog-Captain ţinea o scrisoare între dinţi.

— O scrisoare! exclamă Shandon; dar atunci el se află la bord?

— A fost aici, fără îndoială, dar nu mai este, răspunse Johnson, arătând puntea complet curăţită de mulţimea care-i stânjenea.

— Captain! Captain! Aici! strigă doctorul, încercând să apuce scrisoarea pe care câinele o ferea de mâna lui prin salturi neaşteptate. Se părea că nu vrea să-i predea mesajul decât personal lui Shandon.

— Aici, Captain! strigă acesta din urmă.

Câinele se apropie, Shandon luă scrisoarea fără nici o greutate şi atunci Captain lăsă să se audă trei lătrături, în mijlocul tăcerii profunde ce domnea la bord şi pe cheiuri.

Shandon ţinea scrisoarea fără s-o deschidă.

— Dar citeşte-o odată! Citeşte-o! exclamă doctorul.

Shandon o privi. Adresa, fără dată şi fără indicaţia locului, cuprindea doar atât:

Comanderului Richard Shandon, la bordul bricului Forward.

Shandon deschise scrisoarea şi citi:

Vă veţi îndrepta spre capul Farewell. Veţi fi acolo la 20 aprilie. Dacă nu apare căpitanul la bord, veţi trece prin strâmtoarea Davis şi veţi merge în susul mării Baffin, până la golful Melville.

Căpitanul bricului Forward K. Z.

Shandon împături cu grijă această scrisoare laconică, o puse în buzunar şi dădu ordinul de plecare. Vocea lui, care răsuna singură în mijlocul şuierăturilor vântului de est, avea ceva solemn.

În curând Forward fu în afara bazinelor şi, condus de un pilot din Liverpool, al cărui cuter mic îi urma de la distanţă, o luă pe curentul lui Mersey. Mulţimea se repezi pe cheiul exterior, care se întindea de-a lungul docurilor Victoria, ca să mai zărească pentru o ultimă dată acest vas ciudat. Cele două gabiere, focul şi brigantina fură repede întinse şi, cu aceste vele, Forward, demn de acest nume, după ce ocoli limba ce pământ de la Birkenhead, intră cu toată viteza în marea Irlandei.