Capitolul V.

ÎN LARG.

Vântul, inegal dar prielnic, îşi azvârlea cu putere rafalele lui de aprilie. Forward despica marea în viteză, iar elicea, înnebunită, nu opunea nici o rezistenţă mersului său. Către ora trei se încrucişa cu vaporul care face cursa regulată între Liverpool şi insula Man, cu emblema Siciliei pe tamburi.

Căpitanul îl salută de la bordul lui – ultimul salut care i-a fost dat echipajului lui Forward să-l mai audă.

La ora cinci, pilotul îi încredinţa lui Richard Shandon comanda vasului şi se întoarse pe cuterul său care, cârmind în direcţia vântului, dispăru în curând spre sud-est.

Către seară, bricul depăşi pintenul Man, la extremitatea sudică a insulei cu acest nume. În timpul nopţii fu hulă pe mare. Forward se comportă bine, lăsă în urmă capul de la Ayr prin nord-vest şi se îndreptă spre canalul Nordului.

Johnson avusese dreptate: pe mare instinctul de marinar birui. Văzând cât de bun era vasul, oamenii uitau de ciudăţenia situaţiei lor şi viaţa la bord intră în normal.

Doctorul aspira cu nesaţ vântul mării; se plimba voiniceşte, înfruntând rafalele şi, deşi era un savant, se ţinea destul de bine pe punte.

— Frumos lucru e marea, îi spuse el maistrului Johnson, urcând pe punte după-masă. Fac cunoştinţă cam târziu cu ea, dar voi recâştiga timpul pierdut.

— Aveţi dreptate, domnule Clawbonny, aş dat toate continentele lumii pentru un colţ de ocean. Se pretinde că pe marinari îi oboseşte repede meseria lor; iată, sunt patruzeci de ani de când navighez, şi-mi place la fel ca în prima zi.

— E o adevărată bucurie să simţi un vas de nădejde sub picioarele tale şi, dacă apreciez bine, Forward se ţine voiniceşte.

— Aţi apreciat bine, doctore, răspunse Shandon, care se alătură celor doi interlocutori; e un bastiment solid şi mărturisesc că niciodată un vas destinat navigaţiei printre gheţuri n-ar fi putut să fie mai bine înzestrat şi mai bine echipat. Asta-mi aminteşte că, acum treizeci de ani, căpitanul James Ross, plecând să caute Trecerea din nord-vest…

— Echipa Victoria, spuse cu vioiciune doctorul, un bric cu un tonaj aproape egal cu al nostru, înzestrat de asemenea cu o maşină cu vapori.

— Cum?! Ştiţi şi asta?

— Vedeţi şi dumneavoastră, continuă doctorul, pe atunci maşinile erau la începuturile lor şi aceea de pe Victoria i-a provocat multe întârzieri păgubitoare; căpitanul James Ross, după ce o reparase zadarnic, piesă cu piesă, a sfârşit prin a o demonta şi a renunţat la ea cu prilejul primului iernat.

— Drace! făcu Shandon, văd că sunteţi la curent!

— Ce vreţi! răspunse doctorul; citind atâtea, am citit şi lucrările lui Parry, ale lui Ross, ale lui Franklin, rapoartele lui Mac Clure, Kennedy, Kane, Mac Clintock, şi mi-a rămas câte ceva din toate acestea. Aş mai adăuga că acelaşi Mac Clintock, la bordul lui Fox, un bric cu elice, în genul bricului nostru, a mers mai uşor şi mai direct la ţintă decât toţi înaintaşii lui.

— Asta e perfect adevărat, răspunse Shandon; acest Mac Clintock e un marinar îndrăzneţ; l-am văzut la treabă. Mai puteţi adăuga că, asemeni lui, ne vom afla din luna aprilie în strâmtoarea Davis şi, dacă reuşim să străbatem gheţurile, călătoria noastră va fi înaintat considerabil.

— Afară de cazul când, continuă doctorul, ni s-ar întâmpla ca lui Fox, în anul 1857, să fim prinşi chiar din primul an de gheţurile de la nordul mării Baffin şi să iernăm în mijlocul banchizei.

— Trebuie să sperăm că vom fi mai norocoşi, domnule Shandon, răspunse Johnson; şi dacă nici cu un vas ca Forward nu poţi să mergi unde vrei, atunci trebuie să renunţăm la aşa ceva pentru totdeauna.

— De altfel, spuse doctorul, când va fi căpitanul la bord, va şti mai bine decât noi ce e de făcut, cu atât mai mult, cu cât noi nu ştim deloc; căci scrisoarea lui, ciudat de laconică, nu ne îngăduie să ghicim ţinta călătoriei.

— E destul de mult, răspunse Shandon cu vioiciune, să cunoaştem drumul pe care-l avem de urmat, şi acum cred că, timp de o lună, ne putem lipsi de intervenţia supranaturală a acestui necunoscut şi a instrucţiunilor sale. De altfel, cunoaşteţi părerea mea despre el.

— He! he! făcu doctorul. Ca şi dumneavoastră, credeam că omul acesta vă va lăsa comanda vasului şi că nu va veni niciodată la bord, dar…

— Dar? întrebă Shandon, oarecum contrariat.

— Dar, de la sosirea celei de a doua scrisori trimise de el, a trebuit să-mi schimb părerea în această privinţă.

— Şi de ce asta, doctore?

— Pentru că, dacă această scrisoare vă indică drumul de urmat, ea nu vă aduce la cunoştinţă destinaţia lui Forward, or trebuie să ştii bine încotro mergi. Mă întreb prin ce mijloace poate să vă sosească o a treia scrisoare, de vreme ce ne aflăm în larg? Pe pământul Groenlandei, serviciul poştal lasă probabil de dorit. Vezi, Shandon, eu îmi închipui că omul nostru ne aşteaptă în vreo aşezare daneză, la Hosteinborg sau Uppernawik; o fi fost acolo ca să-şi completeze încărcătura de piei de focă, să-şi cumpere săniile şi câinii, într-un cuvânt, să adune tot calabalâcul de care e nevoie prin mările arctice. Nu m-aş mira prea tare văzându-l într-o bună dimineaţă ieşind din cabina lui şi comandând manevra în modul cel mai puţin supranatural din lume.

— Poate, spuse Shandon pe un ton sec; dar, în aşteptare, vântul se întăreşte şi nu e prudent să-ţi rişti zburătorii pe o vreme ca asta.

Shandon îl părăsi pe doctor şi ordonă să se strângă velele de sus.

— Ţine la comanda vasului, îi spuse doctorul şefului de echipaj.

— Da, răspunse acesta din urmă, şi e cam supărător, căci s-ar putea foarte bine să aveţi dreptate, domnule Clawbonny.

Sâmbătă, spre seară, Forward depăşi capul Galloway, al cărui far fu reperat spre nord-est; în timpul nopţii lăsară în urmă capul de la Contyre la nord, iar spre răsărit capul Fair de pe coasta Irlandei. Spre ora trei dimineaţa, bricul, navigând de-a lungul insulei Rothlin, pe care o avea în tribord, ieşi prin canalul de Nord în ocean.

Era duminică, 8 aprilie. Vântul începea să se transforme în furtună şi avea tendinţa de a arunca bricul pe coasta Irlandei; valurile deveniră puternice, ruliul foarte dur. Dacă doctorul n-a avut rău de mare, e pentru că n-a vrut să aibă, căci nimic nu era mai uşor. Pe la prânz – capul Malinhead dispărea spre sud; era ultima bucată de pământ din Europa pe care trebuie s-o fi zărit aceşti marinari îndrăzneţi şi mulţi dintre ei au privit-o îndelung, căci, fără îndoială, n-aveau s-o mai vadă niciodată.

Latitudinea, după observaţiile făcute, era atunci de 55°57' iar longitudinea, după cronometre, 7°40'*.

Furtuna se potoli pe la ora nouă seara; Forward, o bună corabie cu vele, îşi continuă drumul către nord-vest. În ziua aceea şi-au putut da seama de calităţile lui maritime; dacă ar fi să ne luăm după observaţia cunoscătorilor din Liverpool, el era, în primul rând, un soi de vapor cu vele.

În cursul zilelor următoare, Forward înainta repede spre nord-vest; vântul se deplasă spre sud şi marea fu cuprinsă de o bulă puternică; bricul naviga atunci cu toate velele întinse. Câţiva petreli şi puffini zburară încolo şi încoace pe deasupra dunetei; doctorul împuşcă cu multă îndemânare un puffin care, din fericire, căzu pe bord.

Simpson, harponierul, îl luă şi-l aduse proprietarului.

— Păcătos vânat, domnule Clawbonny! spuse el.

— Din care, dimpotrivă, vom face un prânz excelent, prietene!

— Cum?! aveţi de gând să mâncaţi aşa ceva?

— Şi dumneata vei gusta din el, dragul meu, răspunse doctorul râzând.

— Pfui! exclamă Simpson; dar e uleios şi rânced, ca toate păsările de mare.

— Bine! răspunse doctorul; am o metodă a mea de a pregăti vânatul ăsta, şi dacă, după aceea, ai să-ţi dai seama că e pasăre de mare, sunt gata să nu mai omor niciuna în viaţa mea.

— Sunteţi, dar, bucătar, domnule Clawbonny? întrebă Johnson.

— Un savant trebuie să ştie câte ceva din toate.

— Atunci, fereşte-te, Simpson! răspunse şeful echipajului. Doctorul e un om îndemânatic şi ne va face să luăm această pasăre drept o potârniche cu cel mai bun gust.

Adevărul e că doctorul se dovedi mai tare decât zburătoarea lui; îi scoase cu îndemânare grăsimea, care e în întregime situată sub piele, în special pe pulpe, şi, odată cu ea, dispăru râncezeala şi mirosul de peşte de care te poţi plânge pe bună dreptate când e vorba de o pasăre. Astfel preparată, pasărea a fost declarată excelentă chiar şi de Simpson.

În timpul ultimei furtuni, Richard Shandon şi-a dat seama de calităţile echipajului său; îi analizase pe oamenii aceştia unul câte unul, aşa cum trebuie să facă orice comandant care vrea să prevină pericolele pe care le rezervă viitorul; ştia pe ce se poate bizui.

James Wall, ofiţer cu totul devotat lui Richard, înţelegea bine, executa bine, dar se întâmpla să-i lipsească iniţiativa; ca ofiţer de rangul trei, era la locul potrivit.

Johnson, călit în luptele cu marea şi om încercat în călătoriile din oceanul Arctic, nu mai avea nimic de învăţat în privinţa sângelui rece şi a îndrăznelii.

Simpson, harponierul, şi Bell, dulgherul, erau oameni siguri, sclavi ai datoriei şi ai disciplinei. Ice-masterul Foker, marinar cu experienţă, crescut la şcoala lui Johnson, avea să le aducă servicii importante.

Dintre ceilalţi marinari, Garry şi Bolton păreau să fie cei mai buni. Bolton – un fel de şugubăţ, vesel şi vorbăreţ, Garry – un băiat de treizeci şi cinci de ani, cu o figură energică, dar cam palidă şi tristă. Cei trei marinari, Clifton, Gripper şi Pen, păreau mai puţin înflăcăraţi şi mai puţin hotărâţi; erau oricând gata să murmure. Gripper a vrut chiar să-şi rupă angajamentul în momentul plecării lui Forward; un fel de ruşine îl reţinu însă la bord. Dacă lucrurile mergeau bine, dacă nu apăreau nici prea multe pericole de înfruntat şi nici prea multe manevre de executat, se putea conta pe aceşti trei oameni dar le trebuia o hrană substanţială, căci se putea spune despre ei că aveau inima în burtă.

Deşi fuseseră preveniţi, le venea destul de greu să fie teetotalers şi, la ora mesei, duceau dorul brandy-ului sau al ginului; îşi scoteau pârleala pe seama cafelei şi a ceaiului, distribuite la bord cu oarecare risipă.

Cât despre cei doi ingineri, Brunton şi Plover, şi fochistul Waren, se mulţumiseră până acum să stea cu braţele încrucişate. Shandon ştia, deci, la ce să se aştepte din partea fiecăruia dintre ei.

La 14 aprilie, Forward tăia marele curent Gulf-Stream, care, după ce urcă de-a lungul coastei de răsărit a Americii până la bancul Terra-Nova, se înclină spre nord-est şi merge de-a lungul ţărmurilor Norvegiei. Se aflau atunci la 51°37' latitudine şi 22°58' longitudine, la două sute de mile de limba de pământ a Groenlandei. Timpul se răcori, termometrul coborî la 32° Fahrenheit*, adică până la punctul de îngheţare.

Doctorul, fără să-şi pună încă îmbrăcămintea pentru iernile arctice, îşi îmbrăcase costumul lui de mare, după exemplul marinarilor şi al ofiţerilor; îţi făcea plăcere să-l vezi cu cizmele lui înalte, în care intra cu totul, cu uriaşa lui pălărie de pânză, impregnată cu ulei, într-un pantalon şi o jachetă din aceeaşi stofă; pe ploile puternice şi în bătaia valurilor mari care se prăvăleau pe punte, doctorul semăna cu un fel de animal marin, comparaţie care nu înceta să-i aţâţe mândria.

Timp de două zile, marea a fost extrem de rea; vântul se schimbă spre nord-vest şi încetini mersul lui Forward. Între 14 şi 16 aprilie, hula rămase foarte puternică; dar luni se produse o aversă violentă care avu drept rezultat liniştirea aproape imediată a mării. Shandon îi atrase atenţia doctorului asupra acestei ciudăţenii.

— Ei bine, răspunse dânsul, aceasta confirmă curioasele observaţii făcute de vânătorul de balene Scoresby care făcea parte din Societatea regală din Edinburg, al cărei membru corespondent am onoarea să fiu. Vedeţi că, pe timp de ploaie, valurile sunt mai mici, chiar sub influenţa unui vânt violent. Dimpotrivă, pe vreme uscată, marea ar fi agitată chiar de o briză mai slabă.

— Dar cum se explică acest fenomen, doctore?

— E foarte simplu, nu se explică!

În clipa aceea, ice-master-ul, care făcea de cart la vergile zburătorului, semnală o masă, un bloc plutitor la tribord, la cincisprezece mile în direcţia vântului

— Un iceberg* prin meleagurile astea! exclamă doctorul.

Shandon îşi îndreptă luneta în direcţia indicată şi confirmă semnalarea cârmaciului.

— E curios! spuse doctorul.

— Vă miră? întrebă secundul râzând. Cum, avem oare norocul să găsim ceva care să vă mire?

— Asta mă miră fără să mă mire, răspunse doctorul zâmbind, deoarece bricul Ann de Poole, din Greenwood, a fost prins în anul 1813 între nişte adevărate insule de gheaţă, la 4° latitudine nordică, iar Dayement, căpitanul lui, le-a numărat cu sutele!

— Bine! făcu Shandon, mai aveţi multe să ne învăţaţi în legătură cu aceste lucruri?

— O! prea puţin, răspunse cu modestie binevoitoare Clawbonny, în afară de faptul că s-au găsit gheţari plutitori la latitudini mai joase.

— Asta n-o să mi-o spuneţi dumneavoastră, scumpul meu doctor; căci, fiind elev de marină la bordul sloop-ului* de război Fly…

— În 1818, continuă doctorul, pe la finele lui martie, sau, cum s-ar spune, prin aprilie, aţi trecut printre două insule mari de gheţuri plutitoare, pe la 42° latitudine.

— A! E prea de tot! exclamă Shandon.

— Dar e adevărat; nu e cazul deci să mă minunez, de vreme ce suntem cu două grade mai la nord, că întâlnesc un munte plutitor la traversul lui Forward.

— Sunteţi o adevărată fântână de înţelepciune, doctore, răspunse secundul, şi cu dumneavoastră nu ne rămâne decât să tragem în sus de cumpănă.

— Bine, voi seca mai repede decât credeţi! Şi acum, dacă am putea observa de aproape acest fenomen curios, Shandon, aş fi cel mai fericit dintre doctori.

— Tocmai acum e momentul! Johnson, făcu Shandon, strigându-l pe şeful de echipaj, mi se pare că briza are de gând să se întărească.

— Da, comandere, răspunse Johnson, înaintăm puţin, iar curenţii din strâmtoarea Davis se vor face în curând simţiţi.

— Ai dreptate, Johnson, iar dacă vrem să fim la 20 aprilie în faţa capului Farewell, trebuie să dăm drumul la maşini, altfel vom fi zvârliţi pe coastele Labradorului. Domnule Wail, te rog deci să ordoni să se aprindă focul la căldări.

Ordinele comandantului au fost executate. O oră după aceea, vaporii au ajuns la o presiune suficientă; velele au fost strânse şi elicea, bătând valurile cu palele, îl împinse cu putere pe Forward împotriva vântului de nord-est.