Capitolul IX.

O VESTE.

În sfârşit, depăşiră cercul polar. La 30 aprilie, la prânz, Forward trecea la travers de Holsteinborg; în zare, spre răsărit, se înălţau munţi pitoreşti. Marea era, ca să spunem aşa, eliberată de gheţuri sau, mai curând, gheţurile puteau fi evitate cu uşurinţă. Vântul se deplasă spre sud-est, iar bricul, cu trinca, brigantina, focurile şi zburătorii întinse, înainta în marea Baffin.

Ziua aceasta a fost deosebit de liniştită şi echipajul îşi îngădui un pic de odihnă. În jurul vasului înotau şi zburau nenumărate păsări; doctorul observă, printre altele, nişte alca-alla, care semănau aproape cu lişiţele, cu gâtul, aripile şi spatele negre, iar pieptul alb; ele se scufundau cu vioiciune şi rămâneau sub apă uneori mai mult de patruzeci de secunde.

Ziua aceasta n-ar fi fost marcată de nici un eveniment nou dacă, oricât de extraordinar ar părea, nu s-ar fi produs la bord următorul fapt:

Dimineaţa, la ora şase, întorcându-se în cabină, după ce făcuse de cart, Richard Shandon găsi pe masa lui o scrisoare cu următoarea adresă:

Comanderului Richard Shandon, la bordul bricului FORWARD.

Marea Baffin.

Lui Shandon nu-i veni să-şi creadă ochilor; dar, înainte de a lua cunoştinţă de conţinutul acestei ciudate misive, trimise după doctor, după James Wall şi după şeful de echipaj şi le arătă scrisoarea.

— Devine din ce în ce mai ciudat, spuse Johnson.

„E încântător!” gândi doctorul.

— În sfârşit, exclamă Shandon, vom afla secretul! Cu un gest rapid, rupse plicul şi citi următoarele:

Comandere, Căpitanul bricului FORWARD e mulţumit de sângele rece, priceperea şi curajul de care oamenii, ofiţerii şi dumneavoastră, personal, aţi dat dovadă în ultimele împrejurări; el vă roagă să transmiteţi echipajului recunoştinţa sa.

Binevoiţi a vă îndrepta direct spre nord, către golful Melville, iar de acolo veţi încerca să pătrundeţi în strâmtoarea Smith.

Căpitanul bricului Forward.

K. Z.

Luni, 30 aprilie, la travers de capul Walsingham.

— Şi asta-i tot, răspunse Shandon.

Scrisoarea îi căzu din mână.

— Păi, cum vine asta! exclamă Wall. Căpitanul acesta himeric nici nu mai pomeneşte de sosirea lui la bord; trag concluzia că nu va veni niciodată.

— Dar scrisoarea asta, întrebă Johnson, cum a sosit?

Shandon tăcea.

— Domnul Wall are dreptate, răspunse doctorul, care, ridicând plicul de pe jos, îl întoarse pe toate părţile. Căpitanul nu va veni la bord, dintr-un motiv foarte întemeiat…

— Care anume? întrebă repede Shandon.

— Pentru că el se şi află aici, răspunse, simplu, doctorul.

— Aici! se miră Shandon. Ce vreţi să spuneţi?

— Cum să ne explicăm altminteri sosirea acestei scrisori?

Johnson dădea din cap, în semn de aprobare.

— Nu e cu putinţă, răspunse Shandon cu energie. Îi cunosc pe toţi oamenii din echipaj. Ar trebui, deci, presupus că acest căpitan se afla printre ei încă de la plecarea vasului? Nu e cu putinţă, v-o spun eu! De peste doi ani, nu e unul pe care să nu-l fi văzut prin Liverpool de o sută de ori; presupunerea dumneavoastră, doctore, nu stă în picioare.

— Atunci ce părere ai. Shandon?

— Oricare, afară de aceasta. Admit că acest căpitan, sau vreun om de-ai lui, ştiu eu, a putut să profite de întuneric, de ceţuri, de tot ce vreţi, ca să se strecoare la bord; nu suntem departe de pământ; există caiace de eschimoşi care trec neobservate printre gheţuri, se poate, deci, să fi venit cineva până la vas, să fi adus scrisoarea… ceaţa era destul de deasă ca să favorizeze acest plan…

— Şi ca să împiedice vederea bricului, răspunse doctorul; dacă n-am văzut noi un intrus strecurându-se la bord, cum ar fi putut el să-l descopere pe Forward în mijlocul cetii?

— E evident, spuse Johnson.

— Revin, aşadar, la ipoteza mea, spuse doctorul. Ce crezi despre asta, Shandon?

— Tot ce vreţi, răspunse Shandon cu năduf, afară de presupunerea că omul ăsta se află la bordul vasului meu.

— Poate că, adăugă Wall, se găseşte printre cei din echipaj vreun om de-al lui care a primit instrucţiuni.

— Tot ce se poate, răspunse doctorul.

— Dar cine să fie? întrebă Shandon. Îmi cunosc toţi oamenii, vă spun, şi încă de multă vreme.

— În orice caz, continuă Johnson, dacă acest căpitan, fie el om sau diavol, se prezintă pe vas, va fi primit ca atare, dar din scrisoarea asta mai e de tras o învăţătură, sau, mai bine zis, o altă informaţie.

— Şi care anume? întrebă Shandon.

— Că noi trebuie să ne îndreptăm nu numai spre golful Melville, ci şi spre strâmtoarea Smith.

— Ai dreptate, răspunse doctorul.

— Strâmtoarea Smith, repetă maşinal Richard Shandon.

— Este, aşadar, evident, interveni din nou Johnson, că destinaţia lui Forward nu e căutarea unei Treceri din nord-vest, de vreme ce vom lăsa în stânga singura intrare care duce acolo, adică strâmtoarea Lancastre. Iată ceva ce ne prevesteşte o navigaţie plină de greutăţi, pe mări necunoscute.

— Da, strâmtoarea Smith, răspunse Shandon, e drumul pe care americanul Kane l-a urmat în 1853, şi cu preţul câtor pericole! Multă vreme, a fost socotit pierdut la aceste latitudini înfricoşătoare! În sfârşit, deoarece trebuie să mergem într-acolo, vom merge! Dar până unde? Oare la pol?

— Şi de ce nu? exclamă doctorul.

Ipoteza acestei încercări nebuneşti îl făcu pe şeful de echipaj să ridice din umeri.

— În sfârşit, reluă James Wall, ca să ne întoarcem la căpitan, dacă există, nu văd nici un alt loc, pe coasta Groenlandei, unde ne-ar putea aştepta, decât aşezările de la Disko sau Uppernawik; în câteva zile vom şti, deci, ce avem de făcut.

— Dar, întrebă doctorul pe Shandon, nu ai de gând să aduci la cunoştinţa echipajului primirea acestei scrisori?

— Cu permisiunea comanderului, răspunse Johnson n-aş face aşa ceva.

— De ce? întrebă Shandon.

— Pentru că toată situaţia aceasta extraordinară, fantastică, e de natură să-i descurajeze pe oamenii noştri. Ei sunt şi aşa foarte neliniştiţi de soarta unei expediţii care se prezintă în felul acesta. Or, dacă le dăm temeiuri să creadă că sunt conduşi de o forţă supranaturală, asta ar avea urmări neplăcute şi în momentele critice n-am mai putea să ne bizuim pe ei. Ce părere ai comandere?

— Dar dumneavoastră, doctore, ce părere aveţi? întrebă Shandon.

— Mi se pare că maistrul Johnson judecă înţelept.

— Şi dumneata, James?

— Dacă nu există o idee mai bună, mă alătur părerii acestor domni. Shandon rămase pe gânduri timp de câteva clipe, apoi reciti cu atenţie scrisoarea.

— Domnilor, spuse el, părerea dumneavoastră e desigur foarte bună, dar n-o pot adopta.

— Şi de ce nu? întrebă doctorul.

— Pentru că instrucţiunile cuprinse în această scrisoare sunt categorice; ele ordonă să se aducă la cunoştinţă echipajului felicitările căpitanului, or până acum m-am supus întotdeauna orbeşte ordinelor sale, indiferent de modul în care mi-au fost transmise, şi n-aş putea…

— Totuşi… insistă Johnson, care se temea tocmai de efectul unor asemenea comunicări asupra stării de spirit a marinarilor.

— Bunul meu Johnson, răspunse Shandon, înţeleg insistenţa dumitale, argumentele dumitale sunt excelente, dar citeşte, te rog: „…vă roagă să transmiteţi echipajului recunoştinţa sa”.

— Procedează, deci, în consecinţă, spuse Johnson, care respecta, de altfel, cu stricteţe disciplina. Să adun echipajul pe punte?

— Adună-l, răspunse Shandon.

Ştirea despre o comunicare a căpitanului se răspândi imediat la bord. Marinarii sosiră fără întârziere la locul de adunare, iar comandantul citi cu glas tare scrisoarea misterioasă.

Citirea scrisorii fu urmărită într-o tăcere posacă; oamenii se despărţiră apoi, frământaţi de mii de presupuneri. Clifton avea motive să se lase pradă superstiţioasei sale imaginaţii; rolul pe care-l atribui în acest eveniment lui Dog-Captain fu considerabil şi nu mai pregeta să-l salute ori de câte ori îl întâlnea întâmplător în cale.

— Când vă spuneam eu, le repeta el marinarilor, că animalul acesta ştie să scrie!

Nimeni nu-i mai ripostă; chiar şi lui Bell, dulgherul, i-ar fi venit foarte greu să răspundă.

Totuşi era clar pentru fiecare că, deşi lipsea căpitanul, umbra sau spiritul lui veghea la bord; cei mai înţelepţi se feriră de acum înainte să mai schimbe între ei presupuneri.

La 1 mai, la prânz, observaţiile făcute indicau o latitudine de 68°32' şi 56°32' longitudine. Temperatura se ridicase şi termometrul arăta douăzeci şi cinci de grade deasupra lui zero*.

Doctorul se distra urmărind hârjoana unei ursoaice albe cu doi ursuleţi, pe marginea unui pack, în prelungirea uscatului. Însoţit de Wall şi de Simpson, încercă s-o vâneze din barcă, dar ursoaica n-avea chef de luptă şi-şi târî repede odraslele după sine, iar doctorul trebui să renunţe la urmărire.

Depăşiră capul Chidley în timpul nopţii, sub influenţa unui vânt favorabil şi, în curând, apărură la orizont munţii înalţi de la Disko; golful Godavhn, reşedinţa guvernatorului general al aşezămintelor daneze a fost lăsat pe dreapta. Shandon nu socoti nimerit să se oprească şi depăşi în curând pirogile eschimoşilor care căutau să-l ajungă.

Insula Disko se mai numeşte şi Insula Balenei; de aici, la 12 iulie 1845, sir John Franklin a scris pentru ultima oară către Amiralitate şi tot pe această insulă, în 27 august 1859, a ajuns la întoarcerea sa căpitanul Mac Clintock, aducând cu el probe sigure despre pieirea expediţiei.

Coincidenţa acestor două evenimente avea să fie observată de către doctor; trista lor alăturare era bogată în amintiri, dar în curând înălţimile de la Disko dispărură din ochii lui.

Pe coastă se aflau numeroase aisberguri, pe care nici cele mai puternice dezgheţuri nu reuşesc să le desprindă de ţărm; şirul acesta continuu de creste împrumuta formele cele mai ciudate.

A doua zi, către ora trei, reperară spre nord-est Sanderson-Hope; pământul fu lăsat în urmă la o distanţă de cincisprezece mile la tribord; munţii păreau vopsiţi în galben-roşcat. În timpul serii mai multe balene din specia „finers”, care au înotătoarele pe spate, veniră să se joace printre sloiurile de gheaţă, scoţând trombe de aer şi apă pe nări.

În noaptea de trei sau patru mai, doctorul avu prilejul să vadă pentru prima oară cum soarele atinge marginea orizontului, fără să-şi cufunde în el discul său luminos; de la 31 ianuarie, orbita sa se mărea în fiecare zi şi domnea acum o lumină continuă.

Pentru un spectator neobişnuit, această stăruitoare lumină a zilei este un prilej de uimire, dar şi de oboseală; nu-ţi vine să crezi în ce măsură întunericul nopţii e necesar sănătăţii ochilor; încercând să se obişnuiască cu această lumină continuă, pe care reflectarea razelor pe câmpurile de gheaţă o făcea şi mai usturătoare, doctorul simţea nişte dureri cumplite.

La 5 mai, Forward depăşi paralela şaptezeci şi doi. Cu două luni mai târziu, ar fi întâlnit numeroase baleniere care pescuiau la aceste latitudini înalte, dar acum strâmtoarea nu era încă destul de liberă ca să permită acestora vase să intre în marea Baffin.

A doua zi, bricul, după ce trecuse de Insula Femeilor, sosi în dreptul lui Uppernawik, aşezarea cea mai nordică pe care o stăpâneşte Danemarca pe această coastă.