Capitolul VIII.

CE VORBEA ECHIPA.

Totuşi, Forward reuşi, strecurându-se cu îndemânare prin şenale, să mai înainteze câteva minute* spre nord; dar în loc să evite inamicul, se vedea nevoit mai curând să-l atace; ice-field-urile, având o întindere de mai multe mile, se apropiau într-una, şi cum aceste mase în mişcare reprezintă uneori o presiune de peste zece milioane de tone, trebuiau să se ferească cu grijă de strânsoarea lor. Aşadar, în interiorul vasului fură instalate fierăstraie pentru tăierea gheţii, în aşa fel, încât să poată fi puse imediat în funcţiune.

O parte din echipaj accepta cu resemnare munca aceasta aspră, dar alţii se plângeau, ba refuzau chiar să se supună. În timp ce lucrau la instalarea instrumentelor, Garry, Bolton, Pen, Gripper, schimbau între ei diferite păreri.

— S-o ia dracu’ de treabă! rosti râzând Bolton, nu ştiu de ce-mi vine în minte că pe Water street există o cârciumioară drăguţă, unde să te proţăpeşti între un pahar de gin şi o sticlă de porter. N-ai impresia că o vezi chiar aici, Gripper?

— Ca să fiu sincer, ripostă marinarul interpelat, care era cam prost dispus, nu văd nimic în pustietatea asta.

— E un fel de a vorbi, Gripper; fireşte că în oraşele astea de zăpadă, care-i stârnesc atât admiraţia domnului Clawbonny, nu există nici cea mai mică crâşmă în care un marinar cumsecade să-şi poată umezi buzele cu o jumătate-două de litru de brandy.

— Despre asta poţi fi sigur, Bolton, şi ai face bine să mai adaugi că pe vasul ăsta n-ai nici măcar un strop de alcool, ca să te dregi niţel. Ciudată idee, să-i lipseşti de orice băutură spirtoasă pe nişte oameni care călătoresc în mările nordului!

— Bine, răspunse Garry, dar ai uitat, Gripper, ce ţi-a spus doctorul? Trebuie să te abţii de la orice băutură excitantă dacă vrei să înfrunţi scorbutul, să te simţi bine şi să ajungi departe.

— Dar nu doresc deloc să ajung departe, Garry, şi găsesc că e prea destul că am ajuns şi până aici; la ce bun să ne mai încăpăţânăm să trecem pe acolo, pe unde dracul nu te lasă.

— Chiar aşa, nici nu vom trece! replică Pen. Când mă gândesc că am şi uitat gustul ginului.

— Dar, zise Bolton, aminteşte-ţi ce ne-a spus doctorul.

— O! interveni Pen cu vocea lui groasă şi brutală, de spus, ne-a spus el multe. Rămâne de ştiut dacă, sub pretextul că ne păzesc sănătatea, nu ne duc cu vorba, ca să facă economie de băutură.

— Diavolul ăsta de Pen s-ar putea să aibă dreptate, răspunse Gripper.

— Haida-de! râse Bolton; are nasul prea roşu ca dreptatea să fie de partea lui şi dacă-şi mai pierde puţin din culoare, navigând în asemenea condiţii, Pen nu va avea prea multe motive să se plângă.

— Ce ai cu nasul meu? ripostă furios marinarul, atacat în punctul lui sensibil. Nasul meu n-are nevoie de sfaturile tale; nici nu ţi le-a cerut măcar; vezi-ţi aşadar, de al tău!

— Hai, nu te supăra, Pen! Nu credeam că ai un nas atât de supărăcios. Las’ că nici eu nu dispreţuiesc un pahar bun de whisky, mai ales pe un asemenea frig; dar dacă, până la urmă, asta face mai mult rău decât bine, mă lipsesc bucuros.

— Te-oi fi lipsind tu, spuse fochistul Waren, care lua parte la discuţie, te priveşte, dar poate că nu toată lumea e gata să se lipsească!

— Ce vrei să spui cu asta, Waren? intră din nou în vorbă Garry, privindu-l ţintă.

— Vreau să spun că, dintr-un motiv sau altul, există băuturi alcoolice la bord şi-mi închipui că cei de la pupă nu prea se lipsesc de ele.

— De unde ştii? întrebă Garry.

Waren nu avu ce să răspundă; vorbise şi el ca să nu tacă – cum se spune.

— Vezi bine, Garry, continuă Bolton, că Waren nu ştie nimic.

— Ei bine, spuse Pen, îi vom cere comanderului o raţie de gin, că doar o merităm; să vedem ce va răspunde.

— Vă sfătuiesc să nu faceţi una ca asta, răspunse Garry.

— Şi de ce, mă rog? exclamară Pen şi Gripper.

— Deoarece comanderul vă va refuza. Când v-aţi îmbarcat, vi s-a comunicat care e regimul la bord; trebuia să vă gândiţi atunci.

— De altfel, răspunse Bolton, care lua bucuros parte lui Garry, a cărui fire îi era pe plac, nu Richard Shandon e şeful la bord; se supune şi el ordinelor ca noi toţi, de altfel.

— Şi cu i se supune?

— Căpitanului.

— Ah, mereu blestematul căpitan! exclamă Pen. Dar nu vedeţi că pe bancurile astea de gheaţă nu e nici urmă de căpitan, cum nu e nici cârciumă? Acesta e un mod politicos de a ni se refuza ceva la care aveam dreptul.

— Ba da, există un căpitan, spuse Bolton; şi aş paria pe leafa mea pe două luni că nu va trece mult şi-l vom vedea.

— Bine, făcu Pen, iată unul căruia aş vrea să-i spun vreo două de la obraz.

— Cine vorbeşte despre căpitan? se amestecă în clipa aceea un nou interlocutor.

Era marinarul Clifton, destul de superstiţios şi invidios, în acelaşi timp.

— Aţi aflat cumva ceva nou în legătură cu căpitanul? întrebă el.

— Nu, i se răspunse în cor.

— Ei bine, mă aştept să-l găsesc, într-o bună dimineaţă, instalat în cabina lui, fără să ştie nimeni nici cum, nici pe unde a sosit.

— Haida-de! răspunse Bolton; tu-ţi imaginezi, Clifton, că omul ăsta e un fel de strigoi, un vampir din cei care bântuie pe meleagurile Scoţiei?

— Poţi să râzi cât pofteşti, Bolton; asta nu-mi va schimba părerea. În fiecare zi, trecând prin faţa cabinei, arunc înăuntru o privire prin gura cheii, şi, într-una din dimineţile astea, voi veni să vă povestesc cam cum arată căpitanul ăsta şi ce hram poartă.

— Ei, pe dracu! făcu Pen. O fi şi el om ca toţi oamenii! Dar dacă individul ăsta are de gând să ne ducă acolo unde nu ne place, îi vom spune verde părerea noastră.

— Ia uitaţi-vă la Pen, spuse Bolton., nici nu-l cunoaşte încă pe căpitan şi a şi început să-i caute pricină!

— Cum nu-l cunoaşte? replică Clifton, cu aerul unui om care ştie multe; rămâne de văzut dacă nu-l cunoaşte.

— Ce dracu vrei să spui? întrebă Gripper.

— Ştiu eu ce vreau să spun!

— Dar noi nu ştim!

— Păi bine, Pen a cam avut neplăceri cu el, nu?

— Cu căpitanul?

— Da, cu Dog-Captain, căci e exact acelaşi lucru. Marinarii se priviră, fără a îndrăzni să răspundă.

— Om sau câine, făcu Pen printre dinţi, vă asigur că javra asta va primi ce merită într-una din zilele astea.

— Hai, Clifton, întrebă Bolton cu seriozitate, pretinzi, aşa cum a spus Johnson în bătaie de joc, că acest câine e adevăratul căpitan?

— Cu siguranţă, răspunse Clifton, convins, şi dacă aţi fi avut ca mine spirit de observaţie, aţi fi remarcat purtările ciudate ale acestui animal.

— Ce purtări? Hai, vorbeşte!

— N-aţi băgat de seamă cum se plimbă pe dunetă? Cu un aer autoritar, privind spre velele umflate de vânt, ca şi cum ar fi de cart.

— E drept, spuse Gripper, ba chiar într-o seară l-am surprins ţinându-şi labele pe timonă.

— Cu neputinţă! făcu Bolton.

— Iar acum, continuă Clifton, nu pleacă noaptea de la bord, mergând să se plimbe pe câmpurile de gheaţă fără să-i pese nici de urşi şi nici de frig?

— Şi asta-i adevărat, spuse Bolton.

— L-aţi văzut oare pe animalul ăla căutând tovărăşia oamenilor, ca orice câine adevărat, dând târcoale bucătăriei şi sorbindu-l din ochi pe maistrul Strong când îi duce vreo bucăţică mai bună comanderului? Nu-l auziţi noaptea, când pleacă la două sau trei mile depărtare de vas, urlând în aşa fel, încât te ia cu frig pe la spate, ceea ce totuşi nu-i uşor să simţi la o temperatură ca asta? În fine, l-aţi văzut vreodată mâncând? Nu primeşte nimic de la nimeni; mâncarea lui e mereu neatinsă şi, afară de cazul când cineva de pe vas nu-l hrăneşte în taină, sunt îndreptăţit să spun că animalul acesta trăieşte fără să mănânce. Or, dacă dânsul nu e o fiinţă supranaturală atunci eu sunt o vită…

— Zău aşa, răspunse Bell, dulgherul, care ascultase toată argumentaţia lui Clifton, zău că ar putea să fie aşa cum spune el!

Ceilalţi marinari tăceau.

— În fine, întrebă Bolton, încotro mergem cu Forward?

— Nu ştiu nimic, răspunse Bell. La un moment dat, Richard Shandon va primi instrucţiuni suplimentare.

— Dar prin cine?

— Prin cine?

— Da, cum? întrebă Bolton, care deveni insistent.

— Hai, Bell, răspunde! interveniră ceilalţi marinari.

— Prin cine? Cum? Ei, habar n-am, răspunse dulgherul, stânjenit la rândul său.

— Prin Dog-Captain! exclamă Clifton. I-a mai scris o dată, aşa că poate să-i scrie şi a doua oară. O! dacă aş şti măcar jumătate din câte ştie animalul ăsta, nu m-aş sfii să fiu prim-lord al Amiralităţii.

— Aşadar, reluă Bolton în concluzie, îţi menţii părerea că acest câine e căpitan?

— Da, aşa cum ţi-am spus.

— Ei bine, spuse Pen cu o voce surdă, dacă animalul ăsta nu vrea să crape într-o piele de câine, trebuie să se grăbească să devină om, căci pe legea mea, am să-i fac felul.

— Şi de ce, mă rog? întrebă Garry.

— Pentru că aşa îmi place, răspunse cu brutalitate Pen, şi n-am de dat nimănui socoteală!

— Lăsaţi vorbăria, copii, strigă maistrul Johnson, intervenind în clipa când discuţia lua o întorsătură proastă. La treabă şi fierăstraiele să fie instalate mai repede! Trebuie să străbatem banchiza,

— Bine, azi e vineri, răspunse Clifton, ridicând din umeri. Veţi vedea că nu se trece atât de uşor de cercul polar!

Oricum ar fi fost, în ziua aceea strădaniile echipajului au fost aproape neputincioase. Forward, lansat cu toată forţa vaporilor împotriva câmpurilor de gheaţă, nu reuşi să le străpungă; au fost obligaţi să ancoreze în timpul nopţii.

Sâmbătă, temperatura coborî şi mai mult sub influenţa unui vânt dinspre est; vremea se însenină şi se putea privi departe peste aceste câmpuri albe, pe care răsfrângerea razelor solare le făcea orbitoare. La şapte dimineaţa, termometrul arăta opt grade Fahrenheit.*

Doctorul se simţea ispitit să rămână liniştit în cabină, ca să recitească nişte cărţi despre călătorii arctice; dar, după obiceiul lui, se întrebă ce i-ar displace cel mai mult să facă în clipa aceea. Îşi răspunse că, pe frigul acela, a te urca pe punte şi a le ajuta oamenilor la manevră nu era deloc prea plăcut. Deci, credincios regulilor sale de conduită, îşi părăsi cabina atât de bine încălzită şi veni să ajute la tragerea la edec a vasului. Arăta bine cu ochelarii lui verzi, cu ajutorul cărora îşi apăra ochii de arsura razelor de soare reflectate de gheaţă, şi în timpul viitoarelor cercetări avu întotdeauna grijă să se servească de snow-spectacles* ca să se ferească de oftalmiile foarte frecvente la această latitudine înaltă.

Spre seară, Forward parcursese câteva mile spre nord, datorită muncii oamenilor şi priceperii lui Shandon, care ştia să profite de toate împrejurările favorabile; la miezul nopţii, el depăşea paralela a şaizeci şi şasea iar sonda indica o adâncime de 37,26 m; Shandon îşi dădu seama că se afla la adâncimea mică pe care o atinsese odinioară Victory, vasul maiestăţii sale. Pământul se apropia, la treizeci de mile spre est.

Dar masa de gheţuri, nemişcate până atunci, se îmbucătăţi şi se puse în mişcare; ice-berg-urile păreau să ţâşnească din toate punctele orizontului; bricul se afla prins între stâncile mişcătoare, la a căror forţă de zdrobire era cu neputinţă de rezistat; manevra deveni atât de grea, încât Garry, primul timonier, trecu la cârmă; munţii aveau tendinţa să se urnească din nou în pupa bricului; era, deci, necesar să fie străbătută această flotă de gheţuri, iar prudenţa şi datoria cereau să se procedeze cu toată energia. Greutăţile creşteau din pricină că Shandon se afla în imposibilitate de a stabili direcţia vasului în mijlocul acestor vânturi schimbătoare care se deplasau întruna şi nu ofereau nici o perspectivă stabilă.

Oamenii din echipaj fură împărţiţi în două echipe: una la babord şi alta la tribord; fiecare din ei, înarmat cu câte o prăjină lungă, prevăzută cu un vârf de fier, încerca să respingă sloiurile de gheaţă prea ameninţătoare. În curând Forward intră într-un şenal atât de îngust, între două blocuri înalte, încât extremitatea vergilor atinse aceşti pereţi tari ca stânca; înaintând încet, se pomeni în mijlocul unei văi accidentate, cu vârtejuri de zăpadă, în timp ce gheţurile plutitoare se ciocneau şi se sfărâmau trosnind sinistru.

Curând fură siguri că trecerea era fără ieşire; un bloc enorm, intrat în acest şenal, înainta în derivă, cu viteză, spre Forward; părea imposibil de evitat; de asemenea era imposibil să te întorci pe un drum care se şi închisese.

Shandon şi Johnson, în picioare la prova bricului, examinau situaţia în care se aflau. Shandon arăta cu mâna dreaptă timonierului direcţia ce trebuia s-o urmeze, iar cu mâna stângă îi indica lui James Wall, postat lângă mecanic, ordinele sale privind manevra la maşini.

— Cum se vor sfârşi toate acestea? îl întrebă doctorul pe Johnson.

— Cum va da Dumnezeu, răspunse şeful echipajului.

Blocul de gheaţă, înalt de o sută de picioare, nu se mai afla decât la două sute de metri de Forward şi ameninţa să-l strivească sub greutatea lui.

— Nenorocire! strigă Pen, scoţând o înjurătură teribilă.

— Tăcere! se auzi o voce cu neputinţă de recunoscut în mijlocul furtunii. Blocul părea că se năpusteşte asupra bricului. Timp de o clipă domni spaima; oamenii, părăsindu-şi prăjinile, se retraseră spre pupa vasului, în ciuda ordinelor lui Shandon.

Deodată se auzi un zgomot înfricoşător; o adevărată trombă de apă căzu pe puntea navei, care fusese ridicată de un val uriaş. Echipajul scoase un ţipăt de groază, în timp ce Garry, la cârmă, menţinu bricul pe drumul cel bun, în pofida înspăimântătoarei şi bruştei sale devieri.

Când privirile îngrozite se îndreptară spre muntele de gheaţă, acesta dispăruse; trecerea era liberă, iar dincolo, un lung şenal, luminat de razele oblice ale soarelui, îi îngăduia bricului să-şi urmeze calea.

— Ei bine, domnule Clawbonny, spuse Johnson, aţi putea să-mi explicaţi acest fenomen?

— E destul de simplu, prietene, răspunse doctorul, şi se repetă adesea: atunci când masele acestea plutitoare se desprind unele de altele în perioada dezgheţului, ele plutesc izolat şi într-un echilibru perfect; dar, încet, încet, ele ajung spre sud, unde apa e relativ mai caldă; baza lor, zdruncinată de izbiturile celorlalte gheţuri, începe să se topească, să fie distrusă cu încetul; vine, deci, un moment când centrul de greutate al acestor mase se găseşte deplasat, şi atunci sunt date peste cap. Numai că, dacă ice-berg-ul acesta s-ar fi răsturnat cu două minute mai târziu, s-ar fi prăvălit peste bric şi l-ar fi strivit în căderea lui.