Capitolul X.

NAVIGAŢIE PERICULOASĂ.

Shandon, doctorul Clawbonny, Johnson, Foker şi Strong, bucătarul, coborâră într-o balenieră şi porniră spre ţărm.

Guvernatorul, soţia şi cei cinci copii ai lor, toţi eschimoşii, veniră, plini de politeţe, în întâmpinarea vizitatorilor. Doctorul, ca filolog ce era, ştia puţin limba daneză, ceea ce fu destul ca să stabilească relaţii foarte prieteneşti; de altfel, Foker, îndeplinind funcţia de interpret al expediţiei în acelaşi timp cu cea de ice-master, ştia vreo douăzeci de cuvinte în limba groenlandeză, şi cu douăzeci de cuvinte ajungi departe, dacă nu eşti ambiţios.

Guvernatorul se născuse pe insula Disko şi nu-şi părăsise niciodată locul de baştină; el făcu onorurile oraşului, care se compunea din trei case de lemn, în care locuia el şi preotul luteran, o şcoală şi nişte prăvălii care se aprovizionau de pe vasele naufragiate. Restul se compunea din colibe de zăpadă în care eschimoşii intrau pe brânci, printr-o unică deschizătură.

O mare parte a populaţiei venise în întâmpinarea lui Forward şi mulţi dintre băştinaşi înaintară până în mijlocul golfului cu caiacele lor lungi de cincisprezece picioare şi largi de cel mult două.

Preotul luteran şi soţia lui, cu care doctorul ar fi dorit să discute, erau plecaţi la Proven, la sud de Uppernawik; a trebuit deci să se mulţumească să stea de vorbă cu guvernatorul.

Doctorul îi puse tot felul de întrebări cu privire la comerţul, la obiceiurile, la moravurile eschimoşilor şi află în limba gesturilor că focile costau în jur de patruzeci de lire, predate la Copenhaga, o piele de urs se plătea cu patruzeci de dolari danezi, o piele de vulpe albastră, cu patru dolari şi una de vulpe albă, cu doi sau trei dolari.

Doctorul voi, de asemenea, să viziteze o colibă de eschimoşi pentru a-şi completa cunoştinţele personale; e de neînchipuit de ce este în stare un savant care vrea să ştie cât mai mult; din fericire, deschizătura acestor bordeie era prea strâmtă, aşa că zelosul doctor nu putu să treacă prin ea.

În timp ce Clawbonny făcea studii etnografice, Shandon se ocupa, potrivit instrucţiunilor primite, de procurarea mijloacelor de transport pe gheaţă; trebui să plătească patru livre pentru o sanie şi şase câini, iar, pe deasupra, băştinaşii făcură tot felul de greutăţi când fu vorba să se despartă de aceştia. Shandon ar fi vrut de asemenea să-l angajeze şi pe Hans Cristian, priceput în conducerea atelajului şi care făcuse parte din expediţia căpitanului Mac Clintock, dar acest Hans se afla acum în Groenlanda de sud.

La ordinea zilei se ivi apoi marea problemă: se găsea cumva la Uppernawik vreun european care aştepta trecerea lui Forward? Guvernatorul avea cumva cunoştinţă de faptul că un străin, după toate aparenţele un englez, s-ar fi stabilit prin aceste locuri? În ce perioadă a avut, pentru ultima oară, legături cu vasele de pescuit balene sau cu altfel de vase?

La aceste întrebări, guvernatorul răspunse că nici un străin nu debarcase în această regiune a coastei, de mai bine de zece luni.

Shandon îi ceru numele vânătorilor de balene sosiţi în ultima vreme; nu recunoscu pe niciunul dintre ei. Îl cuprinse disperarea.

— Trebuie să recunoaşteţi, doctore, că nu se mai poate înţelege nimic, i se adresă el tovarăşului său. Nimic la capul Farewell, nimic pe insula Disko! Nimic la Uppernawik!

— Dacă peste câteva zile îmi vei spune: „Nimic în golful Melville”, scumpul meu Shandon, te voi saluta ca pe unicul căpitan de pe Forward.

Baleniera se întoarse la bric către seară, aducându-i înapoi pe vizitatori; Strong îşi procurase, ca alimente noi, mai multe duzini de ouă de eider-duck*, de două ori mai mari ca ouăle de găină şi verzui la culoare. Era puţin, dar foarte reconfortant pentru un echipaj supus la un regim de carne sărată.

A doua zi vântul fu favorabil, şi totuşi Shandon nu ordonă ridicarea velelor; ca să fie cu conştiinţa împăcată, voi să mai aştepte o zi, să lase răgazul necesar oricărei fiinţe, aparţinând speciei umane, să ajungă pe Forward; dădu ordin chiar ca din oră în oră să se tragă câte o salvă cu tunul de 16, care bubuia în mijlocul aisbergurilor, dar nu reuşi decât să sperie nişte stoluri de moley-mokes* şi nişte rotches*. În cursul nopţii au fost lansate mai multe rachete, dar în zadar. Trebui să se hotărască plecarea.

La 8 mai, la ora şase dimineaţa, Forward, cu gabierele, focul şi zburătorul mare întinse, lăsa în urmă aşezarea de la Uppernawik cu prăjinile sale dezgustătoare de care spânzurau, de-a lungul ţărmului, maţe de focă şi burţi de cerbi.

Vântul bătea dinspre sud-est şi temperatura se urcă la treizeci şi două grade Fahrenheit*. Soarele străpungea ceaţa iar gheţurile îşi descleştau puţin strânsorile sub acţiunea sa dizolvantă.

Totuşi, reflectarea acestor raze albe avu un efect supărător asupra vederii multor oameni din echipaj. Wolsten, armurierul, Gripper, Clifton şi Bell fură atinşi de snow-blindness, un fel de boală a ochilor foarte obişnuită primăvara şi care, la eschimoşi, provoacă numeroase cazuri de orbire.

Doctorul îi sfătui, în special pe cei bolnavi şi în general pe toţi tovarăşii săi, să-şi acopere faţa cu un văl subţire, verde, şi el fu primul care dădu curs propriei sale prescripţii medicale.

Câinii cumpăraţi de Shandon la Uppernawik erau destul de sălbatici, totuşi se aclimatizară la bord, iar Captain nu se înţelese prea rău cu noii lui camarazi; părea să le cunoască obiceiurile. Clifton fu printre primii care observă că Dog-Captain trebuie să mai fi avut relaţii cu semenii lui din Groenlanda. Aceştia, mereu flămânzi şi reduşi, când se aflau pe pământ, la o hrană insuficientă, aveau acum prilejul să se refacă cu regimul alimentar de la bord.

La 9 mai, Forward atinse în treacăt, la o distanţă de câteva ancabluri*, cea mai vestită dintre insulele Baffin.

Doctorul observă mai multe stânci ce ieşeau din adâncul golfului, între uscat şi insule, dintre cele care sunt numite crimson-cliffs*; acestea erau acoperite cu zăpadă de un frumos roşu-carmin, culoare socotită de doctorul Kane ca fiind de origine pur vegetală; Clawbonny ar fi vrut să privească mai de aproape acest bizar fenomen, dar gheaţa nu le permise să se apropie de coastă; deşi temperatura tindea să crească, era lesne de văzut că aisbergurile şi ice-stream-urile se îngrămădesc către nordul mării Baffin.

De la Uppernawik încolo, uscatul prezenta o înfăţişare deosebită şi gheţari uriaşi se profilau la orizont pe cerul cenuşiu. În ziua de 10 mai, Forward lăsa la tribord golful Hingston, aproape de al şaptezeci şi patrulea grad de latitudine; canalul Lancastre se deschidea spre mare la câteva sute de mile spre vest.

Dar această uriaşi întindere de apă dispăru sub câmpuri vaste pe care se ridicau movile regulate, ce păreau a fi alcătuite din cristalele aceleiaşi substanţe. Shandon ordonă aprinderea focurilor la căldări şi, până la 11 mai, Forward şerpui printre strâmtorile întortocheate, trasând pe cer, cu fumul lui negru, drumul pe care-l urma pe mare.

Dar nu întârziară să apară noi obstacole; şenalele se închideau ca urmare a neîncetatei deplasări a maselor plutitoare; apa ameninţa în fiecare clipă să dispară din faţa provei lui Forward şi dacă acestuia i s-ar fi întâmplat să fie nipped*, i-ar fi fost greu să mai scape pe acolo. Fiecare ştia şi fiecare se gândea la acest lucru.

De aceea, la bordul acestui vas fără ţintă, fără destinaţie cunoscută, care încerca nebuneşte să urce spre nord, se manifestară câteva semne de şovăială; printre oamenii aceştia, obişnuiţi cu o viaţă plină de primejdii, mulţi, uitând de avantajele ce li se oferiseră, regretau că se aventuraseră atât de departe.

Îşi făcea loc printre ei o anumită demoralizare, mărită şi de spaimele lui Clifton şi de vorbele a doi, trei intriganţi ca Pen, Gripper, Waren şi Wolsten.

La neliniştea morală a echipajului se mai adaugă şi oboseala copleşitoare, căci, la 12 mai, bricul se afla blocat din toate părţile; maşinile cu vapori se dovedeau neputincioase. Fură nevoiţi să-şi deschidă drum printre câmpurile de gheaţă. Manevra fierăstraielor era foarte grea în aceste floes*, care aveau o grosime de şase şi şapte picioare; după ce două tăieturi paralele împărţeau gheaţa pe o lungime de o sută de picioare, trebuia spartă partea de dinăuntru cu lovituri de topor şi de rangă; de-a lungul coastei se aşezau ancore fixate în găuri, făcute cu ajutorul unui burghiu mare; apoi începea manevrarea cabestanului sau vasul era tras la edec cu braţele; greutatea cea mai mare era de a împinge bucăţile sparte sub gheţuri, cu ajutorul unor poles – nişte prăjini lungi, prevăzute cu un vârf de fier – ca să lase loc liber de trecere vasului.

În sfârşit, manevrarea fierăstrăului, manevra de tragere la edec, manevra cabestanului, manevra polesurilor, manevre neîncetate, obligatorii, periculoase, în mijlocul ceţii sau a ninsorilor dense, a temperaturii relativ scăzute, a durerilor de ochi, a neliniştii, totul contribuia la slăbirea echipajului lui Forward şi influenţa negativ imaginaţia lui.

Când marinarii au de-a face cu un om energic, îndrăzneţ, convins, care ştie ce vrea, încotro merge, către ce ţintă tinde, încrederea îi susţine chiar fără voia lor; sunt uniţi sufleteşte cu conducătorul lor, puternici prin propria lui forţă şi liniştiţi prin liniştea lui.

Dar cei de la bordul bricului simţeau că Shandon nu era liniştit, că şovăie în faţa scopului şi a destinaţiei necunoscute. Cu tot caracterul lui energic, slăbiciunea i se trăda prin ordine schimbătoare, manevre necomplete, reflecţii nepotrivite, mii de amănunte care nu puteau să scape oamenilor din echipaj.

Şi apoi, Shandon nu era căpitanul vasului, stăpânul lui după Dumnezeu; motiv suficient de puternic ca să se ajungă să i se discute ordinele; or, de la discutarea unui ordin până la refuzul de a i se supune mai e doar un pas.

Nemulţumiţii îl câştigară în curând de partea lor pe mecanicul prim, care până atunci rămăsese sclavul datoriei.

La 16 mai, şase zile după sosirea lui Forward la banchiză, Shandon nu înaintase nici două mile spre nord. Erau ameninţaţi să fie prinşi între gheţuri până la anotimpul viitor. Situaţia devenea foarte gravă.

Către ora opt seara, Shandon şi doctorul, însoţiţi de marinarul Garry, plecară în recunoaştere peste câmpurile imense; avură grijă să nu se îndepărteze prea mult de vas, căci prin pustietăţile acestea albe, a căror înfăţişare se schimba neîncetat, cu greu puteai să-ţi creezi nişte puncte de reper. Refracţia producea nişte efecte ciudate. Doctorul era uluit de ele: acolo unde credea că n-are de făcut decât o singură săritură de un picior, era de parcurs o distanţă de cinci sau şase picioare, sau se întâmpla invers şi, în ambele cazuri, rezultatul era o cădere, dacă nu periculoasă, cel puţin foarte neplăcută, pe muchiile acestea de gheaţă, dure şi tăioase ca sticla pisată.

Shandon şi cei doi însoţitori ai săi mergeau în căutarea unor şenale practicabile; la trei mile de vas, reuşiră, nu fără greutate, să urce pe un aisberg care putea să măsoare în înălţime trei sute de picioare. De acolo, privirea lor cuprinse această îngrămădire dezolantă, ce semăna cu ruinele unui oraş gigantic, cu castelele dărâmate, cu clopotniţele răsturnate, cu palatele pe de-a întregul prăbuşite. Un adevărat haos. Soarele îşi târa cu greu globul în jurul unui orizont neprietenos şi arunca lungi raze oblice, cu o lumină lipsită de căldură, ca şi cum nişte substanţe termoizolatoare s-ar fi interpus între ele şi acest ţinut trist.

Marea părea prinsă în sloiuri cât puteai cuprinde cu ochii.

— Cum vom trece? întrebă doctorul.

— Nu ştiu, răspunse Shandon, dar vom trece, chiar dacă ar trebui să întrebuinţăm explozibile ca să aruncăm în aer munţii aceştia; sigur că nu mă voi lăsa prins de gheţuri până la primăvara viitoare.

— Şi totuşi, aşa i s-a întâmplat lui Fox, cam tot prin aceste ţinuturi. Haida-de! făcu doctorul, vom trece… cu puţină filosofie. Vei vedea că asta face cât toate maşinile din lume.

— Trebuie să recunoaştem, răspunse Shandon, că anul acesta nu se prezintă sub auspicii favorabile.

— Incontestabil, Shandon, şi observ că marea Baffin are tendinţa de a reveni la starea în care se afla înainte de 1817.

— Vă gândiţi oare, doctore, că ceea ce vedem acum n-a fost aşa, dintotdeauna?

— Nu, scumpul meu Shandon, din timp în timp se produc dezgheţuri uriaşe, pe care savanţii nu le explică în nici un fel; astfel, până în 1817, marea era veşnic înfundată de gheţuri, până când a avut loc un imens cataclism care a aruncat în ocean aceste aisberguri, dintre care cea mai mare parte veni să eşueze pe bancul de la Terra-Nova. Din acel moment, golful Baffin fu aproape liber şi deveni locul de întâlnire a numeroşi vânători de balene.

— Aşadar, întrebă Shandon, de atunci călătoriile spre nord au fost mai uşoare?

— Incomparabil mai uşoare; dar se observă că, de câţiva ani încoace, golful are tendinţa de a reveni la starea dinainte şi ameninţă să se închidă, poate pentru multă vreme, pentru cercetările navigatorilor. Un motiv în plus, deci, ca să înaintăm cât putem mai mult. Şi totuşi, suntem, într-un fel, ca nişte oameni care înaintează prin galerii necunoscute, ale căror porţi se închid necontenit în urma lor.

— M-aţi sfătui oare să dau înapoi? întrebă Shandon, încercând să citească adânc în ochii doctorului.

— Eu n-am pus niciodată un picior în urma celuilalt şi, chiar de-ar trebui să nu ne mai întoarcem niciodată, susţin că trebuie să mergem înainte. Ţin numai să precizez că, dacă săvârşim această imprudenţă, trebuie să ştim perfect la ce ne expunem.

— Dumneata, Garry, ce părere ai? îl întrebă Shandon pe marinar.

— Eu, comandere, aş merge drept înainte; gândesc ca şi domnul Chawbonny; de altfel, veţi face cum veţi crede de cuviinţă.

— Nu toţi vorbesc ca dumneata, Garry, nu toţi sunt dispuşi să se supună. Şi dacă refuză să execute ordinele mele?

— Mi-am spus părerea, comandere, replică Garry cu răceală, pentru că mi-aţi cerut-o, dar nu sunteţi obligat să ţineţi seama de ea.

Shandon nu răspunse; cercetă orizontul cu atenţie şi cobori din nou cu cei doi însoţitori ai săi pe câmpul de gheaţă.