Capitolul VI.

MARELE CURENT POLAR.

În curând stolurile de păsări, din ce în ce mai numeroase, petreli, puffini, locuitori ai acestor meleaguri pustii, semnalară apropierea Groenlandei. Forward înainta repede spre nord, lăsând sub vânt o lungă dâră de fum negru.

Marţi, 17 aprilie, către ora unsprezece dimineaţa, ice-master-ul semnală pentru prima oară apariţia, blink-ului*. Acesta se afla la cel puţin douăzeci de mile spre nord, nord-vest. Fâşia aceasta, de o albeaţă orbitoare, lumina foarte viu, în ciuda prezenţei unor nori destul de groşi, toată partea de atmosferă din vecinătatea orizontului. Oamenii cu experienţă de la bord nu se putură înşela asupra acestui fenomen şi recunoscură, după albeaţa lui, că acest blink venea de pe un vast câmp de gheaţă, situat la vreo treizeci de mile dincolo de distanţa la care puteai ajunge cu privirea, şi că provenea din reflectarea razelor luminoase.

Spre seară, vântul începu să bată din nou dinspre sud şi deveni prielnic. Shandon putu astfel să ridice velele convenabile şi, ca măsură de economie, stinse focurile la căldări. Forward, cu gabierele, focul şi straiul, se îndrepta spre capul Farewell.

În ziua de 18, la ora trei, a fost recunoscut un ice-stream* după o linie albă, nu prea groasă, dar de o culoare strălucitoare, care se desena limpede între linia mării şi aceea a cerului. Ice-stream-ul mergea în derivă, în mod evident dinspre coasta de răsărit a Groenlandei, mai curând decât din strâmtoarea Davis, căci gheţurile se menţin de preferinţă pe malul occidental al mării Baffin. O oră după aceea, Forward trecea prin mijlocul blocurilor izolate ale ice-stream-ului, iar în partea cea mai compactă gheţurile, deşi sudate între ele, se supuneau mişcările hulei.

A doua zi, când se crăpă de ziuă, omul de veghe de la gabie semnală un vas: era Valkirien, covertă daneză, care naviga în sens opus lui Forward şi se îndrepta spre bancul Terra-Nova. Curentul se făcea simţit şi Shandon trebui să mai ridice câteva vele ca să poată înainta.

În clipa aceea, comanderul, doctorul, James Wall şi Johnson se aflau adunaţi pe dunetă, examinând direcţia şi forţa acestui curent. Doctorul întrebă dacă era un fapt verificat că acest curent exista în mod uniform în marea Baffin.

— Fără îndoială, răspunse Shandon, iar vaselor cu vele le este destul de greu să navigheze contra curentului.

— Cu atât mai mult, adăugă James Wall, cu cât poate fi întâlnit şi pe coasta răsăriteană a Groenlandei.

— Ei bine, spuse doctorul, iată ceea ce confirmă în mod deosebit spusele celor ce caută Trecerea din nord-vest! Curentul acesta circulă cu o viteză de circa cinci mile pe oră şi e greu de crezut că ia naştere în fundul unui golf.

— E cu atât mai bine gândit, doctore, interveni Shandon, cu cât, dacă acest curent merge de la nord la sud, în strâmtoarea Behring se află un curent contrar care curge de la sud la nord şi care trebuie să fie la originea acestuia.

— După teoria aceasta, domnilor, spuse doctorul, trebuie să admitem că America e complet despărţită de pământurile polare şi că apele Pacificului se îndreaptă, înconjurându-i coastele, până în Atlantic. De altfel, nivelul mai ridicat al apelor celui dintâi justifică şi el scurgerea lor spre mările Europei.

— Dar, continuă Shandon, trebuie să existe fapte în sprijinul acestei teorii; şi dacă asemenea fapte există, adăugă el cu o anumită ironie, universalul nostru savant trebuie să le cunoască.

— Mă rog, replică acesta din urmă cu o satisfacţie prietenească, dacă asta vă poate interesa, am să vă spun că balene, rănite în strâmtoarea Davis, au fost prinse după câtva timp în vecinătatea Tartariei, având înfipte încă în coastă harponul european.

— Şi afară de cazul când n-ar fi trecut prin faţa capului Horn sau a Capului Bunei Speranţe, răspunse Shandon, trebuie negreşit să fi înconjurat coastele nordice ale Americii. Iată un lucru indiscutabil, doctore.

— Dacă totuşi n-ai fi convins, stimate Shandon, spuse doctorul zâmbind, ţi-aş mai putea cita şi alte fapte, ca de exemplu aceşti buşteni plutitori de care e plină strâmtoarea Davis, zadă, plopi de munte şi alte esenţe tropicale. Or, ştim că Gulf-Stream-ul ar împiedica aceşti buşteni să intre în strâmtoare; dacă ei totuşi ies de aici, n-au putut pătrunde decât prin strâmtoarea Behring.

— M-aţi convins, doctore, şi mărturisesc, că ar fi greu, cu un om ca dumneavoastră, să nu cred.

— Zău, aşa, spuse Johnson, iată ceva care vine tocmai la timp ca să lămurească cele discutate. Zăresc un buştean de o mărime apreciabilă; dacă ne permite comanderul, ne ducem să pescuim acest trunchi de copac, îl ridicăm la bord şi-l întrebăm din ce ţară e.

— Asta este! spuse doctorul. După regulă – exemplul!

Shandon dădu ordinele necesare; bricul se îndreptă spre buşteanul semnalat şi, curând după asta, echipajul îl trăgea sus pe punte, nu fără trudă.

Era un trunchi de mahon, ros de viermi pe dinăuntru, stare fără de care n-ar fi putut să plutească.

— Iată argumentul hotărâtor, exclamă doctorul cu entuziasm; de vreme ce curenţii Atlanticului nu l-au putut duce în strâmtoarea Davis, de vreme ce n-a putut fi târât în bazinul polar de fluviile Americii de Nord, ştiut fiind că acest arbore creşte în zona sub-ecuatorială, e evident că vine în linie dreaptă dinspre Behring. Şi iată, domnilor, priviţi viermii de mare care l-au ros; ei aparţin unor specii din ţările calde.

— E sigur, spuse Wall, că aceasta demonstrează greşeala celor care defăimează faimoasa trecere.

— Dar asta-i zdrobeşte, pur şi simplu! răspunse doctorul. Iată, am să vă descriu drumul făcut de acest trunchi de mahon: a fost cărat spre oceanul Pacific de vreun râu din istmul de Panama sau din Guatemala; de acolo, curentul l-a târât de-a lungul coastelor Americii până la strâmtoarea Behring şi, vrând-nevrând, a trebuit să intre în mările polare; nu e nici atât de bătrân, nici atât de îmbibat, încât să nu se poată stabili o dată recentă pentru plecarea lui; trebuie să fi trecut cu bine peste obstacolele acestei lungi serii de strâmtori care duc la marea Baffin şi, luat cu putere de curentul boreal, a venit prin strâmtoarea Davis pentru ca să se lase luat pe bordul lui Forward, spre cea mai mare bucurie a doctorului Clawbonny, care-i cere comanderului permisiunea să păstreze o mostră din el ca amintire.

— Vă rog, spuse Shandon, dar îngăduiţi-mi să vă informez, la rândul meu, că nu veţi fi singurul posesor al unei asemenea epave. Guvernatorul danez al insulei Disko…

— Pe coasta Groenlandei, continuă doctorul, posedă o masă de mahon, făcută dintr-un trunchi pescuit în aceleaşi împrejurări; ştiu asta, dragul meu Shandon; ei bine, nu-l invidiez pentru masa lui, căci, dacă n-ar fi locul aşa de strâmt, aş avea din ce să-mi fac un dormitor întreg.

În timpul nopţii de miercuri spre joi, vântul suflă cu o extremă violenţă; drift-wood-ul* se arăta din ce în ce mai des. Apropierea coastei prezenta pericole într-o perioadă în care munţii de gheaţă sunt foarte numeroşi; comandantul ordonă, deci reducerea velelor şi Forward naviga numai cu focul şi cu trinca.

Termometrul coborî sub punctul de îngheţ. Shandon ordonă să se distribuie echipajului haine potrivite, o jachetă şi un pantalon de lână, o cămaşă de flanelă, ciorapi de wadmel, cum poartă ţăranii norvegieni.

Fiecărui om i s-a dat, de asemenea, o pereche de cizme de mare, perfect impermeabile.

Cât despre Captain, acesta se mulţumea cu blana lui naturală şi părea prea puţin sensibil la schimbările de temperatură; trebuie să fi trecut prin mai multe asemenea încercări şi, de altfel, un câine danez n-avea dreptul să facă nazuri. Nu-l vedeau deloc, el stând aproape întotdeauna ascuns prin părţile cele mai întunecate ale vasului.

Spre seară, printr-o spărtură în ceaţă, se întrezări coasta Groenlandei la 37°2'7” longitudine; doctorul, înarmat cu luneta lui, reuşi să distingă, timp de o clipă, o serie de vârfuri de munte, brăzdate de mari gheţari, dar ceaţa se închise repede peste această viziune, asemeni unei cortine de teatru care se lasă în momentul cel mai interesant al piesei.

Forward se afla, la 20 aprilie, dimineaţa, în faţa unui iceberg, înalt de o sută cincizeci de picioare, eşuat în aceste locuri din timpuri imemoriale; dezgheţurile n-au influenţat asupra lui şi i-au respectat formele ciudate. Snow l-a văzut; James Ross, în 1829, a făcut după el un desen exact, iar în 1851, locotenentul francez Bellot, la bordul lui Prince-Albert, l-a observat perfect. Fireşte, doctorul vru să păstreze imaginea acestui munte vestit şi făcu după el o schiţă foarte reuşită.

Nu-i de mirare că o asemenea masă a rămas lipită de uscat şi, prin urmare, să se fi legat de sol; de fiecare picior de gheaţă care se vedea deasupra apei avea cam două picioare dedesubt, ceea ce-i dădea o adâncime de aproximativ trei sute de picioare.

În sfârşit, la o temperatură care la prânz n-a fost decât de 12° Fahrenheit, sub un cer cu ninsoare şi ceaţă, se zări capul Farewell. Forward sosea la ziua fixată. (Necunoscutul căpitan, dacă ar fi avut chef să vină să determine poziţia pe o asemenea vreme infernală, n-ar fi avut de ce să se plângă.) „Iată deci, îşi spuse doctorul, acest cap celebru, acest cap cu un nume atât de potrivit! Mulţi ca noi au trecut pe lângă el ca să nu-l mai revadă niciodată! E oare un rămas bun pe vecie spus prietenilor din Europa? Aţi trecut pe aici, Frobisher, Knight, Barlow, Vaugham, Seroggs, Barentz, Hudson, Blossevile, Franklin, Crozier, Bellot, ca să nu vă mai întoarceţi niciodată la căminul vostru, iar capul acesta a fost cu adevărat pentru voi capul de la care v-aţi luat adio! Cam prin anul 970, navigatori porniţi din Islanda* au descoperit Groenlanda. Sebastian Cabot, în 1498, s-a ridicat până la 56° latitudine; Gaspard şi Michel Cotréal între 1500-1502, au ajuns până la 60° latitudine, iar Martin Frobisher, în 1576, a ajuns până la golful care-i poartă numele.

Lui Jean Davis îi aparţine onoarea de a fi descoperit strâmtoarea în 1585 şi doi ani mai târziu, într-o a treia călătorie, acest navigator îndrăzneţ, acest mare vânător de balene atinse paralela şaizeci şi trei, la douăzeci şi şapte grade de pol.

Barentz, în 1596, Weymouth în 1602, James Hali în 1605 şi, în 1607, Hudson al cărui nume a fost atribuit acestui uriaş golf care scobeşte atât de adânc pământurile Americii, James Poole, în 1611 înaintară mai mult sau mai puţin în strâmtoare, în căutarea acestei Treceri din nord-vest, a cărei descoperire ar fi scurtat deosebit de mult căile de comunicaţie între cele două lumi.

Baffin, în 1616, descoperi, în marea cu acest nume, strâmtoarea Lancastre; a fost urmat, în 1619, de James Munc şi, în 1719, de Knight, Barlow, Vaugham şi Seroggs, despre care nu s-au mai aflat niciodată veşti.

În 1776, locotenentul Pickersgill, trimis în întâmpinarea căpitanului Cook, care încerca să urce prin strâmtoarea Behring, atinse punctul situat la 68°; în anul următor, Young se ridică în acelaşi scop până la Insula Femeilor.

Veni atunci James Ross, care făcu, în 1818, înconjurul coastelor mării Baffin şi corectă erorile hidrografice ale înaintaşilor săi.

În fine, în 1819 şi 1820, vestitul Parry se avântă în strâmtoarea lui Lancastre, ajunse după nenumărate peripeţii până la insula Melville şi câştigă prima de cinci mii de lire promisă printr-un act al parlamentului marinarilor englezi care vor tăia al o sută şaptezecilea meridian la o latitudine mai ridicată de paralela 77.

În 1826, Beechey ajunge până la insula Chamisso; James Ross iernează, de la 1829 până la 1833, în strâmtoarea Prince-Regent şi, printre alte lucrări importante, descoperă polul magnetic.

În timpul acesta Franklin, pe calea uscatului, pornea în recunoaşterea coastelor nordice ale Americii, de la râul Mackensie la limba de pământ Turnagain; căpitanul Back mergea pe urmele lui, între 1823 şi 1835, şi aceste explorări au fost completate, în 1839, de către domnii Dease, Simpson şi doctorul Rae.

În sfârşit, sir John Franklin, dornic să descopere Trecerea din nord-vest, părăseşte Anglia, în 1845, cu vasele Erebus şi Terror; pătrunse în marea Baffin şi, de la trecerea lui spre insula Disko, nu s-a mai primit nici o ştire despre expediţia sa.

Dispariţia aceasta a determinat numeroasele căutări care au dus la găsirea Trecerii şi la descoperirea acestor pământuri polare atât de adânc săpate de valuri; cei mai îndrăzneţi marinari din Anglia, din Franţa şi din Statele Unite s-au avântat spre aceste ţinuturi cumplite şi, datorită strădaniilor lor, harta atât de chinuită, atât de dificil de alcătuit a acestei ţări, a putut, în fine, să figureze în arhivele Societăţii regale de Geografie din Londra.

Curioasa istorie a acestor ţinuturi se prezenta în felul acesta imaginaţiei doctorului, în timp ce, sprijinit de copastie, urmărea cu privirea dâra lungă pe care o lăsa bricul. Numele acestor navigatori îndrăzneţi i se îngrămădeau în amintire şi i se părea că întrezăreşte, sub îngheţatele bolţi ale banchizei, palidele fantome ale celor care nu s-au mai întors.