Capitolul VII.

STRÂMTOAREA DAVIS.

În cursul acelei zile, Forward îşi croi uşor drum printre gheţurile sfărâmate; vântul era favorabil, dar temperatura foarte scăzută; curenţii de aer, plimbându-se pe deasupra ice-field-urilor*, aduceau cu ei frigul pătrunzător.

În timpul nopţii era necesară cea mai strictă atenţie; munţi plutitori se îngrămădeau în această trecătoare strâmtă; uneori se puteau număra vreo sută la orizont; se desprindeau de ţărmurile înalte, sub muşcătura valurilor erozive şi, mânaţi de vremea lui aprilie, se topeau sau se scufundau în adâncurile oceanului. Întâlneai lungi şiruri de trunchiuri de a căror izbitură trebuia să te fereşti; de aceea, fu fixat în vârful catargului dinspre prova, crow’s nest-ul*; acesta consta dintr-un butoi cu fund mobil în care ice-master-ul, în parte adăpostit de vânt, supraveghea marea, semnala gheţurile ce apăreau şi chiar, la nevoie, comanda manevra.

Nopţile erau scurte, soarele reapăruse de pe la 31 ianuarie, ca urmarea a fenomenului de refracţie, şi avea tendinţa să se menţină din ce în ce mai mult deasupra orizontului. Dar ninsoarea împiedica vederea şi, chiar dacă nu se întuneca de-a binelea, totuşi navigaţia devenea dificilă.

La 21 aprilie, Capul Dezolării apăru în mijlocul ceţurilor; manevra obosea echipajul; de la intrarea bricului printre gheţuri, marinarii n-avuseseră nici o clipă de odihnă; când au trebuit să recurgă la maşinile vasului, ca să-şi croiască un drum prin mijlocul acestor blocuri îngrămădite unul peste altul.

Doctorul şi maistrul Johnson discutau pe punte, la pupa, în timp ce Shandon se retrăsese să doarmă câteva ore în cabina lui. Clawbonny căuta să stea de vorbă cu bătrânul marinar, un om înzestrat cu bun simţ şi care, de pe urma numeroaselor călătorii, se alesese cu multe cunoştinţe interesante. Doctorul îi arăta o mare prietenie, iar şeful de echipaj caută să nu-i rămână dator.

— Vedeţi dumneavoastră, domnule Clawbonny, spunea Johnson, ţinutul acesta nu-i ca toate celelalte; i s-a spus Ţara-Verde*, dar nu sunt multe săptămâni pe an în care să-şi justifice numele!

— Cine ştie, stimabilul meu Johnson, răspunse doctorul, dacă în secolul al X-lea ţinutul acesta nu era îndreptăţit să se numească astfel? Nu e singura revoluţie de acest fel ce s-a produs pe globul nostru şi ai fi uimit dacă ţi-aş spune că, după cronicarii islandezi, acum opt sau nouă sute de ani, înfloreau pe acest continent două sute de sate!

— Aş fi atât de tare uimit, domnule Clawbonny, încât mai că nu v-aş crede, căci e un ţinut jalnic.

— Ei! oricât de jalnic ar fi, mai oferă încă suficiente posibilităţi de a fi locuit, ba chiar şi de europeni civilizaţi.

— Fără îndoială! La Disko, la Uppernawik, vom întâlni oameni care consimt să trăiască într-un asemenea climat, dar întotdeauna am socotit că au rămas aici siliţi de împrejurări, nu pentru că le-ar place.

— Şi eu sunt dispus să cred aşa, totuşi omul se obişnuieşte cu toate, iar groenlandezii aceştia mi se par mai puţin de plâns decât muncitorii din marile noastre oraşe; ei pot fi nefericiţi, dar cu siguranţă nu trăiesc în mizerie şi când spun nefericiţi, cuvântul acesta nu exprimă ceea ce gândesc; în adevăr, dacă n-au bunăstarea din ţările cu climă temperată, aceşti oameni, adaptaţi la acest climat aspru, găsesc desigur aici satisfacţii pe care noi nici nu ni le putem închipui.

— Aşa trebuie socotit, domnule Clawbonny, doar Cerul e drept, dar în călătoriile mele am poposit adesea pe aceste ţărmuri şi întotdeauna mi s-a strâns inima la vederea tristelor pustietăţi de pe aici; ar fi trebuit, de exemplu, ca promontoriile, capurile, golfurile să fie înveselite prin nume mai ademenitoare, căci nume cum sunt capul Adio sau Capul Dezolării nu sunt menite să-i atragă pe navigatori!

— Am făcut şi eu această observaţie, răspunse doctorul, dar numele acestea au un interes geografic pe care nu trebuie să-l nesocotim; ele amintesc aventurile celor care le-au născocit. Pe lângă numele unora ca Davis, Baffin, Hudson, Ross, Parry, Franklin, Bellot, dacă întâlnesc Capul Dezolării dau imediat de Golful Îndurării; capul Providenţa e pereche cu portul Anxiety, golful Repulse, mă readuce la capul Eden şi, părăsind limba de pământ Turnagain*, mă duc să mă odihnesc în Golful Refugiului; am acolo, sub ochii mei, această interesantă înşiruire de pericole, eşecuri, obstacole, succese, disperări, reuşite, amestecate cu marile nume ale ţării mele şi, ca o serie de medalii antice, nomenclatura aceasta îmi evocă întreaga istorie a acestor mări.

— Bine judecat, domnule Clawbonny şi fie ca în călătoria noastră să întâlnim mai multe golfuri ale succesului decât capuri ale disperării!

— O doresc din toată inima, Johnson; dar spune-mi, echipajul şi-a mai revenit din spaimele lui?

— Puţin, domnule, şi totuşi, ca să fiu sincer, de la intrarea noastră în strâmtoare, începe să fie preocupat din nou de fantasticul căpitan; mulţi dintre ei se aşteptau să-l vadă apărând la extremitatea Groenlandei dar până acum nimic. Fie vorba între noi, domnule Clawbonny, asta nu vă miră puţin?

— Ba da, Johnson.

— Credeţi în existenţa acestui căpitan?

— Fără îndoială!

— Dar ce motive l-au putut determina să se poarte astfel?

— Dacă e să spun tot ce gândesc, Johnson, eu cred că omul acesta a vrut să atragă echipajul destul de departe, ca să nu se mai poată răzgândi. Dacă ar fi apărut la bord în momentul plecării, fiecare dorind să cunoască destinaţia vasului, ar fi putut să fie pus în încurcătură.

— Şi de ce asta?

— Pe legea mea, dacă el vrea să încerce vreo acţiune supraomenească, dacă vrea să pătrundă acolo unde atâţia alţii n-au putut să ajungă, crezi că ar mai fi reuşit să-şi recruteze echipajul? În timp ce, odată porniţi la drum, se poate merge atât de departe, încât înaintarea să devină apoi o necesitate.

— E posibil, domnule Clawbonny, am cunoscut mulţi aventurieri cutezători de te-ngrozeai numai la auzul numelui lor, şi care n-ar fi găsit pe nimeni să-i însoţească în primejdioasele lor expediţii…

— Afară de mine, spuse doctorul.

— Şi de mine, după dumneavoastră, răspunse Johnson, şi ca să vă urmez. Aşadar, spun că, fără îndoială, căpitanul nostru face parte dintre aceşti aventurieri, în sfârşit, vom vedea; bănuiesc că, fie prin părţile Uppernawikului, fie ale golfului Melville, acest viteaz necunoscut va veni să se instaleze liniştit la bord, şi ne va aduce la cunoştinţă până unde socoteşte fantezia lui că poate să ducă vasul.

— Şi eu cred la fel, Johnson, dar greutatea va fi de ajuns până la golful Melville; vezi cum ne înconjoară gheţurile din toate părţile; de-abia dacă îi lasă loc de trecere lui Forward. Poftim, priveşte această câmpie imensă.

— În limba noastră, a vânătorilor de balene, domnule Clawbonny, numim asta un ice-field, adică o suprafaţă continuă de gheaţă, ale cărei margini nu se văd.

— Şi câmpul sfărâmat de dincolo, fâşiile acelea lungi, mai mult sau mai puţin prinse una de alta prin marginile lor?

— Acesta e un pack; dacă are o formă circulară, îi spunem palch, şi stream când forma e alungită.

— Şi acolo, gheţurile astea plutitoare?

— Acestea sunt nişte drift-ice; dacă ar fi ceva mai înalte, ar fi ice-berg-uri sau munţi; ciocnirea cu ele e periculoasă pentru vase şi trebuie evitate cu grijă. Priviţi: iată, aici jos, pe acest ice-field, o umflătură produsă de presiunea gheţurilor; noi numim aşa ceva un hummock; dacă această umflătură ar fi sub apă la bază, am fi numit-o un calf; ar fi trebuit să le dăm câte un nume tuturor acestora, ca să ne putem descurca printre ele.

— Ah! e în adevăr un spectacol curios, exclamă doctorul, contemplând aceste minunăţii ale mărilor boreale, iar formele lor variate îţi stânjenesc imaginaţia!

— Fără îndoială, răspunse Johnson; gheţurile iau uneori forme fantastice, iar oamenii noştri nu se sfiesc să le explice, fiecare în felul lui.

— Priveşte, Johnson, admiră acest ansamblu de blocuri de gheaţă! N-ai spune că e un oraş straniu, un oraş din orient, cu minaretele şi moscheile sale, sub palida strălucire a lunii? Iată, mai departe, un lung şir de arcade gotice care ne amintesc de capela lui Henric al VII-lea sau de palatul parlamentului.*

— Într-adevăr, domnule Clawbonny, găseşti aici din toate stilurile, pe gustul fiecăruia; dar sunt oraşe şi biserici în care e periculos să locuieşti şi n-ar trebui să ne apropiem prea mult de ele. Printre minaretele acelea sunt unele care se clatină, şi cel mai mic dintre ele ar strivi un vas ca Forward.

— Şi când te gândeşti că unii au îndrăznit să se aventureze pe aceste mări, continuă doctorul, fără să aibă vaporii la dispoziţie! Cum să crezi că un vas cu vele ar fi putut naviga printre aceste stânci mişcătoare!

— Şi totuşi s-a făcut aşa ceva, domnule Clawbonny, chiar când vântul devenea potrivnic, şi aceasta mi s-a întâmplat nu o dată, mie, care vă vorbesc; aruncam ancora cu răbdare pe unul din aceste blocuri; pluteam în derivă, mai mult sau mai puţin împreună cu el; dar aşteptam, până la urmă, momentul prielnic ca să ne reluăm drumul; trebuie să adaug că felul acesta de a călători ne făcea să pierdem luni de zile acolo unde, cu un pic de noroc, n-am fi făcut decât câteva zile.

— Mi se pare, spuse doctorul, că temperatura tinde să coboare.

— Ar fi supărător, răspunse Johnson, căci avem nevoie de un dezgheţ pentru ca blocurile acestea să se rupă şi să se piardă în Atlantic; ele sunt, de altfel, mai numeroase în strâmtoarea Davis, pentru că ţărmurile se apropie simţitor între capul Walsingham şi Holsteinborg; dar, dincolo de al şaizeci şi şaptelea grad, vom găsi în lunile mai şi iunie mări mai prielnice navigaţiei.

— Da, dar mai întâi trebuie să răzbatem până acolo.

— Trebuie să răzbatem, domnule Clawbonny! În iunie şi iulie am fi găsit trecere liberă, aşa cum li se întâmplă vaselor de pescuit balene; dar ordinele erau precise: trebuia să fim aici în aprilie. Ori mă înşel eu foarte tare, ori căpitanul nostru este un om dârz, care are un plan în minte; n-a pornit aşa devreme, decât ca să meargă departe. În sfârşit, vom trăi şi vom vedea.

Doctorul avusese dreptate când constatase o coborâre a temperaturii; termometrul, la prânz, nu mai indica decât şase grade Fahrenheit* şi sufla o briză dinspre nord-vest care, limpezind cerul, ajuta în acelaşi timp curentului să îngrămădească gheţurile plutitoare în drumul lui Forward. De altfel, nu se supuneau toate aceluiaşi impuls; nu rareori întâlneai unele gheţuri, şi dintre cele mai înalte, care smulse de la baza lor de vreun curent submarin, se porneau în derivă, în sens contrar.

Se poate înţelege greutatea unei asemenea navigaţii; mecanicii n-aveau nici o clipă de răgaz; punerea în mişcare a maşinilor cu vapori se făcea chiar de pe punte, cu ajutorul pârghiilor care deschideau, opreau, schimbau instantaneu direcţia vaporilor, după ordinul ofiţerului de cart. Ba trebuiau să se grăbească să se strecoare printr-o spărtură într-un câmp de gheaţă, ba să se ia la întrecere cu un ice-berg, care ameninţa să închidă singura ieşire practicabilă; sau vreun bloc, răsturnându-se pe neaşteptate, obliga bricul să dea înapoi brusc, ca să nu fie strivit. Acest morman de gheţuri, târâte, îngrămădite, strânse la un loc de curentul din nord, se înghesuia în trecătoare şi, dacă le prindea gerul, ele ar fi putut săi opună lui Forward o barieră de netrecut.

Prin ţinuturile acestea se găsesc nenumărate păsări care zburau de colo până colo, pe deasupra vasului, scoţând ţipete asurzitoare; se mai putea vedea şi un mare număr de pescăruşi, cu capul mare, cu gâtul scurt şi ciocul turtit, care-şi desfăşurau aripile lor lungi şi înfruntau, jucându-se, zăpezile vânturate de furtună. Veselia aceasta a neamului părăsesc înviora peisajul.

Numeroşi buşteni pluteau în derivă, ciocnindu-se cu zgomot; câţiva caşaloţi, cu capete enorme şi umflate, se apropiară de vas, dar nu putea fi vorba să fie vânaţi, deşi Simpson, harponierul, tare ar fi avut chef s-o facă. Spre seară apărură şi câteva foci care, cu botul scos deasupra apei, înotau printre blocurile mari.

În ziua de 22, temperatura continua să coboare; Forward forţă maşinile ca să ajungă la şenale prielnice; vântul se fixase hotărât la nord-vest; velele fură strânse.

În timpul acelei zile de duminică, marinarii avură puţine manevre de făcut. După citirea bibliei, făcută de Shandon, echipajul se ocupă de vânatul palmipedelor de prin partea locului, din care prinse un număr mare. Păsările acestea, preparate cum trebuie, după metoda clawbonnyană, au furnizat un plăcut supliment de provizii pentru masa ofiţerilor şi a echipajului.

Pe înserate, la ora trei, Forward atinsese punctul Kin de Sael, situat la est cart nord-est, şi muntele Sukkertop, situat la est jumătate cart sud-est. Marea era foarte zbuciumată; din când în când, pe neaşteptate, din cerul plumburiu se lăsa o ceaţă groasă. Totuşi, pe la prânz, se putură face observaţii precise. Nava se afla la 65°20' latitudine şi 54°22' longitudine. Mai trebuiau parcurse două grade ca să ajungă într-o zonă de navigaţie mai bună, pe o mare mai degajată.

În următoarele trei zile, la 24, 25 şi 26 aprilie, s-a dus o luptă continuă cu gheţurile; manevra maşinilor deveni foarte obositoare; în fiecare minut, vaporii trebuiau întrerupţi brusc sau se schimba direcţia şi ei scăpau şuierând prin supape.

În negura groasă, apropierea ice-berg-urilor se recunoştea numai după detunăturile surde provocate de avalanşe. Vasul vira atunci imediat; exista pericolul de a se ciocni de masele de gheaţă de apă dulce, remarcabile prin transparenţa lor de cristal şi duritatea de stâncă. Richard Shandon avu grijă să-şi completeze provizia de apă, luând la bord, în fiecare zi, mai multe tone din gheaţa aceasta.

Doctorul nu se putea obişnui cu iluziile optice pe care le producea refracţia prin ţinuturile acestea; într-adevăr, câte un ice-berg, care îi apărea ca un bloc alb, mic, foarte apropiat, se afla, de fapt, la zece sau douăsprezece mile de bric; încerca să-şi obişnuiască ochii cu acest fenomen ciudat, pentru ca mai târziu să poată corecta rapid eroarea optică.

În sfârşit, fie din cauză că era nevoit să tragă la edec vasul de-a lungul câmpurilor de gheaţă sau să împingă cu prăjina blocurile cele mai ameninţătoare, echipajul se simţi în curând frânt de oboseală. Şi totuşi, în ziua de vineri, 27 aprilie, Forward se afla încă reţinut la graniţa de netrecut a cercului polar.