Capitolul XI.

POLICARUL* DIAVOLULUI.

În timpul lipsei comanderului, oamenii executară diferite lucrări, pentru ca vasul să poată evita presiunea ice-field-urilor. Pen, Clifton, Bolton, Gripper şi Simpson se ocupau de această manevră dificilă; fochistul şi cei doi mecanici au trebuit chiar să le vină în ajutor camarazilor lor, căci, din moment ce serviciul la maşini nu făcea necesară prezenţa lor, ei redeveneau marinari şi, ca atare, puteau fi folosiţi la toate muncile de la bord.

Dar toate acestea nu se făceau fără enervare.

— Declar că m-am săturat, spuse Pen, şi dacă în trei zile nu se produce dezgheţul, jur pe Dumnezeul meu că voi sta cu braţele încrucişate!

— La ce bun să încrucişezi braţele, îi ripostă Gripper; ai face mai bine să le foloseşti pentru înapoiere. Crezi că avem chef să iernăm aici până la anul viitor?

— Într-adevăr, ar fi un iernat trist, interveni Plover, căci vasul e expus din toate părţile.

— Şi, cine ştie, spuse Brunton, daca în primăvara viitoare marea va fi mai degajată decât astăzi?

— Nu-i vorba de primăvara viitoare, replică Pen; azi e joi – dacă duminică dimineaţa drumul nu e liber, ne întoarcem spre sud.

— Bine zis! confirmă Clifton.

— Vă convine? întrebă Pen.

— Ne convine! răspunseră camarazii lui.

— Şi e drept să fie aşa, interveni Waren, căci, dacă tot trebuie să muncim în felul ăsta şi să tragem vasul la edec cu braţele, sunt de părere să-l tragem înapoi.

— Vom vedea asta duminică, spuse Wolsten.

— Aştept doar un ordin, mai spuse Brunton, şi focarele mele vor fi aprinse fără zăbavă.

— Ei! făcu Clifton, le vom aprinde chiar noi.

— Dacă vreunul dintre ofiţeri, răspunse Pen, vrea să-şi facă plăcerea de a ierna aici, n-are decât! O să-l lăsăm liniştit; nu-i va fi prea greu să-şi construiască o colibă de zăpadă, pentru a trăi ca un adevărat eschimos.

— Să n-aud una ca asta, Pen, replică Brunton; n-avem pe nimeni de părăsit. Ne-am înţeles? Cred, de altfel, că nici comanderul nu va întârzia să ia această hotărâre; pare şi el destul de îngrijorat, şi dacă-l luăm cu binişorul…

— Rămâne de văzut, replică Plover; Richard Shandon e un om aspru şi uneori încăpăţânat; ar trebui să-l iscodim cu dibăcie.

— Când mă gândesc, spuse Bolton, suspinând cu melancolie, că într-o lună putem fi înapoi la Liverpool! Am trece uşor linia gheţurilor spre sud! Trecerea prin strâmtoarea Davis va fi deschisă la începutul lui iunie, şi n-am avea decât să coborâm spre Atlantic.

— Fără să mai punem la socoteală, adăugă prudentul Clifton, că, luându-l şi pe comander cu noi, acţionând pe răspunderea lui, vom căpăta ce ni se cuvine, plus gratificaţiile. Pe când, dacă ne întoarcem singuri, n-am mai fi siguri de asta.

— Bine gândit! spuse Plover, dracul ăsta de Clifton se exprimă ca un contabil! Să căutăm să evităm încurcături cu domnii de la Amiralitate – e mai sigur, şi să nu părăsim pe nimeni.

— Dar dacă ofiţerii refuză să ne urmeze? întrebă Pen, care ţinea cu tot dinadinsul să-i scoată din sărite.

Tăcură cu toţii, stânjeniţi, la o întrebare atât de directă.

— Vom vedea noi când va sosi momentul, replică Brunton; de altfel va fi suficient să-l câştigăm de partea noastră pe Richard Shandon şi-mi închipui că nu va fi greu.

— Există totuşi cineva pe care-l voi lăsa aici, spuse Pen, însoţindu-şi vorbele cu nişte înjurături grozave, chiar de-ar fi să mi se smulgă un braţ.

— Aha, câinele! făcu Plover.

— Da, câinele ăsta, şi am să-i fac seama în curând.

— Cu atât mai mult, vorbi Clifton, revenind la subiectul lui preferat, cu cât câinele acesta e cauza tuturor nenorocirilor noastre.

— El ne-a deocheat! spuse Plover.

— El ne-a împins spre banchiză, adăugă Gripper.

— El a adunat în drumul nostru, întări Wolsten, mai multe gheţuri decât s-au văzut vreodată la vremea asta.

— El mi-a dat boala asta de ochi! spuse Brunton.

— El a suprimat ginul şi brandy-ul la bord! adăugă Pen.

— El e cauza tuturor relelor! exclamă tot grupul, cu mintea înfierbântată.

— Fără să mai punem la socoteală, interveni Clifton, că el e căpitanul

— Ei bine, căpitane piază-rea, strigă Pen, a cărui furie nejustificată creştea odată cu propriile lui vorbe, aici ai vrut să vii, aici ai să rămâi!

— Dar cum vei pune mâna pe el? făcu Plover.

— Ei, prilejul e unic! răspunse Clifton. Comanderul nu e la bord; locotenentul doarme în cabină, ceaţa e destul de deasă, ca Johnson să nu ne poată vedea…

— Dar câinele? întrebă Pen

— Captain doarme în clipa asta lângă buncărul de cărbuni, răspunse Clifton, şi dacă vrea careva…

— Mă însărcinez eu! exclamă Pen, cu furie.

— Ia seama, Pen, are nişte dinţi cu care poate să sfarme o bară de fier!

— Dacă mişcă, îl spintec, răspunse Pen, punând mâna pe cuţit. Şi se repezi sub punte, urmat de Waren care voia să-l ajute.

În curând se înapoiară amândoi, ducând animalul în braţe, cu botul şi labele strâns legate; îl surprinseseră în timp ce dormea, iar nenorocitul câine nu avea cum să le scape.

— Ura, pentru Pen! strigă Plover.

— Şi acum, ce vrei să faci cu el? întrebă Clifton.

— Să-l înec, şi dacă se mai întoarce vreodată… răspunse Pen cu un înfiorător rânjet de satisfacţie.

La două sute de paşi de vas se afla o răsuflătoare de foci, o copcă, un fel de tăietură circulară făcută de aceste amfibii, cu colţii şi scobită din interior către exterior; pe acolo vine foca să respire la suprafaţa gheţii; dar trebuie să aibă mereu grijă să împiedice astuparea orificiului căci, din cauza poziţiei maxilarului, nu poate să-l străpungă din exterior către interior şi, într-un moment de primejdie, n-ar mai putea să scape de duşmani.

Pen şi Waren se îndreptară spre această copcă şi pe acolo, cu toate zbaterile lui disperate, câinele fu aruncat fără milă în mare; un bloc uriaş de gheaţă, împins apoi deasupra acestei răsuflători, îi închise animalului orice ieşire, lăsându-l zidit astfel de viu în închisoarea lui de apă.

— Călătorie sprâncenată, căpitane! exclamă marinarul cu brutalitate.

La câteva minute după asta, Pen şi Waren se înapoiară la bord. Johnson nu văzuse nimic din această execuţie. În jurul vasului ceaţa devenea din ce în ce mai deasă şi începuse să ningă violent.

O oră mai târziu, Richard Shandon, doctorul şi Garry se înapoiau pe Forward.

Shandon observase în direcţia nord-est un şenal pe care se hotărâse să-l folosească. Dădu ordinele cuvenite şi echipajul le execută cu oarecare râvnă; voia să-l facă pe Shandon să înţeleagă că era cu neputinţă de a mai înainta şi de altfel, îi mai rămâneau trei zile în care să se supună ordinelor.

O parte din noapte şi din ziua următoare, manevrele fierăstraielor şi trasul la edec s-au făcut într-un ritm intens; Forward înainta aproape două mile spre nord. În 18, se găsea în faţa uscatului, la o mie, o mie două sute de metri depărtare de un pisc singuratic, a cărui formă ciudată îi atrăsese numele de Policarul diavolului.

Chiar în locul acela, Prinţul Albert, în 1851, Advance cu Kane, în 1853, au fost prinşi între gheţuri şi ţinuţi cu îndărătnicie timp de mai multe săptămâni. Forma bizară a policarului diavolului, împrejurimile pustii şi dezolante, vastele întinderi cu aisberguri, dintre care unele depăşeau înălţimea de trei sute de picioare, trosniturile gheţurilor, pe care ecoul le repeta într-un fel sinistru, totul făcea ca situaţia lui Forward să fie nespus de grea. Shandon înţelese că trebuie să scoată vasul de acolo şi să-l ducă mai departe. După aprecierea lui, în douăzeci şi patru de ore s-ar fi putut depărta de această coastă fatală, cu aproape două mile. Dar nu era destul. Shandon simţea cum îl cuprinde teama, iar situaţia falsă în care se găsea îi paraliza energia; ca să se supună ordinelor pe care le primise şi ca să meargă înainte, îşi aruncase vasul într-o situaţie extrem de periculoasă; trasul edec îi adusese pe oameni la capătul nervilor. Trebuia mai mult de trei ore ca să sapi un şenal, lung de douăzeci de picioare, prin gheaţa care avea, în general, o grosime de patru, până la cinci picioare; sănătatea echipajului ameninţa să se şubrezească. Shandon se mira de tăcerea oamenilor săi şi de devotamentul lor neobişnuit; dar se temea ca acest calm să nu preceadă o furtună.

Putem deci să înţelegem dureroasa surpriză, descumpănirea, chiar disperarea care-l cuprinse, când îşi dădu seama că, printr-o mişcare insensibilă a ice-field-ului, Forward pierduse iar, în noaptea de 18 spre 19, tot ce câştigase cu atâta trudă; sâmbătă dimineaţa, se afla din nou în faţa Policarului diavolului, mereu ameninţător, şi într-o situaţie şi mai critică; aisbergurile se înmulţeau mereu, trecând ca nişte fantome prin ceaţă.

Shandon fu complet demoralizat; trebuie să spunem că atât curajosul secund, cât şi echipajul lui erau cuprinşi de spaimă. Shandon auzi vorbindu-se despre dispariţia câinelui, dar nu îndrăzni să-i pedepsească pe vinovaţi; se temea să nu provoace o revoltă.

În ziua aceea vremea fu îngrozitoare; zăpada, stârnită în vârtejuri dese, înconjura bricul cu un văl de nepătruns; uneori, sub acţiunea uraganului, ceaţa era sfâşiată şi ochiul înspăimântat zărea, dinspre uscat, Policarul diavolului, înălţat ca un spectru.

Forward, ancorat de un sloi imens de gheaţă, nu mai avea nimic de făcut, nimic de încercat; bezna crescuse într-atât, încât omul de la cârmă nu l-ar fi putut vedea pe James Wall, care făcea de cart, în prova.

Shandon se retrase în cabina lui, pradă unor permanente nelinişti; doctorul îşi punea în ordine notele lui de călătorie; oamenii din echipaj rămăseseră jumătate pe punte şi jumătate în sala comună.

La un moment dat, când uraganul deveni de două ori mai violent, Policarul diavolului păru că se înalţă nemăsurat în mijlocul ceţii sfâşiate,

— Dumnezeule mare! strigă Simpson, dându-se îndărăt cu spaimă.

— Ce se întâmplă? întrebă Foker.

De îndată se auziră exclamaţii din toate părţile.

— Are să ne strivească.

— Suntem pierduţi!

— Domnule Wall! Domnule Wall!

— S-a zis cu noi!

— Comandere! Comandere!

Aceleaşi strigăte erau scoase simultan şi de oamenii de cart.

Wall se repezi spre pupa vasului, Shandon, urmat de doctor, se năpusti pe punte şi privi. Printr-o spărtură în mijlocul cetii, Policarul diavolului părea că se apropiase brusc de bric. Părea să fi crescut în mod fantastic: pe creştetul lui se ridica un al doilea con răsturnat, răsucindu-se pe vârful său; acesta ameninţa să strivească vasul cu masa lui uriaşă. Oscila gata să se prăbuşească. Era un spectacol înfiorător. Fiecare se dădu îndărăt instinctiv, iar mai mulţi marinari, aruncându-se pe gheaţă, părăsiră vasul.

— Nimeni să nu mişte! strigă secundul cu glas sever. Fiecare la postul său!

— Hei, prieteni, nu vă temeţi, spuse doctorul, nu e nici un pericol! Vezi, comandere, vezi, domnule Wall, e efectul unui miraj şi nimic altceva!

— Aveţi dreptate, domnule Clawbonny, replică maistrul Johnson; nepricepuţii ăştia s-au lăsat speriaţi de o umbră.

După cele spuse de doctor, cei mai mulţi dintre marinari se apropiară şi, de la teamă, trecură la admirarea acestui miraculos fenomen care, după puţin timp, dispăru.

— Miraj îl numesc ei! spuse Clifton. Ei bine, în chestia asta şi-a vârât coada dracul, credeţi-mă!

— Cu siguranţă! îi răspunse Gripper.

Dar ceaţa, limpezindu-se un pic, îi permise secundului să vadă un şenal imens şi liber, pe care nu-l bănuia şi care se îndepărta de coastă; hotărî să profite fără zăbavă de acest prilej favorabil; oamenii au fost repartizaţi de o parte şi de alta a şenalului, li s-au dat cele mai groase parâme şi începură să tragă la edec vasul spre nord.

Timp de multe ore, manevra aceasta fu executată cu un zel deosebit, deşi în tăcere. Shandon ordonase aprinderea focurilor la căldări ca să profite de şenalul descoperit într-un mod atât de fericit.

— E o întâmplare providenţială, îi spuse el lui Johnson, şi dacă am putea câştiga cel puţin câteva mile, poate că am fi la capătul necazurilor. Domnule Brunton, înteţeşte focul; de îndată ce presiunea va fi suficientă, mă vei preveni. Până atunci, oamenii să-şi înzecească curajul; vom fi cu atât mai câştigaţi. Ard de nerăbdare să se îndepărteze de Policarul diavolului. Ei bine, să ne folosim de buna lor stare de spirit.

Deodată bricul se opri brusc.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Shandon. Wall, s-au rupt cumva parâmele?

— Ba nu, comandere, răspunse Wall aplecându-se deasupra bastingajului. Hei! iată că oamenii se întorc din drum şi se caţără pe vas; au aerul că ar fi pradă unei spaime ciudate.

— Ce se întâmplă! strigă Shandon, năpustindu-se spre prova bricului.

— La bord! la bord! strigau marinarii, cu spaimă îngrozitoare în glas. Shandon privi înspre nord şi, fără voie, începu să tremure.

Un animal straniu, cu mişcări înfiorătoare, a cărui limbă fumegândă ieşea dintr-o gură uriaşă, sărea la o distanţă de vreo două sute de metri de vas; părea să aibă mai mult de douăzeci de picioare înălţime; avea părul zbârlit; îi urmărea pe marinari, îi încolţea în timp ce coada lui formidabilă, lungă de zece picioare, mătura zăpada şi o ridica în vârtejuri dese. La vederea unui asemenea monstru, îngheţară de spaimă şi cei mai curajoşi.

— E un urs! spunea unul.

— E fiara lui Gévaudan*!

— E leul Apocalipsului!

Shandon se repezi în cabină să-şi ia puşca, veşnic încărcată; doctorul puse mâna pe armă şi stătea gata să tragă asupra acestui animal care, prin dimensiunile lui, amintea de patrupedele antediluviene.

Acesta se apropia făcând nişte salturi uriaşe; Shandon şi doctorul traseră în acelaşi timp şi deodată detunătura armelor lor, mişcând straturile atmosferice, produse un efect neaşteptat.

Doctorul privi cu atenţie şi nu se putu stăpâni să nu izbucnească în râs.

— Refracţia! spuse el.

— Refracţia! repetă Shandon.

Dar o exclamaţie înfricoşată a echipajului îi întrerupse.

— Câinele! spuse Clifton.

— Dog-Captain! repetară camarazii lui.

— El e, strigă Pen, mereu el!

Într-adevăr, era el; rupându-şi legăturile, putuse să revină la suprafaţa câmpului de gheaţă, printr-o altă spărtură. În clipa aceea, refracţia, printr-un fenomen obişnuit la aceste latitudini, îi dăduse dimensiunile formidabile pe care mişcarea aerului le risipise; dar efectul neplăcut produs în mintea marinarilor a rămas, ei fiind prea puţin dispuşi să admită explicaţia fenomenului pe temeiuri strict fizice. Aventura de la Policarul diavolului, reapariţia câinelui în aceste împrejurări fantastice sfârşiră prin a le zdruncina moralul şi, din toate părţile, izbucniră murmure.