Capitolul XII.

CĂPITANUL HATTERAS.

Forward înainta rapid, sub presiunea vaporilor, printre ice-field-urile şi munţii de gheaţă. Johnson era el însuşi la cârmă. Shandon scruta orizontul cu ai săi snow-spectacles, dar bucuria i-a fost de scurtă durată căci în curând îşi dădu seama că şenalul se înfunda într-o depresiune înconjurată de gheţari.

Totuşi, greutăţilor de a se înapoia de unde plecase le preferă şansele de a-şi urma drumul înainte.

Câinele urma bricul alergând pe câmpia de gheaţă, dar se ţinea la o distanţă destul de mare. Numai că, ori de câte ori rămânea în urmă, se auzea un fluierat ciudat care-l făcea să revină imediat.

Când fluieratul se auzi pentru prima oară, marinarii priviră în jurul lor; erau singuri pe punte, strânşi la sfat; nici un străin, nici un necunoscut, şi totuşi fluieratul se făcu auzit în mai multe rânduri.

Clifton se alarmă primul.

— Auziţi? Vedeţi cum sare animalul ăsta când aude că e fluierat?

— Să nu-ţi vină să crezi! răspunse Gripper.

— S-a terminat! exclamă Pen. Nu merg mai departe.

— Pen are dreptate, replică Brunton; înseamnă să te iei de piept cu Dumnezeu.

— Ba, cu dracul! răspunse Clifton. Prefer să pierd toată partea de câştig ce mi se cuvine, decât să mai fac măcar un pas.

— N-o să ne mai întoarcem, spuse Bolton, abătut. Echipajul ajunsese în cea mai gravă stare de demoralizare.

— Nici un pas în plus! strigă Wolsten. Sunteţi de aceeaşi părere?

— Da, da! răspunseră marinarii.

— Ei bine, spuse Bolton, hai să-l găsim pe comander; mă însărcinez eu să-i vorbesc.

Marinarii, în grup compact, se îndreptară spre dunetă.

Forward tocmai pătrundea într-o depresiune vastă; care să tot fi avut un diametru de opt sute de picioare; era complet închisă, cu excepţia unei singure ieşiri, prin care sosea vasul.

Shandon înţelese că intrase singur în strâmtoare. Dar ce era să facă? Cum să se mai întoarcă de unde plecase? Simţi cum îl apasă întreaga lui răspundere; mâna i se încleşta pe lunetă.

Doctorul se uita ţintă, cu braţele încrucişate şi fără să scoată un cuvânt; privea zidurile de gheaţă, a căror altitudine medie putea să treacă de trei sute de picioare. O boltă de ceaţă rămânea suspendată deasupra acestei prăpăstii.

În clipa aceea, Bolton i se adresă secundului:

— Comandere, rosti el cu un glas gâtuit de emoţie, nu putem merge mai departe.

— Ce spui?! răcni Shandon care, dându-şi seama că autoritatea nu-i mai era recunoscută, simţi că-i năvăleşte sângele în obraz de mânie.

— Spuneam, comandere, că am făcut destul pentru acest căpitan nevăzut şi să suntem hotărâţi să nu mergem mai departe.

— Sunteţi hotărâţi?!… exclamă Shandon. Aşa vorbeşti, Bolton! Ia seama!

— Ameninţările nu te vor ajuta la nimic! răspunse brutal Pen. Nu vom merge mai departe!

Shandon se îndrepta spre marinarii revoltaţi, când maistrul Johnson se apropie şi-i şopti:

— Comandere, dacă vrem să scăpăm de aici, n-avem un minut de pierdut. Iată un aisberg care înaintează prin şenal; poate astupa ieşirea şi să ne facă prizonieri.

Shandon se întoarse ca să examineze situaţia.

— Îmi veţi da socoteală pentru purtarea voastră mai târziu, voi ăştia! spuse el adresându-se răzvrătiţilor. Până atunci, vira la bord.

Marinarii se repeziră la posturi. Forward porni cu repeziciune. Focarele fură umplute cu cărbuni; trebuiau să întreacă muntele plutitor. Era o luptă între bric şi aisberg; primul gonea spre sud, ca să treacă, al doilea mergea în derivă spre nord, gata să închidă orice ieşire.

— Încingeţi focarele! înteţiţi focul! strigă Shandon. Daţi drumul la vapori cu toată puterea! Brunton m-auzi?

Forward se strecura ca o pasăre printre sloiurile risipite pe care prova sa le împingea în lături; coca vasului trepida din pricina elicei şi manometrul arăta presiunea formidabilă a vaporilor; aceştia şuierau cu un zgomot asurzitor.

— Blocaţi supapele! strigă Shandon.

Şi mecanicul se supuse, cu riscul de a face să sară vasul în aer.

Dar strădaniile lui disperate aveau să fie zadarnice. Aisbergul, luat de un curent submarin, se îndrepta cu iuţeală spre şenal; bricul se mai afla încă la o distanţă de şase sute de metri de el când muntele de gheaţă, intrând cu un colţ în spaţiul liber, se lipi cu putere de vecinii lui, închizând astfel orice ieşire.

— Suntem pierduţi! exclamă Shandon, care nu putu să-ţi reţină această vorbă nechibzuită.

— Pierduţi! exclamă echipajul.

— Scape cine poate! strigară unii.

— Lansaţi bărcile! spuseră alţii.

— La cambuză! strigată Pen şi alţi câţiva din banda lui. Dacă trebuie să ne înecăm, să ne înecăm în gin!

Dezordinea ajunsese la culme printre aceşti oameni care nu mai ţineau seama de nimic.

Shandon se simţi depăşit de evenimente: voi să comande, se bâlbâi, şovăi – nu-şi putea exprima gândurile prin vorbe.

Doctorul se plimba agitat. Johnson îşi încrucişase braţele cu stoicism şi tăcea.

Deodată se auzi un glas puternic, energic, poruncitor, care rosti aceste cuvinte:

— Toată lumea la posturi! Cârma banda!

Johnson tresări şi, fără să-şi dea seama, întoarse rapid timona.

Era şi timpul; bricul, lansat în plină viteză, era pe cale să se sfarme de zidurile închisorii în care se afla.

Dar în timp ce Johnson se supunea instinctiv, Shandon, Clawbonny, echipajul, toţi, până la fochistul Waren care-şi părăsise focarele, până la negrul Strong care-şi lăsă maşinile de gătit, toţi se regăsiră adunaţi pe punte şi toţi văzură ieşind din cabina a cărei cheie o avea numai el un bărbat…

Omul acela era marinarul Garry.

— Domnule! exclamă Shandon, pălind, Garry… dumneata… cu ce drept comanzi aici?

— Duk! strigă Garry, repetând fluieratul acela de care se mirase atâta echipajul.

Câinele, auzindu-se strigat pe adevăratul lui nume, fu dintr-o săritură pe dunetă şi veni să se culce liniştit la picioarele stăpânului său.

Echipajul nu scoase o vorbă. Cheia aceasta pe care trebuia s-o aibă numai căpitanul lui Forward, câinele acesta trimis de el şi care venea, oarecum, să-i certifice identitatea, tonul acesta de comandă asupra căruia era cu neputinţă să te înşeli, toate împreună au acţionat puternic asupra marinarilor şi au fost suficiente ca să stabilească autoritatea lui Garry.

De altfel, Garry nu mai era de recunoscut; îşi răsese favoriţii bogaţi care-i încadrau faţa, iar figura lui apărea acum mai impasibilă, mai energică şi mai poruncitoare; îmbrăcat în uniforma gradului său, pe care o avusese în cabină, el apărea cu însemnele distinctive ale comandantului.

Astfel încât, cu mobilitatea sa firească, echipajul lui Forward, mânat fără să vrea de o pornire de entuziasm, strigă într-un singur glas:

— Ura! Ura pentru căpitan!

— Shandon, i se adresă acesta secundului, ordonă adunarea echipajului; îl voi trece în revistă.

Shandon se supuse şi dădu ordinele necesare cu un glas schimbat. Căpitanul veni în faţa ofiţerilor şi a marinarilor săi, spunându-le ceea ce avea să le spună şi tratându-l pe fiecare după purtarea de până atunci.

După ce îşi termină inspecţia, se urcă iar pe dunetă şi, cu o voce liniştită, rosti următoarele cuvinte:

— Ofiţeri şi marinari, eu sunt englez ca şi dumneavoastră, iar deviza mea este aceea a amiralului Nelson: „Anglia aşteaptă ca fiecare să-şi facă datoria”. Iată pavilionul ţării noastre! Am echipat acest vas, mi-am hărăzit averea acestei expediţii, îi voi consacra şi viaţa mea, şi a voastră, dar acest pavilion va flutura la polul boreal al lumii. Aveţi încredere. Vă va fi acordată o sumă de lire sterline pentru fiecare grad pe care-l vom cuceri spre nord, începând de astăzi. Or, suntem la al şaptezeci şi doilea şi sunt cu totul nouăzeci. Faceţi socoteala. De altfel numele meu va fi chezaş pentru mine. El însemnează energie şi patriotism. Sunt căpitanul Hatteras!

— Căpitanul Hatteras! exclamă Shandon.

Şi numele acesta, binecunoscut, al marinarului englez, se răspândi în şoaptă printre oamenii echipajului.

— Acum, continuă Hatteras, bricul să fie ancorat de gheţuri, focarele să fie stinse şi fiecare să se întoarcă la ocupaţiile lui obişnuite. Shandon, am de vorbit cu dumneata despre treburile vasului. Vei veni la mine în cabină, împreună cu doctorul, cu Wall şi cu şeful de echipaj. Johnson, ordonă ruperea rândurilor!

Hatteras, calm şi rece, părăsi grav duneta, în timp ce Shandon luă măsuri de ancorare la loc de siguranţă a bricului.

Cine era, aşadar, acest Hatteras şi de ce numele lui făcuse asupra echipajului o impresie atât de puternică?

John Hatteras, fiu unic al unui fabricant de bere din Londra, care la moartea acestuia, în 1852, era de şase ori milionar, îmbrăţişa încă de tânăr cariera de marinar, în ciuda strălucitei averi care-l aştepta. Nu pentru că ar fi fost împins la aceasta de vreo vocaţie pentru comerţ, ci pentru că-l mâna instinctul descoperirilor geografice; visa întotdeauna să pună piciorul acolo unde nu-l pusese nimeni încă.

La douăzeci de ani avea constituţia robustă a oamenilor uscăţivi şi sanguini: o figură energică, cu linii hotărâte, geometrice, cu o frunte înaltă şi dreaptă, cu ochi frumoşi, dar reci, buze subţiri care desenau o gură zgârcită la vorbă, o statură mijlocie, membre solid articulate şi mişcate de muşchi de fier, toate alcătuiau un om dotat cu o fire care să reziste la orice încercare. Văzându-l, îţi dădeai seama că era îndrăzneţ, auzindu-l îţi dădeai seama că e un om pasionat, dar stăpânit; era o fire care nu dădea niciodată înapoi şi gata să rişte viaţa altora cu tot atâta convingere ca şi pe a sa. Trebuia, deci, să te gândeşti de două ori înainte de a-l urma în vreo acţiune întreprinsă de el.

John Hatteras era foarte pătruns de spiritul de mândrie englez şi el fu acela care i-a dat într-o zi unui francez orgoliosul răspuns de mai jos.

Francezul afirmase de faţă cu el, pe un ton pe care-l socotea politicos, ba chiar amabil: „Dacă n-aş fi francez, aş vrea să fiu englez.” „Eu, îi răspunsese Hatteras, dacă n-aş fi englez, aş vrea să fiu englez.” Se poate judeca omul după răspuns.

Ar fi vrut, mai presus de orice, să le rezerve compatrioţilor săi monopolul descoperirilor geografice, dar, spre marea lui disperare, aceştia făcuseră destul de puţin în secolele anterioare, în domeniul descoperirilor.

Descoperirea Americii se datora genovezului Cristofor Columb, a Indiilor, portughezului Vasco da Gama, a Chinei, portughezului Fernand d’Andrada, a Ţării Focului, portughezului Magellan, a Canadei, francezului Jacques Cartier; insulele Sonde, Labradorul, Brazilia, Capul Bunei Speranţe, Azorele, Madera, Terra Nova, Guineea, Congo, Mexico, capul Blanc, Groenlanda, Islanda, Marea Sudului., California, Japonia, Cambodgia, Peru, Kamciatka, Filipinele, Spitzbergul, capul Horn, strâmtoarea Behring, Tasmania, Noua Zeelandă, Noua Anglie, Noua Olandă, Louisiana, insula Jean-Mayen fuseseră descoperite de islandezi, scandinavi, ruşi, portughezi, danezi, spanioli, genovezi, olandezi, dar nici un englez nu figura printre ei – şi pe Hatteras îl cuprindea o adevărată disperare văzându-i pe ai săi excluşi din această glorioasă falangă de navigatori care au făcut marile descoperiri din secolul al XV-lea şi al XVI-lea.

Hatteras se mai consola puţin când se gândea la timpurile moderne. Englezii îşi luaseră revanşa cu Donnal Stuart, Burke, Wills, King, Gray, în Australia, cu Palliser în America, cu Cyril Graham, Wadington, Cummingham în India, cu Burton, Spake, Grant, Livingstone în Africa.

Dar asta nu era destul; pentru Hatteras, aceşti călători mai mult perfecţionau decât descopereau; trebuia, deci, să se găsească ceva mai de seamă, iar John era gata chiar să inventeze o ţară, numai ca să aibă onoarea s-o descopere el. Or, dânsul remarcase că, dacă englezii nu alcătuiau majoritatea printre vechii descoperitori şi că, dacă trebuia să mergi înapoi până la Cook ca să poţi vorbi de Noua Caledonie, în 1774, şi despre insulele Sandwich unde a pierit el, în 1778, exista, totuşi, un colţ al globului asupra căruia aceştia păreau să-şi fi concentrat toate sforţările.

E vorba tocmai de pământurile şi mările boreale din nordul Americii. Într-adevăr, tabloul descoperirilor polare, arăta astfel:

Noua Zemlia, descoperită de Willoughby în 1553

Insula Weigatz, descoperită de Barrough în 1556

Coasta de vest a Groenlandei, descoperită de Davis în 1585

Strâmtoarea Davis, descoperită de Davis în 1587

Spitzberg, descoperit de Willoughby în 1596

Golful Hudson descoperit de Hudson în 1610

Golful Baffin descoperit de Baffin în 1616

În timpul ultimilor ani, Hearne, Mackensie, John Ross, Parry, Franklin, Richardson, Beechey, James Ross, Back, Dease, Simpson, Rae, Ingliefield, Belcher, Austin, Kellet, Moore, Mac Clure, Kennedy, Mac Clintock explorară fără încetare aceste pământuri necunoscute.

Se delimitaseră bine coastele nordice ale Americii, aproape că se descoperise Trecerea din nord-vest, dar nu era destul; se putea face mai mult şi acest mai mult John Hatteras încercase de două ori să-l obţină, echipând două vase pe cheltuiala lui; voia să ajungă chiar la pol şi să încununeze astfel seria de descoperiri engleze printr-o încercare de cel mai mare răsunet.

Scopul vieţii lui era, deci, să atingă polul. După o serie de călătorii destul de frumoase prin mările sudului, Hatteras încercă, pentru prima oară, în 1846, să se ridice spre nord prin marea Baffin, dar nu reuşi să treacă de 74 grade latitudine; călătorea cu sloop-ul Halifax; echipajul său a avut de suferit chinuri groaznice, iar John Hatteras a împins atât de departe aventuroasa lui temeritate, încât de atunci marinarii nu prea erau ispitiţi să înceapă iar asemenea expediţii, cu un şef ca el.

Totuşi, în 1850, Hatteras reuşi să înroleze pe goeleta Farewell vreo douăzeci de oameni hotărâţi, dar hotărâţi mai ales datorită preţului mare plătit pentru îndrăzneala lor. Cu acel prilej intră doctorul Clawbonny în corespondenţă cu Hatteras, pe care nu-l cunoştea, şi ceru să facă parte din expediţie, dar postul de medic era ocupat, din fericire pentru doctor.

Farewell, urmând drumul pe care îl luase Neptun al lui Aberdeen, în 1817, se ridică la nord de Spitzberg până la paralela şaptezeci şi şase. Acolo fu silit să rămână peste iarnă; dar suferinţele au fost atât de cumplite şi frigul atât de intens, încât nici un om din echipaj nu s-a mai întors în Anglia, afară numai de Hatteras, repatriat pe o balenieră daneză, după un marş de mai mult de două sute de mile peste gheţuri. Senzaţia stârnită de înapoierea unui singur om din echipaj a fost uriaşă. Cine ar mai fi îndrăznit, de aici înainte, să-l mai urmeze pe Hatteras în încercările lui nebuneşti? Totuşi, el nu-şi pierduse nădejdea că va porni din nou. Tatăl lui, fabricantul de bere, muri iar el ajunse stăpânul unei averi de nabab.

În timpul acela se produse un eveniment geografic, care-i dădu lovitura cea mai dureroasă lui John Hatteras.

Un bric, Advance, având la bord şaptesprezece oameni, echipat de comerciantul Grinnel, comandat de doctorul Kane şi trimis în căutarea lui sir John Franklin, se ridică, în 1853, prin marea Baffin şi strâmtoarea Smith, până dincolo de optzeci şi două de grade latitudine boreală, mai aproape de pol decât toţi înaintaşii lui.

Or, vasul era american. Grinnel era american şi Kane de asemenea.

E lesne de înţeles că dispreţul pentru yankei se transformă în ură în sufletul lui Hatteras; el hotărî să-l depăşească cu orice preţ pe îndrăzneţul lui concurent şi să ajungă chiar la pol.

De doi ani trăia incognito la Liverpool. Acolo trecea drept un marinar oarecare. A descoperit în Richard Shandon omul de care avea nevoie; i-a făcut propuneri printr-o scrisoare anonimă, lui, precum şi doctorului Clawbonny.

Forward a fost construit, echipat, aprovizionat. Hatteras s-a ferit cu grijă să i se afle numele; n-ar fi găsit nici măcar un singur om care să-l însoţească. A hotărât să nu ia comanda bricului decât în împrejurările necesare şi numai atunci când echipajul său va fi ajuns destul de departe ca să nu mai poată da înapoi; avea la dispoziţie, aşa cum s-a văzut, posibilitatea de a oferi oamenilor săi atâţia bani, încât niciunul dintre ei nu ar fi refuzat să-l urmeze până la capătul lumii.

Şi, într-adevăr, chiar la capătul lumii voia să meargă. Or, împrejurările devenind critice, John Hatteras nu mai şovăi să-şi dezvăluie identitatea.

Câinele lui, credinciosul Duk, tovarăşul călătoriilor sale pe apă, fu primul care să-l recunoască şi, din fericire pentru cei curajoşi, dar din nefericire pentru cei timizi, a rămas stabilit, fără putinţă de tăgadă, că John Hatteras era căpitanul lui Forward.