Capitolul XIII.

PLANURILE LUI HATTERAS.

Apariţia acestui personaj îndrăzneţ a fost în mod diferit apreciată de echipaj. Unii au trecut imediat de partea lui, din dragoste pentru bani sau din îndrăzneală: alţii se resemnară să pornească în aventură, rezervându-şi dreptul de a protesta mai târziu; de altfel, să te împotriveşti unui asemenea om părea acum destul a greu. Fiecare se întoarse deci la postul său. Ziua de douăzeci mai era duminică, a fost o zi de odihnă pentru echipaj.

În cabina căpitanului, avu loc un consiliu al ofiţerilor; participară Hatteras, Shandon, Wall, Johnson şi doctorul.

— Domnilor, spuse căpitanul cu glasul lui blând, şi poruncitor în acelaşi timp, care-i era caracteristic. Cunoaşteţi planul meu de a merge până la pol; doresc să aflu părerea dumneavoastră în legătură cu această expediţie. Ce crezi despre ea, Shandon?

— Eu nu sunt pus să am păreri, căpitane, răspunse Shandon, cu răceală, ci să mă supun.

Hatteras nu se miră de răspunsul primit.

— Richard Shandon, reluă el, la fel de rece, te rog să ne spui părerea asupra şanselor noastre de succes.

— Ei, bine, căpitane, răspunse Shandon, faptele răspund în locul meu; încercările de acest fel au dat greş până în prezent; doresc ca noi să fim mai norocoşi.

— Vom fi! Iar dumneavoastră, domnilor, ce gândiţi?

— În ceea ce mă priveşte, răspunse doctorul, socotesc că planul e realizabil căpitane; şi cum e evident că, într-o zi sau alta, nişte navigatori vor ajunge la PoIul Nord, nu văd de ce n-am fi noi aceia.

— Şi există motive să fim noi aceia, răspunse Hatteras căci ne-am luat toate măsurile în acest sens şi vom folosi şi experienţa înaintaşilor noştri. Şi, fiindcă veni vorba, Shandon, te rog să primeşti mulţumirile mele pentru grija pe care ai dovedit-o în echiparea vasului; e adevărat că există în rândurile echipajului câţiva zănatici pe care voi şti să-i pun la punct, dar, în general, nu pot decât să-ţi aduc laude.

Shandon se înclină cu răceală. Poziţia lui pe Forward, pe care crezuse că-l va comanda, era falsă. Hatteras îl înţelese şi nu mai insistă.

— Cât despre dumneavoastră, domnilor, continuă el adresându-se lui Wall şi lui Johnson, n-aş fi putut să-mi asigur concursul unor ofiţeri mai distinşi prin curajul şi experienţa lor.

— Pe legea mea, căpitane, sunt omul dumitale, răspunse Johnson, şi, deşi expediţia mi se pare niţel cam îndrăzneaţă, te poţi bizui pe mine până la capă:

— Şi pe mine la fel, spuse James Wall.

— Cât despre dumneavoastră, doctore, vă cunosc meritele.

— Ei, bine, atunci le cunoşti mai bine decât mine, răspunse doctorul cu vioiciune.

— Şi acum, domnilor, spuse Hatteras, e bine să ştiţi pe ce fapte de necontestat se bizuie pretenţia mea de a ajunge la pol. În 1817, Neptun-ul lui Aberdeen s-a ridicat la nord de Spitzberg, până la paralela optzeci şi doi. În 1826, celebrul Parry, după cea de treia călătorie a sa în mările polare, pleacă de asemenea de la limba de pământ de la Spitzberg şi, cu sănii-bărci, urcă până la o sută cincizeci de mile spre nord. În 1852, căpitanul Inglefield pătrunde în şenalul Smith, până la şaptezeci şi opt de grade şi treizeci şi cinci de minute latitudine. Toate aceste vase erau englezeşti şi au fost comandate de englezi, compatrioţii noştri. Aici Hatteras făcu o pauză.

— Trebuie să mai adaug, continuă el cu un aer încurcat, ca şi cum i-ar fi venit greu să vorbească, trebuie să mai adaug că, în 1854, americanul Kane, comandând bricul Advance, se ridică şi mai sus şi că locotenentul lui, Morton, înaintând peste câmpurile de gheaţă, a făcut să fluture pavilionul Statelor Unite dincolo de paralela optzeci şi doi. Acestea fiind spuse, nu voi mai reveni asupra lor. Or, ceea ce trebuie reţinut este că cei care au comandat Neptun, Entreprise Isabelle, Advance au constatat că, dincolo de aceste latitudini înalte, există un bazin polar absolut lipsit de gheţuri.

— Lipsit de gheţuri! exclamă Shandon, întrerupându-l pe căpitan. E cu neputinţă!

— Te rog să remarci, Shandon, continuă liniştit Hatteras, cu o scurtă fulgerare în priviri, că vă citez, în sprijinul celor spuse de mine, fapte şi nume. Voi mai adăuga că în timpul staţionării comandantului Penny, 1851, la malul canalului Wellington, locotenentul lui, Stewart, s-a trezit de asemenea în prezenţa unei mări libere şi că această particularitate a fost confirmată în timpul iernării lui sir Edward Belcher, în 1853, în golful Northumberland, la o latitudine de şaptezeci şi şase de grade şi cincizeci şi două de minute şi la o longitudine de nouăzeci şi nouă de grade şi douăzeci de minute; rapoartele sunt indiscutabile şi ar trebui să fii de rea credinţă ca să nu le admiţi.

— Totuşi, căpitane, interveni din nou Shandon, datele acestea sunt atât de contradictorii…

— Eroare, Shandon, eroare! exclamă doctorul Clawbonny. Datele acestea nu contrazic nici o afirmaţie ştiinţifică; căpitanul îmi va permite să ţi-o spun.

— Poftim, doctore! răspunse Hatteras.

— Ei bine, atunci te rog să asculţi, Shandon: rezultă în mod foarte clar, din datele geografice şi din studiul liniilor izoterme, că punctul cel mai friguros de pe glob nu este chiar la pol; ca şi punctul magnetic al pământului, el se îndepărtează de pol cu câteva grade. Astfel, calculele lui Brewster, ale lui Bergham şi ale câtorva fizicieni demonstrează că pe emisfera noastră există doi poli ai frigului: unul s-ar afla în Asia, la şaptezeci şi nouă de grade şi treizeci de minute latitudine nordică şi o sută douăzeci de grade longitudine estică; celălalt s-ar afla în America, la şaptezeci şi opt de grade latitudine nordică şi la nouăzeci şi şapte grade longitudine vestică. Cel care ne interesează este acesta din urmă şi, vezi dumneata, Shandon, dai de el la mai mult de douăsprezece grade sub pol. Şi atunci, te întreb, de ce la pol marea n-ar fi la fel de degajată de gheţuri cum poate fi în timpul verii la paralelele şaizeci şi şase, adică la sud de golful Baffin?

— Bine zis, răspunse Johnson; domnul Clawbonny vorbeşte despre aceste lucruri ca un om de meserie.

— Pare posibil, interveni James Wall.

— Himere şi presupuneri! Pure ipoteze! replică Shandon cu încăpăţânare.

— Ei, bine, Shandon, reluă Hatteras firul discuţiei, să luăm în considerare ambele cazuri: sau marea e liberă de gheţuri, sau nu e; în ambele ipoteze nimic nu ne poate împiedica să atingem polul. Dacă e liberă, Forward ne va duce într-acolo fără greutăţi; dacă e îngheţată, vom încerca aventura pe sănii. Veţi fi de acord cu mine că aşa ceva nu e cu neputinţă de realizat; odată ajunşi cu bricul nostru până la paralela optzeci şi trei, nu vom mai avea decât şase sute de mile* de făcut ca să atingem polul.

— Şi ce mare lucru sunt şase sute de mile, spuse cu aprindere doctorul, când e neîndoios că un cazac, Alexis Markoff, a parcurs pe Oceanul îngheţat, de-a lungul coastei nordice a imperiului rusesc, cu sănii trase de câini, o distanţă de opt sute de mile în douăzeci şi patru de zile?

— Ai auzit, Shandon, răspunse Hatteras, şi te rog să-mi spui dacă nişte englezi pot face mai puţin decât un cazac?

— Nu, desigur! exclamă înflăcăratul doctor.

— Nu, desigur! repetă şeful de echipaj.

— Ei bine, Shandon? întrebă căpitanul.

— Căpitane, răspunse Shandon cu răceală, nu pot decât să repet primele mele cuvinte: mă voi supune.

— Bine. Acum, continuă Hatteras, să ne gândim la situaţia în care ne aflăm în momentul de faţă: suntem prinşi de gheţuri şi mi se pare cu neputinţă să putem intra anul acesta în strâmtoarea Smith. Iată, deci, ce se cuvine să facem (Hatteras desfăşură pe masă una din acele excelente hărţi publicate, în 1859, din ordinul Amiralităţii): Vă rog să urmăriţi. Dacă strâmtoarea Smith ne este închisă, nu la fel se întâmplă şi cu strâmtoarea Lancastre, pe coasta de vest a mării Baffin; după părerea mea, ar trebui să înaintăm de-a lungul acestei strâmtori până la strâmtoarea Barrow şi de acolo, până la insula Beechey; drumul a fost parcurs de o sută de ori, de nave cu vele; aşadar, nu vom avea încurcături cu un bric cu elice. Odată ajunşi la insula Beechey, vom merge de-a lungul canalului Wellington, cât mai departe cu putinţă, spre nord, până la ieşirea din acel şenal care face legătura dintre canalul Wellington şi Canalul Reginei, chiar în locul în care a fost văzută marea liberă. Or, suntem abia la 20 mai; într-o lună, dacă împrejurările ne sunt favorabile, vom fi atins acest punct, iar de acolo ne vom avânta spre pol. Ce părere aveţi, domnilor?

— Fără îndoială că e singurul drum pe care îl putem urma, răspunse Johnson.

— Ei bine, îl vom urma şi începând chiar de mâine. Duminica aceasta să fie consacrată odihnei.

— Am înţeles, căpitane, răspunse Shandon, care ieşi împreună cu locotenentul şi cu şeful echipajului.

— Doctore, făcu John Hatteras, arătându-l pe Shandon, iată un om jignit, pe care l-a nenorocit orgoliul; nu mai pot să mă bizui pe el.

A doua zi dis-de-dimineaţă, căpitanul ordonă ca piroga să fie coborâtă pe mare; plecă apoi să cerceteze aisbergurile din bazin, a căror lăţime nu depăşea două sute de yarzi.

El observă chiar că, în urma unei lente presiuni a gheţurilor, bazinul ameninţa să se strâmteze; era, deci,nevoie urgentă să se facă o spărtură pentru ca vasul să nu fie strivit în menghina formată de munţii de gheaţă. Judecând după mijloacele folosite de Hatteras, se vedea bine că era un om energic: mai întâi dispuse să se taie trepte în zidul îngheţat şi ajunse în vârful unui aisberg; de acolo îşi dădu seama că i-ar fi uşor să-şi croiască un drum spre sud-vest; conform ordinelor date de el, se săpă o galerie până aproape de centrul muntelui, unde urma să fie plasată o încărcătură de explozibili; treaba aceasta, făcută în mare viteză, s-a terminat luni.

Hatteras nu se putea bizui pe cartuşele cu explozive cu opt până la zece livre de pulbere, a căror acţiune ar fi fost nulă asupra unor asemenea blocuri; ele nu erau bune decât să spargă câmpurile de gheaţă; dispuse, deci, să se introducă o cantitate de o mie de livre de pulbere într-o mină, a cărei rază de propagare a fost calculată cu grijă. Această mină era prevăzută cu un fitil lung, îmbrăcat în gutapercă şi care ajungea până afară. Galeria a fost umplută apoi cu zăpadă şi cu blocuri de gheaţă, pe care frigul din noaptea următoare trebuia să le facă tari ca granitul. Într-adevăr, temperatura, sub influenţa vântului de răsărit, coborî la douăsprezece grade Fahrenheit*.

A doua zi la ora şapte, Forward era sub presiune, gata să profite de cea mai mică posibilitate de ieşire. Johnson fu însărcinat să dea foc minei; lungimea fitilului fusese calculată astfel, încât să ardă timp de o jumătate de oră până la aprinderea pulberii. Johnson avea, deci, suficient timp să se înapoieze la bord; într-adevăr, la zece minute după ce executase ordinele lui Hatteras, era din nou la postul lui.

Echipajul stătea pe punte, vremea era uscată şi cerul destul de limpede: ninsoarea încetase. Hatteras, în picioare pe dunetă, împreună cu Shandon şi cu doctorul cronometrau timpul.

La ora opt şi treizeci şi cinci se auzi o explozie surdă şi mult mai puţin zgomotoasă decât era de aşteptat. Profilul munţilor fu modificat brusc, ca după un cutremur de pământ; un fum gros şi alb ţâşni spre cer la o înălţime considerabilă şi crăpături lungi brăzdară flancurile aisbergului, a cărui parte superioară, proiectată la mare distanţă, căzu înapoi sub formă de sfărâmături în jurul lui Forward.

Dar şenalul nu era încă liber; uriaşe blocuri de gheaţă, proptite de munţii învecinaţi, rămâneau suspendate în aer şi exista pericolul ca bazinul să se închidă prin căderea lor.

Hatteras aprecie situaţia dintr-o ochire.

— Wolsten! strigă el. Armurierul veni în grabă.

— La ordin! răspunse acesta.

— Încărcaţi tunul din prova cu o încărcătură triplă şi îndesaţi fultuiala cât mai tare cu putinţă, spuse Hatteras.

— Aşadar, vom ataca muntele cu ghiulele de tun? întrebă doctorul.

— Nu, răspunse Hatteras. E inutil. Nu cu ghiulele, ci cu o triplă încărcătură de pulbere. Repede!

În câteva clipe, tunul a fost încărcat.

— Ce vrea să facă fără ghiulea? întrebă Shandon printre dinţi.

— Vom vedea imediat, răspunse doctorul.

— Suntem gata, căpitane, anunţă Wolsten.

— Bine, răspunse Hatteras. Brunton, strigă el către mecanic, atenţie! Câteva învârtituri de elice înainte!

Brunton dădu drumul la vapori şi elicea se puse în mişcare; Forward se apropie de muntele minat.

— Ţintiţi bine în direcţia şenalului! strigă căpitanul către armurier. Acesta se supuse; când bricul nu mai era decât la o distanţă de jumătate de ancablură, Hatteras strigă:

— Foc!

O detunătură formidabilă urmă ordinului, iar blocurile, zdruncinate de zguduitura produsă în atmosferă, au fost aruncate brusc, în mare. Această agitaţie a păturilor atmosferice a fost suficientă.

— Cu toată presiunea, Brunton! strigă Hatteras. Drept în şenal, Johnson! Johnson era la cârmă; bricul, împins de elicea lui, care se înşuruba în valurile spumegânde, se avântă în mijlocul şenalului degajat de gheţuri. Era şi timpul. Forward de-abia reuşise să treacă prin această deschizătură, când porţile închisorii fură din nou zăvorâte în urma lui.

A fost un moment palpitant; o singură inimă bătea puternic şi calm, aceea a căpitanului.

Uluit de manevra făcută, echipajul nu-şi putu reţine un strigăt:

— Ura, pentru John Hatteras!