Capitolul XIV.

EXPEDIŢIE ÎN CĂUTAREA LUI FRANKLIN.

În ziua de miercuri, 23 mai, Forward îşi reluă aventuroasa lui călătorie pe mare, navigând cu îndemânare în zig-zag împotriva vântului, printre pack-uri şi aisberguri, cu ajutorul vaporilor, această forţă docilă care le-a lipsit atâtor navigatori ai mărilor polare; părea că se joacă printre obstacolele acestea mişcătoare; s-ar fi spus că simţea mâna unui stăpân priceput şi, ca un cal stăpânit de un călăreţ dibaci, se supunea voinţei căpitanului său.

Temperatura era din nou în creştere. Termometrul arăta la ora şase dimineaţa douăzeci şi şase de grade, la şase seara douăzeci şi nouă de grade, şi la miezul nopţii douăzeci şi cinci de grade Fahrenheit*; vântul sufla uşor dinspre sud-est.

Joi, către ora trei dimineaţa, Forward ajunse în dreptul golfului Possession, pe coasta Americii, la intrarea în strâmtoarea Lancastre; curând se zări capul Burney. Câţiva eschimoşi se îndreptară spre vas, dar Hatteras nu-şi acordă răgazul de a-i aştepta.

Vârfurile de la Byam-Martin, care domină capul Liverpool, lăsate în babord, se pierdură în ceaţa serii; aceasta îl împiedică să repereze capul Hay, a cărui limbă de pământ, foarte joasă de altfel, se confundă cu gheţurile de pe coaste, circumstanţă care face adesea foarte grea determinarea hidrografică a mărilor polare.

Puffinii, raţele sălbatice, pescăruşii albi se arătau în număr foarte mare. Latitudinea, conform calculelor, era 74°01', iar longitudinea, după cronometru, 77°15'.

Scufiţele de zăpadă ale Munţilor Ecaterinei şi ai Elisabetei apăreau pe deasupra norilor.

Vineri, la ora şase, capul Warender fu depăşit pe partea dreaptă a strâmtorii, iar în babord depăşiră Admiralty-Inlet, golf puţin explorat de navigatori, care se grăbeau îndeobşte să se îndrepte spre vest. Marea deveni destul de agitată şi adesea valurile măturau puntea bricului aruncând pe ea bucăţi de gheaţă. Pământurile coastei nordice ofereau privirilor peisaje ciudate, cu platourile lor înalte, aproape netede, care făceau să se răsfrângă razele soarelui.

Hatteras ar fi vrut să navigheze de-a lungul pământurilor nordice, ca să ajungă cât mai repede la insulele Beechey şi la intrarea în canalul Wellington; dar o banchiză care nu se mai termina îl obliga, spre marea lui neplăcere, să treacă prin şenalele din sud.

Acesta a fost motivul pentru care, la 26 mai, în mijlocul unei neguri brăzdate de ninsoare, Forward se găsea la travers de capul York; un munte de o mare înălţime şi aproape perpendicular îi înlesni să-l recunoască. Vremea înseninându-se puţin, soarele apăru o clipă către prânz şi îngădui să se procedeze la calcule destul de exacte: 74°4' latitudine şi 84°23' longitudine. Forward se afla, aşadar, la extremitatea strâmtorii Lancastre.

Hatteras îi arătă doctorului, pe hărţile sale, drumul parcurs şi cel pe care urmau să-l mai facă. Poziţia bricului era interesantă în momentul acela.

— Aş fi preferat, spuse el, să mă găsesc mai la nord; dar de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere; vedeţi dumneavoastră iată situaţia noastră exactă. Căpitanul marcă un punct pe harta lui, la mică distanţă de capul York. Ne aflăm în mijlocul acestei răscruci bătută de toate vânturile, unde se adună apele din strâmtoarea Lancastre, din strâmtoarea Barrow, din canalul Wellington şi din Canalul Regentului; e un punct la care au ajuns obligator toţi navigatorii de pe aceste mări.

— Ei bine, răspunse doctorul, aceasta trebuie să-i fi pus în grea cumpănă; e o adevărată răscruce, aşa cum spui, unde vin să se întretaie patru drumuri mari, dar nu văd stâlpii care să indice drumul bun! Cum au procedat oare Parry, Ross, Franklin?

— Ei n-au procedat în nici un fel, ei s-au lăsat duşi de întâmplare. N-aveau de ales, vă asigur; strâmtoarea Barrow ba se închidea pentru unul, ba, în anul următor, se deschidea pentru altul; ba vasul se simţea inevitabil târât spre Canalul Regentului. Datorită tuturor acestora, prin forţa lucrurilor, s-a ajuns ca până la urmă să fie cunoscute aceste mări atât de încurcate.

— Ce regiune ciudată! făcu doctorul privind harta. Cât, e de ciopârţit totul pe aici, tăiat fărâmiţat, fără nici o ordine, fără nici o logică! Ai zice că pământurile din vecinătatea Polului Nord n-ar fi atât de îmbucătăţite decât ca să facă apropierea de ele cât mai grea, în timp ce pe cealaltă emisferă ele se termină prin limbi de pământ netede şi îngustate, aşa cum sunt capul Horn, Capul Bunei-Speranţe şi Peninsula Indiană. Oare viteza mai mare de la Ecuator a modificat astfel lucrurile, în timp ce pământurile situate la extremităţi, încă fluide în primele zile ale lumii, nu s-au putut condensa, nu s-au putut strânge la un loc, din lipsa unei rotaţii destul de rapide?

— Asta trebuie să fie, căci există o logică pe lume şi nimic nu s-a făcut fără anumite cauze pe care creatorul îngăduie uneori savanţilor să le descopere; aşadar, doctore, folosiţi-vă de această permisiune.

— Din nefericire, voi fi modest, căpitane. Dar ce vânt îngrozitor bate prin strâmtoarea asta! adăugă doctorul trăgându-şi cât mai tare gluga pe cap.

— Da, vântul de nord bântuie mai ales prin părţile astea şi ne abate din drum.

— El ar trebui totuşi să respingă gheţurile spre sud şi să lase drumul liber.

— Ar trebui, doctore, dar vântul nu face întotdeauna cea ce trebuie. Vedeţi, banchiza pare de nepătruns. Vom încerca să ajungem la insula Griffith, apoi să ocolim insula Cornwallis ca să ajungem la Canalul Reginei, fără să trecem prin canalul Wellington. Şi, totuşi, vreau neapărat să ajung la insula Beechey, ca să-mi împrospătez acolo provizia de cărbuni.

— Cum adică? întrebă doctorul mirat.

— Nimic mai simplu: din ordinul Amiralităţii, mari provizii au fost înmagazinate pe această insulă pentru asigurarea expediţiilor viitoare şi, cu toate că, în august 1859, căpitanul Mac Clintock se poate să fi luat din ele, vă asigur că au mai rămas şi pentru noi.

— În realitate, spuse doctorul, ţinuturile acestea au fost explorate timp de cincisprezece ani şi, până în ziua în care a fost dobândită proba sigură a pieirii lui Franklin, Amiralitatea a menţinut mereu câte cinci sau şase vase în aceste mări. Dacă nu mă înşel, chiar insula Griffith pe care o văd aici pe hartă, aproape de răscrucea drumurilor navigabile, a devenit locul de întâlnire al navigatorilor.

— E adevărat, doctore, iar nefericita expediţie a lui Franklin a dus la cunoaşterea acestor ţinuturi îndepărtate.

— Ai dreptate, căpitane, căci numeroase au fost expediţiile de la 1845 încoace. Abia în 1848 lumea s-a alarmat de dispariţia lui Erebus şi a lui Terror, cele două vase ale lui Franklin. Atunci a fost văzut bătrânul prieten al amiralului, doctorul Richardson, în vârstă de şaptezeci de ani, pornind în grabă mare spre Canada şi urcând în susul râului Coppermine, până la marea polară; pe de altă parte, James Ross, comandantul lui Enterprise şi Investigator, întinde velele la Uppernawik, în 1848, şi soseşte la capul York, unde ne aflăm în momentul de faţă. În fiecare zi, aruncă în mare câte un butoi conţinând hârtii menite să facă cunoscută poziţia în care se află; pe timp de ceaţă trage cu tunul, noaptea lansează rachete şi aprinde focuri bengale, având grijă să meargă întotdeauna cu velatura redusă; în sfârşit, iernează în portul Leopold, de la 1848 la 1849; acolo pune mâna pe un număr mare de vulpi albe, le prinde de gât zgărzi de aramă, pe care erau gravate indicaţii cu privire la situaţia navelor şi a depozitelor de alimente, şi le împrăştie în toate direcţiile; apoi, în primăvară, începe să cerceteze coastele de la North-Sommerset pe sănii, trecând prin pericole şi lipsuri, care au făcut din toţi aceşti oameni nişte bolnavi sau infirmi, clădind cairn-uri* în care închideau cilindri de aramă cu datele care să permită regăsirea expediţiei pierdute; în timpul absenţei sale, locotenentul Mac Clure explora fără rezultat coastele nordice ale strâmtorii Barrow. E de remarcat, căpitane, că James Ross avea în subordinele sale doi ofiţeri meniţi să devină vestiţi mai târziu, pe Mac Clure, care străbătu Trecerea din nord-vest, şi pe Mac Clintock care descoperi rămăşiţele lui Franklin.

— Şi care sunt astăzi doi căpitani, doi vrednici englezi; continuaţi, doctore, istoria acestor mări, pe care o cunoaşteţi atât de bine; avem întotdeauna de câştigat din povestirea acestor încercări îndrăzneţe.

— Ei bine, ca să terminăm cu James Ross, voi adăuga că el a încercat să ajungă ceva mai la vest de insula Melville; dar era cât pe ce să îşi piardă vasele şi, prins de gheţuri, fu tras înapoi, fără voia lui, până în marea Baffin.

— Tras înapoi, spuse Hatteras, încruntându-se, tras înapoi fără voia lui!

— Nu descoperise nimic, spuse doctorul în continuare; începând din acel an, 1850, navele engleze n-au mai încetat să brăzdeze mările şi a fost promisă o primă de douăzeci de mii de livre oricărei persoane care ar descoperi echipajele lui Erebus şi Terror. Încă din anul 1848, căpitanii Kellet şi Moore, care comandau vasele Herald şi Plover, încercau să pătrundă prin strâmtoarea Behring. Voi adăuga că, în timpul anilor 1850 şi 1851, căpitanul Austin ierna pe insula Cornwallis, căpitanul Penny explora cu vasele Assistance şi Resolute canalul Wellington, bătrânul John Ross, eroul polului magnetic, plecă din nou pe iahtul Felix în căutarea prietenului său, bricul Prince-Albert făcu o primă călătorie pe cheltuiala lady-ei Franklin şi, în fine, două vase americane, expediate de Grinnel, cu căpitanul Haven, târâte dincolo de canalul Wellington, fură aruncate în strâmtoarea Lancastre. În acel an, Mac Clintock, pe atunci locotenentul lui Austin, ajunse până la insula Melville şi la capul Dundas, puncte extreme atinse de Parry în 1819, şi tot în acel an s-au găsit pe insula Beechey urmele iernatului lui Franklin în 1845.

— Da, răspunse Hatteras, trei dintre marinarii lui au fost îngropaţi acolo, trei oameni mai norocoşi decât ceilalţi!

— Din 1851 până în 1852, continuă doctorul, aprobând cu un gest observaţia lui Hatteras, îl vedem pe Prince-Albert pornind în a doua sa călătorie, cu locotenentul francez Bellot; iernează la Batty Bay, în Strâmtoarea Prinţului Regent, explorează sud-vestul lui Sommerset şi porneşte în recunoaştere pe coaste, până la capul Walker. În timpul acesta Entreprise şi Investigator, care se înapoiaseră în Anglia, treceau sub comanda lui Collinson şi a lui Mac Clure şi se întâlneau cu Kellet şi Moore în strâmtoarea Behring; în timp ce Collinson se înapoia să ierneze la Hong Kong, Mac Clure mergea înainte şi, după trei iernaturi, din 1850 până în 1851, din 1851 până în 1852, din 1852 până în 1853, descoperi Trecerea din nord-vest, fără să afle nimic despre soarta lui Franklin. Din 1852 până în 1853,o nouă expediţie, alcătuită din trei bastimente cu vele, Assistance, Resolute, North-Star, şi din două vase cu vapori, Pionnier şi Intrčpide, îşi întinse velele sub comanda lui sir Edward Belcher, avându-l pe căpitanul Kellet drept secund; sir Edward trecu prin canalul Wellington, iernă în golful din Northumberland şi străbătu coasta, în timp ce Kellet, ajungând până la Bridport, în insula Melville, explora fără succes această parte a ţinuturilor boreale. Dar atunci se zvoni în Anglia că două vase, abandonate în mijlocul gheţurilor, fuseseră zărite nu departe de coastele Noii Scoţii. Imediat, lady Franklin echipează micul steamer* cu elice Isabelle, iar căpitanul Inglefield, după ce înaintase prin golful Baffin până la limba de pământ Victoria, pe la paralela optzeci, se înapoie în insula Beechey, fără mai mult succes. La începutul anului 1855, americanul Grinnel finanţează o nouă expediţie, iar doctorul Kane, încercând să pătrundă până la pol…

— Dar n-a făcut-o, exclamă Hatteras cu violenţă, slavă Domnului! Ceea ce n-a făcut el, vom face noi!

— Ştiu asta, căpitane, şi dacă vorbesc despre ea, e din cauză că această expediţie se leagă prin forţa împrejurărilor de cele pornite în căutarea lui Franklin. De altfel, n-a avut nici un rezultat. Era să omit să vă spun că Amiralitatea, considerând insula Beechey ca pe un loc de întâlnire a expediţiilor, însărcina în 1853 steamer-ul Phoenix, sub comanda căpitanului Inglefield, să transporte provizii acolo; căpitanul plecă împreună cu locotenentul Bellot şi-l pierdu pe acest brav ofiţer care, pentru a doua oară, îşi punea devotamentul în serviciul Angliei; putem avea amănunte cu atât mai precise asupra catastrofei, cu cât Johnson, şeful nostru de echipaj, a fost martor al acestei nenorociri.

— Locotenentul Bellot era un brav francez, spuse Hatteras, iar memoria lui e cinstită în Anglia.

— Atunci, reluă doctorul povestirea, vasele din escadra Belcher, încep să se întoarcă treptat; nu toate, căci sir Edward trebui să-l abandoneze pe Assistance, în 1854, tot aşa cum Mac Clure făcuse cu Investigator, în 1853. În vremea aceasta, doctorul Rae, printr-o scrisoare datată cu 29 iulie 1854 şi expediată din Repulse-Bay, unde ajunsese prin America, făcu cunoscut că eschimoşii din ţinutul Regele Wilhelm posedau diferite obiecte care proveneau de pe Erebus şi de pe Terror; nu mai era posibilă în cazul acesta nici o îndoială cu privire la soarta expediţiei; Phoenix, North-Star şi vasul lui Collinson se înapoiară în Anglia; n-a mai rămas nici un bastiment englez pe mările arctice. Dar dacă guvernul părea să-şi fi pierdut orice speranţă, lady Franklin continua să mai spere şi, din rămăşiţele averii sale, echipă vasul Fox, comandat de Mac Clintock; el plecă în 1857, iernă în ţinuturile în care ne-ai apărut dumneata, căpitane, ajunse până la insula Beechey, la 11 august 1858, iernă a doua oară în strâmtoarea Bellot, îşi reluă cercetările în februarie 1859, la 6 mai descoperi documentul care nu mai lăsa îndoieli asupra soartei lui Erebus şi a lui Terror şi se înapoie în Anglia la sfârşitul aceluiaşi an. Iată tot ce s-a întâmplat timp de cincisprezece ani prin aceste ţinuturi ale morţii şi, de la înapoierea lui Fox, nici un vas nu s-a mai întors să-şi încerce norocul prin aceste mări primejdioase!

— Ei bine, noi ni-l vom încerca! răspunse. Hatteras.