Capitolul XV.

FORWARD E ARUNCAT DIN NOU SPRE SUD.

Spre seară se însenină, iar pământul se putea desluşi cu claritate între capul Sepping şi capul Clarence, care înaintează spre est, apoi spre sud şi e legat de coasta de vest printr-o limbă de pământ destul de joasă. Marea era liberă de gheţuri la intrarea în Strâmtoarea Regentului, dar, ca şi cum ar fi vrut să-i bareze drumul spre nord lui Forward, se formase o banchiză de nepătruns dincolo de portul Leopold.

Hatteras, foarte contrariat, dar fără să lase să se vadă acest lucru, trebui să recurgă la explozibil ca să forţeze intrarea în portul Leopold; ajunse acolo la prânz, duminică 27 mai; bricul a fost puternic ancorat de nişte aisberguri mari, care aveau stabilitate şi erau tari şi puternice ca stânca.

Imediat, căpitanul, urmat de doctor, de Johnson şi de câinele său Duk, se avântă pe gheaţă şi nu întârzie să dea de pământ. Duk zburda de bucurie; de altfel, după ce-l recunoscuse pe căpitan, devenise foarte sociabil şi foarte blând, păstrând pică anumitor oameni din echipaj, pe care stăpânul lui nu-i iubea mai mult ca el.

Portul era deblocat de gheţurile pe care vânturile de est le îngrămădesc de obicei acolo; malurile drepte prezentau în partea lor superioară graţioase ondulaţii de zăpadă. Casa şi farul, construite de James Ross, se mai păstrau încă într-o oarecare măsură, dar proviziile păreau să fi fost prădate de vulpile sau chiar de urşii ale căror urme proaspete se mai puteau vedea; mâna oamenilor nu părea să fi fost străină de această devastare; se mai vedeau câteva resturi de colibe de eschimoşi pe malul golfului. Cele şase morminte care închideau în ele trupurile a şase dintre marinarii de pe Enterprise şi Investigator se zăreau ca nişte movile; ele fuseseră respectate de prădalnici, oameni sau animale.

Punând piciorul pentru prima dată pe aceste pământuri boreale, doctorul încerca o adevărată emoţie. Nu ne putem închipui sentimentele de care e cuprinsă o inimă la vederea acestor resturi de case, de corturi, de colibe, de magazii, pe care natura le conservă atât de minunat în ţările reci.

— Iată, spuse el către cei care-l însoţeau, acesta-i locul pe care însuşi James Ross l-a numit Tabăra Refugiului! Dacă expediţia lui Franklin ar fi ajuns până în acest loc, ea ar fi fost salvată. Iată maşina cu vapori care a fost abandonată chiar aici şi soba plasată pe o platformă, la care echipajul lui Prince-Albert s-a încălzit în 1851; lucrurile au rămas aşa cum au fost şi s-ar putea crede că Kennedy, căpitanul vasului, a părăsit ieri acest port primitor. Iată şalupa care l-a adăpostit timp de câteva zile, pe el şi pe ai săi, căci acest Kennedy, despărţit de vasul lui, a fost cu adevărat salvat de locotenentul Bellot, care a înfruntat frigul lui octombrie ca să ajungă până la el.

— Un vrednic şi respectabil ofiţer, pe care l-am cunoscut, spuse Johnson.

În timp ce doctorul căuta, cu entuziasmul unui anticar, urmele precedentelor iernaturi, Hatteras se ocupa cu adunarea proviziilor şi a combustibilului care nu se găseau decât într-o cantitate foarte mică. Ziua următoare a fost folosită pentru transportarea lor la bord. Doctorul cutreiera regiunea, fără să se îndepărteze prea mult de vas şi desena obiectivele cele mai demne de luat în seamă. Temperatura creştea treptat; zăpada îngrămădită începea să se topească. Doctorul îşi făcu o colecţie destul de completă de păsări din nord ca: pescăruşi, cufundări, molly-nochtes, nişte raţe cu puf care seamănă cu raţele obişnuite, albe pe piept şi pe spate, albastre pe burtă, cu partea de sus a capului albastră, iar restul penelor albe, cu câteva nuanţe de verde; multe din ele pierduseră la data aceea puful frumos de care se servesc masculul şi femela ca să-şi vătuiască cuibul. Doctorul zări de asemenea nişte foci mari respirând la suprafaţa gheţii, dar nu putu împuşca niciuna. În timpul acestor excursii, el descoperi piatra mareelor, pe care sunt gravate următoarele semne:

E. I.

care indica trecerea pe acolo a lui Entreprise şi a lui Investigator; ajunse până la capul Clarence, chiar în locul în care John şi James Ross, în 1833, aşteptau cu atâta nerăbdare dezgheţul. Pământul era presărat cu oase şi cranii de animale şi se mai vedeau încă urmele locuinţelor de eschimoşi.

Doctorul avusese ideea de a ridica un cairn în portul Leopold, în care să lase o însemnare despre trecerea lui Forward şi scopul expediţiei. Dar Hatteras s-a opus în mod ferm la acest lucru; nu voia să rămână după el urme de care ar fi putut să se folosească vreun concurent.

În ciuda motivelor sale serioase, doctorul fu silit să cedeze în faţa voinţei căpitanului. Shandon n-a fost dintre ultimii care să dezaprobe această încăpăţânare, căci, în caz de catastrofă, nici un vas n-ar fi putut să pornească în ajutorul lui Forward.

Hatteras n-a vrut să se supună acestor argumente. Operaţiile de încărcare terminându-se luni seara, el mai încercă o dată să se ridice spre nord, forţând banchiza, dar, după eforturi periculoase, trebui să se resemneze şi să coboare din nou pe Canalul Regentului; nu voia cu nici un preţ să rămână în portul Leopold, care, deşi deschis astăzi, mâine putea să fie închis printr-o deplasare neaşteptată a ice-field-urilor, fenomen foarte obişnuit prin mările acestea şi de care navigatorii trebuie cu deosebire să se ferească.

Dacă Hatteras nu lăsa ca neliniştile sale să se manifeste faţă de ceilalţi, în sufletul lui le simţea cu o violenţă extremă. Voia să meargă spre nord şi era silit să meargă spre sud! Unde va ajunge în felul acesta? Avea oare să dea înapoi până la Victoria-Harbour, în golful Boothia, unde iernase sir John Ross în 1833, ca apoi să găsească strâmtoarea Bellot, liberă la vremea aceea, şi, ocolind North-Sommerset, să urce spre strâmtoarea Peel? Sau, curând, se va vedea strâns de gheţuri timp de mai multe ierni, ca şi înaintaşii săi, şi obligat să-şi sleiască forţele şi să se epuizeze?

Capul îi vuia de toate aceste temeri, dar trebuia luată o hotărâre; ordonă schimbarea de drum şi o luă spre sud. Canalul Regentului păstrează o lărgime aproape uniformă de la portul Leopold până la golful Adelaide. Forward înainta repede printre sloiuri, mai favorizat decât vasele care-l precedaseră, dintre care cea mai mare parte pierduseră o lună întreagă ca să coboare acest canal, chiar într-un anotimp mai favorabil; e drept că aceste vase, afară de Fox, nefiind înzestrate cu maşină cu vapori, aveau de suportat capriciile unui vânt nesigur şi adesea potrivnic.

Echipajul se arătă, în general, încântat să părăsească regiunile boreale; nu prea părea să guste planul de a atinge polul; era înclinat să se sperie de hotărârile lui Hatteras, a cărui îndrăzneală binecunoscută nu avea nimic liniştitor. Hatteras încerca să profite de toate ocaziile ca să meargă înainte, oricare ar fi fost consecinţele. Şi totuşi, în mările boreale e bine să înaintezi dar trebuie să-ţi păstrezi mereu poziţia şi să nu te pui în situaţia periculoasă de a o pierde.

Forward mergea cu toată viteza; fumul lui negru se răsucea în spirale deasupra vârfurilor strălucitoare ale aisbergurilor; vremea era în necontenită schimbare, trecând cu repeziciune de la frig uscat la neguri cu ninsoare. Bricul, cu un pescaj slab, se ţinea aproape de coasta de vest; Hatteras nu voia să scape intrarea în strâmtoarea Bellot, căci golful Boothia nu are altă ieşire la sud decât strâmtorile Fury şi Hecla, nu prea cunoscute; golful acesta se transforma, deci, într-o fundătură dacă lăsau să le scape strâmtoarea Bellot, sau dacă ea devenea de netrecut.

Seara, Forward se afla în faţa golfului Elwin, pe care l-au recunoscut după stâncile înalte, perpendiculare, din jur; marţi dimineaţa zăriră golful Batty unde, la 10 septembrie 1851, Prince-Albert a ancorat pentru un lung iernat.

Doctorul, cu luneta la ochi, cerceta cu interes. Din acest punct s-au răspândit expediţiile care au stabilit configuraţia geografică a North-Sommerset-ului. Era senin şi se puteau distinge albiile adânci ale torentelor de care e înconjurat golful.

Doctorul şi maistrul Johnson erau poate singurii care se interesau de aceste ţinuturi pustii. Hatteras, mereu aplecat asupra hărţilor sale, vorbea puţin; devenea din ce în ce mai taciturn pe măsură ce bricul înainta spre sud; adesea se urca pe dunetă, şi de acolo, cu braţele încrucişate, cu privirea pierdută în spaţiu, rămânea ore întregi fixând orizontul. Ordinele lui, dacă le dădea, erau scurte şi aspre. Shandon păstra o tăcere îngheţată, şi, încet, încet, retrăgându-se înainte, nu mai avu cu Hatteras decât relaţiile impuse de nevoile de serviciu; James Wall îi rămânea devotat lui Shandon şi-şi potrivea purtările după ale lui. Restul echipajului era în aşteptarea evenimentelor, gata să le folosească în propriul său interes. La bord nu mai exista acea unitate de gândire, acea comunitate de idei, atât de necesară pentru aducerea la îndeplinire a faptelor mari.

Hatteras o ştia bine. În timpul zilei, văzură două balene gonind cu viteză spre sud; au văzut de asemenea un urs alb care a fost salutat cu câteva lovituri de puşcă, fără vreun succes vizibil. Căpitanul cunoştea preţul unei ore pierdute în asemenea împrejurări, şi nu permise ca animalul să fie urmărit.

Miercuri dimineaţa, extremitatea Canalului Regentului fu depăşită; unghiul pe care-l făcea coasta de vest era urmat de o profundă curbură a pământului. Consultându-şi harta, doctorul recunoscu limba de pământ Sommerset-House sau Fury.

— Iată, îi spuse el interlocutorului său obişnuit, chiar locul unde s-a pierdut primul vas englez trimis la 1815 în aceste ape, în timpul celei de a treia călătorii pe care o făcea Parry la pol; Fury a fost în aşa hal avariat de gheţuri în timpul celei de a doua iernări, încât echipajul a trebuit să-l părăsească şi să se întoarcă în Anglia cu Hecla, vas, cu care venise împreună.

— E un avantaj neîndoios să ai un al doilea vas, răspunse Johnson; e o măsură de prevedere pe care navigatorii polari nu trebuie s-o nesocotească; dar căpitanul Hatteras nu e omul care să se încurce cu un tovarăş de drum.

— Oare-l socoţi imprudent, Johnson? întrebă doctorul.

— Eu? Nu-l socotesc în nici un fel, domnule Clawbonnny. Iată, uitaţi-vă pe coastă la aceşti pari pe care mai atârnă câteva zdrenţe dintr-un cort pe jumătate putrezit.

— Da, Johnson, acolo e locul unde Parry şi-a debarcat toate proviziile de pe vasul său şi, memoria nu mă înşeală, acoperişul casei pe care a construit-o era făcut dintr-un gabier recuperat printr-o manevră îndrăzneaţă a lui Fury.

— Trebuie să se fi schimbat multe din 1825.

— Nu prea, Johnson. În 1829, John Ross a găsit salvarea pentru echipajul său în această aşezare şubredă. În 1851, când Prinţul Albert a trimis acolo o expediţie, casa aceasta mai exista; căpitanul Kennedy puse să fie reparată, acum nouă ani. Ar fi interesant pentru noi s-o vizităm; dar Hatteras n-are chef să se oprească.

— Şi are, desigur, dreptate, domnule Clawbonny; dacă în Anglia timpul înseamnă bani, aici el înseamnă salvarea şi, pentru o zi de întârziere, chiar pentru o oră, rişti să compromiţi o întreagă călătorie. Să-l lăsăm, deci, să procedeze cum crede el.

În timpul zilei de joi, 1 iunie, golful, care se numeşte golful Creswell, a fost străbătut în diagonală de Forward. Începând de la limba de pământ Fury, coasta se ridica spre nord luând înfăţişarea unor stânci drepte, înalte de trei sute de picioare; la sud, avea tendinţa să coboare; câteva creste acoperite de zăpadă apăreau în faţa ochilor ca nişte mese netede, în timp ce altele, luând tot felul de forme ciudate, îşi proiectau în ceaţă piramidele lor ascuţite.

În ziua aceea vremea se mai îndulci, dar în detrimentul vizibilităţii; pământul se pierdu din vedere; termometrul urcă din nou la treizeci şi două de grade Fahrenheit*; câteva ierunci zburau ici şi colo, iar cârduri de gâşte sălbatice se îndreptau spre nord; echipajul trebui să se descotorosească de o parte din hainele sale; se simţea influenţa verii în aceste regiuni arctice.

Către seară, Forward trecu prin dreptul capului Garry, la un sfert de milă de ţărm, fundul fiind la o adâncime de zece până la douăsprezece braţe* şi, din clipa aceea, merse aproape de coastă şi de-a lungul ei, până la golful Brentford. La această latitudine trebuiau să întâlnească strâmtoarea Bellot, strâmtoare pe care sir John Ross nici n-o bănuise măcar în expediţia sa din 1828; hărţile lui indică, într-adevăr, o coastă fără întreruperi, ale cărei neregularităţi, oricât de mici erau, le-a notat şi le-a dat nume cu cea mai mare grijă; trebuie să admitem, deci, că, pe vremea explorării sale, intrarea în strâmtoare, complet închisă de gheţuri, nu putea în nici un fel să se deosebească de uscat.

Strâmtoarea aceasta a fost cu adevărat descoperită de către căpitanul Kennedy, cu prilejul unei expediţii făcute în aprilie 1852; îi dădu numele locotenentului Bellot „meritată recompensă, spunea el, pentru importantele servicii aduse expediţiei noastre de către ofiţerul francez”.