Capitolul XIX.

O BALENĂ LA ORIZONT.

Golful Melville, deşi uşor navigabil, nu era lipsit de gheţuri; se zăreau ice-field-uri uriaşe care se întindeau până la marginile orizontului; ici-colo apăreau câteva aisberguri, nemişcate însă şi parcă ancorate în mijlocul câmpurilor îngheţate. Forward mergea cu toată presiunea prin şenalele largi în care se mişca uşor. Vântul se schimba des, sărind brusc de la un punct al compasului la celălalt.

Caracterul schimbător al vânturilor în mările arctice e un fapt deosebit de interesant şi, adesea, doar câteva minute distanţă despart liniştea desăvârşită a mării de o furtună dezordonată. E ceea ce i s-a întâmplat lui Hatteras la 23 iunie, chiar în mijlocul uriaşului golf.

Vânturile cele mai statornice bat, în general, dinspre banchiză către marea liberă şi sunt foarte reci. În ziua aceea, termometrul coborî cu câteva grade, vântul se mută spre sud şi rafale uriaşe, trecând pe deasupra câmpurilor de gheaţă, se descotorosiră de umezeala lor sub forma unei ninsori dese. Căpitanul ordonă imediat strângerea velelor cu care ajuta elicea, dar nu atât de repede, totuşi, ca zburătorul să nu fie smuls cât ai clipi din ochi.

Hatteras comanda manevrele cu cel mai deplin sânge rece şi nu părăsi puntea în timpul furtunii; fu obligat să fugă din faţa vremii şi să se îndrepte din nou spre apus. Vântul ridica valuri uriaşe în mijlocul cărora se legănau gheţuri de toate formele, smulse din ice-field-urile înconjurătoare; bricul era scuturat ca o jucărie, iar sfărâmăturile pack-urilor se izbeau de coca lui; uneori se ridica perpendicular, în vârful unui munte lichid; prova lui de oţel, concentrând lumina difuză, strălucea ca o bară de metal incandescentă; apoi cobora într-un abis, cufundându-se în mijlocul vârtejurilor de fum pe care le scotea, în timp ce elicea se învârtea în gol, afară din apă, cu un zgomot sinistru, şi bătea aerul cu braţele ei ieşite la suprafaţă. Ploaia, amestecată cu zăpadă, cădea în torente.

Doctorul nu putea să scape o asemenea ocazie pentru a se uda până la piele; rămase pe punte, pradă acelei mişcătoare admiraţii pe care un savant o resimte în faţa unui asemenea spectacol. Nici cel mai apropiat vecin nu i-ar fi putut auzi glasul; aşadar, tăcea şi privea; dar, privind spectacolul, fu martorul unui fenomen bizar şi caracteristic regiunilor hiperboreene.

Furtuna era circumscrisă într-un spaţiu restrâns şi nu se întindea pe mai mult de trei sau patru mile; într-adevăr, vântul care trece peste câmpurile de gheaţă îşi pierde mult din putere şi nu-şi poate împinge prea departe violenţa dezastruoasă; doctorul zărea din timp în timp, prin ceaţa risipită pe alocuri, un cer senin şi o mare liniştită, dincolo de ice-field-uri; era suficient ca Forward să treacă prin şenale, ca să poată din nou să navigheze liniştit; numai că risca să fie zvârlit pe acele banchize mobile care se supuneau mişcării hulei. Totuşi, Hatteras reuşi, după câteva ore, să-şi conducă vasul pe o mare calmă, în timp ce uraganul dezlănţuit cu turbare la orizont îşi dădea ultima suflare la câteva ancabluri de Forward.

Golful Melville nu mai avea aceeaşi înfăţişare; sub influenţa valurilor şi a vântului, un mare număr de gheţari, desprinşi de coastă, erau târâţi spre nord, încrucişându-se şi ciocnindu-se în toate direcţiile. Se puteau număra mai multe sute; dar golful e foarte larg şi bricul îi evită cu uşurinţă. Spectacolul acestor mase plutitoare, care, inegale ca viteză, păreau că luptă între ele pe acest uriaş câmp de curse, era măreţ.

Doctorul era plin de entuziasm, când Simpson, harponierul, se apropie de el şi-i atrase atenţia asupra nuanţelor schimbătoare ale mării; aceste nuanţe variau de la albastru intens la verde măsliniu; lungi fâşii se întindeau de la nord spre sud, având intre ele linii de intersecţie atât de distincte, încât se putea urmări linia lor de demarcaţie până departe, cât vedeai cu ochii. De asemenea, uneori, mari pânze de apă, transparente, apăreau în prelungirea altor pânze cu totul opace.

— Ei bine, domnule Clawbonny, ce credeţi despre această ciudăţenie? întrebă Simpson.

— Cred, prietene, răspunse doctorul, ceea ce credea vânătorul de balene Scoresby despre natura acestor ape atât de felurit colorate; că apele albastre sunt lipsite de acele miliarde de animale microscopice şi de meduze, de care sunt pline apele verzi; el a făcut diverse experienţe în legătură cu această problemă şi-l cred din toată inima.

— O, domnule, din culorile mării se mai poate trage şi o altă concluzie.

— Adevărat?!

— Da, domnule Clawbonny, şi, pe cinstea mea de harponier, dacă Forward ar fi fost o navă balenieră, cred că am fi avut o ocazie favorabilă.

— Totuşi, răspunse doctorul, nu zăresc nici cea mai mică balenă.

— Bine, nu va trece mult şi o vom vedea, v-o făgăduiesc! E un noroc extraordinar pentru un vânător de balene să întâlnească asemenea benzi verzi la această latitudine.

— Şi de ce? întrebă doctorul, care arăta un viu interes pentru observaţiile făcute de oameni de meserie.

— Pentru că în apele verzi, răspunse Simpson, se vânează cele mai multe balene.

— Şi care e cauza, Simpson?

— Pentru că găsesc aici o hrană mai îmbelşugată.

— Eşti sigur?

— O! lucrul acesta l-am experimentat de o sută de ori, domnule Clawbonny în marea Baffin: nu văd de ce n-ar fi la fel în golful Melville.

— Fără îndoială că ai dreptate.

— Iată, răspunse acesta, aplecându-se peste bastingaj, priviţi, domnule Clawbonny.

— Ia te uită, răspunse doctorul, s-ar spune că e dâra unui vas!

— Ei bine, lămuri Simpson e o substanţă grasă pe care o lasă balena în urma ei. Vă rog să mă credeţi, animalul care a lăsat-o trebuie să fie pe-aproape!

Într-adevăr, atmosfera era încărcată de un miros caracteristic. Doctorul privi cu atenţie suprafaţa mării şi prorocirea harponierului nu întârzie să se îndeplinească. Vocea lui Foker se auzi de sus de pe catarg:

— O balenă, strigă el, o împinge vântul spre noi!

Toate privirile se îndreptară în direcţia indicată; o trombă nu prea înaltă, care ţâşni din mers, se zări la o milă de bric.

— Uite-o! uite-o! strigă Simpson care, cu experienţa ce o avea, nu putea să se înşele.

— A dispărut! răspunse doctorul.

— Am putea foarte bine s-o regăsim dacă ar fi nevoie, spuse Simpson, cu părere de rău în glas.

Dar, spre marea lui mirare şi deşi nimeni n-ar fi îndrăznit să i-o ceară, Hatteras dădu ordin să fie echipată baleniera; era bucuros să ofere echipajului său această distracţie şi chiar să procure, cu acest prilej, câteva butoiaşe de ulei. Toţi primiră cu satisfacţie permisiunea de a vâna balena.

Patru marinari luară loc în balenieră; Johnson, la pupa, a fost însărcinat cu conducerea ei; Simpson stătea cu harponul în mână. Doctorul n-a putut fi împiedicat să participe la expediţie. Marea era destul de liniştită.

Baleniera se desprinse cu iuţeală de bord şi după zece minute se afla la o milă depărtare de bric.

Balena, care-şi luase o nouă provizie de aer, se scufundase din nou, dar reveni curând la suprafaţă şi aruncă la o înălţime de cincisprezece picioare amestecul de aburi şi de mucozităţi care ţâşneşte prin nările sale.

— Acolo! acolo! făcu Simpson indicând un punct la opt sute de iarzi de baleniera.

Aceasta se îndreptă în viteză spre animal iar bricul, zărindu-l şi el, se apropie ţinând maşinile la o presiune redusă.

Uriaşul cetaceu dispărea şi reapărea, după bunul plac al valurilor, arătându-şi spatele negricios, asemănător cu o stâncă eşuată în plină mare; o balenă nu înoată repede când nu e urmărită, şi aceasta se lăsa leneş şi nepăsător legănată de valuri.

Baleniera se apropie în tăcere, mergând pe linia apelor verzi, a căror opacitate împiedica animalul să-şi vadă duşmanul. Spectacolul pe care-l oferă o bărcuţă care atacă asemenea monstru e întotdeauna emoţionant. Acesta putea să tot aibă aproape o sută treizeci de picioare şi nu rareori se întâlnesc, între paralelele şaptezeci şi doi şi optzeci, balene a căror lungime depăşeşte o sută optzeci de picioare. Unii scriitori din vechime au vorbit chiar despre animale mai lungi de şapte sute de picioare; ele trebuie clasate însă printre speciile, aşa-zis, imaginare.

În curând baleniera se găsi lângă cetaceu. Simpson făcu un semn cu mâna, vâslele se opriră şi, învârtind harponul în mână, dibaciul marinar îl aruncă cu putere; unealta aceasta, prevăzută cu o suliţă dinţată, se înfipse în stratul gros de grăsime. Balena rănită bătu apa cu coada şi se scufundă. Imediat cele patru vâsle fură ridicate perpendicular; funia, legată de harpon şi aşezată la prova, se desfăşură cu cea mai mare viteză şi trase baleniera după ea, în timp ce Johnson o conducea cu dibăcie.

Balena, în fuga ei, se îndepărta de bric şi înainta spre aisbergurile aflate în mişcare; timp de o jumătate de oră ea goni în felul acesta; din când în când trebuia udată funia harponului, ca să nu ia foc prin frecare. Când viteza animalului păru că se încetineşte, începură să tragă încet de funie şi s-o ruleze cu grijă; balena reapăru în curând la suprafaţa mării, bătând apa cu coada ei uriaşă; trombele de apă ridicate de ea cădeau din nou ca o ploaie violentă asupra balenierei. Aceasta se apropia în viteză; Simpson apucase o lance lungă şi se pregătea să se lupte cu animalul corp la corp.

Dar balena porni cu toată iuţeala printr-un şenal aflat între doi munţi de gheaţă. Urmărirea devenea extrem de periculoasă.

— Drace! exclamă Johnson.

— Înainte! Înainte! Curaj, prieteni! strigă Simpson, cuprins de furia vânătorii. Balena e a noastră.

— Dar n-o putem urmări printre aisberguri, răspunse Johnson, ţinând baleniera în loc.

— Ba da! Ba da! stărui Simpson.

— Nu! Nu! se împotriviră câţiva marinari.

— Ba da! ripostară ceilalţi.

În timpul discuţiei, balena intrase între cei doi munţi plutitori pe care hula şi vântul tindeau să-i unească.

Balenieră remorcată era ameninţată să fie târâtă în acest şenal periculos, când Johnson, avântându-se în faţă cu un topor în mână, tăie funia.

Era şi timpul; cei doi munţi se ciocniră cu o putere irezistibilă, zdrobind între ei nefericitul animal.

— Pierdută! exclamă Simpson.

— Salvaţi! răspunse Johnson.

— Pe legea mea! spuse doctorul, care nici nu clipise măcar, aşa ceva merită osteneală să fie văzut!

Forţa de zdrobire a acestor gheţari este uriaşă. Balena tocmai căzuse victimă unui accident care se repetă des prin mările acestea. Scoresby povesteşte că, în decursul unei singure veri, treizeci de balene au pierit în felul acesta în golful Baffin; el a văzut un vas cu trei catarge turtit într-un minut între două uriaşe ziduri de gheaţă care, apropiindu-se unul de celălalt cu o iuţeală înfricoşătoare, îl făcură să dispară fără urmă, cu încărcătură şi echipaj, cu tot. Alte două vase, sub ochii lui, fură străpunse dintr-o parte într-alta, ca de nişte lovituri de lance, de gheţuri ascuţite, mai lungi de o sută de picioare, care se întâlniră după ce au trecut prin scândurile bordajului.

După câteva minute, baleniera acostă lângă bric şi-şi reluă locul obişnuit de pe punte.

— E o lecţie, spuse Shandon cu glas tare, pentru neprevăzătorii care se aventurează prin şenale.