Capitolul XX

INSULA BEECHEY

La 25 iunie, Forward sosea în dreptul capului Dundas, la extremitatea nord-vestică a ţinutului Prince de Galles. Acolo greutăţile deveniră şi mai mari în mijlocul gheţurilor numeroase. Marea se strâmba în punctul acesta, iar linia insulelor Crozier, Young, Day, Lowther şi Garret, aşezate ca nişte forturi în faţa unei rade, obliga ice-stream-urile să se îngrămădească în strâmtoare. O distanţă pe care bricul în orice altă împrejurare ar fi făcut-o într-o zi, a fost parcursă în cinci zile, de la 25 la 30 iunie; vasul se oprea, se întorcea, aşteptând un prilej prielnic, ca să nu-i scape insula Beechey, consumând mult cărbune şi mulţumindu-se să reducă focul la căldări în timpul popasurilor, dar fără să-l stingă niciodată, ca să fie sub presiune la orice oră din zi şi din noapte.

Hatteras cunoştea la fel de bine ca şi Shandon situaţia proviziilor sale, dar, fiind sigur că va găsi combustibil în insula Beechey, nu voia să piardă nici o clipă din motive de economie; era în mare întârziere, ca urmare a ocolului făcut prin sud, şi, deşi avusese prevederea să părăsească Anglia din luna aprilie, nu era acum mai avansat decât expediţiile precedente la epoca asta.

În ziua de 30, fu reperat capul Walker, la extremitatea nord-vestică a ţinutului Prince de Galles; e punctul cel mai îndepărtat pe care l-au zărit Kennedy şi Bellot la 3 mai 1852, după o călătorie în care au străbătut întregul North-Sommerset. Încă în 1851, căpitanul Ommaney, din expediţia lui Austin, avusese norocul să-şi poată reaproviziona acolo detaşamentul lui.

Capul acesta, foarte înalt, se remarcă prin culoarea sa roşie-cafenie; de acolo, când e senin, se poate vedea până la intrarea canalului Wellington. Spre seară, se zări capul Bellot, despărţit de capul Walker prin golful Mac Leon. Capul Bellot fusese botezat astfel în prezenţa tânărului ofiţer francez al cărui nume îl poartă şi pe care expediţia engleză l-a salutat cu un triplu „Ura!” În locul acela coasta, formată dintr-o piatră calcaroasă gălbuie, cu o înfăţişare foarte zgrunţuroasă, e apărată de sloiuri uriaşe pe care vânturile de nord le îngrămădesc acolo în chipul cel mai impunător.

Forward o pierdu repede din vedere, şi-şi croi, printre gheţurile slab lipite între ele, un drum spre insula Beechey, traversând strâmtoarea Barrow.

Hatteras, hotărât să meargă în linie dreaptă, ca să nu fie târât dincolo de insulă, nu-şi părăsi deloc postul în timpul zilelor ce au urmat; se urca des pe verigile zburătorului ca să aleagă şenalele favorabile. În timpul traversării strâmtorii, făcu tot ceea ce pot face îndemânarea, sângele rece, îndrăzneala, geniul chiar, al unui marinar. E drept, însă, că norocul nu era de partea lui de astă dată, căci la epoca aceea ar fi trebuit să găsească marea aproape liberă. Dar, în cele din urmă, necruţând nici vaporii, nici echipajul, necruţându-se nici pe sine, îşi atinse ţinta.

La 3 iulie, la ora unsprezece dimineaţa, ice-masterul semnală un ţinut spre nord; studiind locurile, Hatteras recunoscu insula Beechey, acest punct de întâlnire al tuturor navigatorilor arctici. Acolo ajunseseră aproape toate vasele care se aventurau pe aceste mări. Acolo îşi stabili Franklin prima sa tabără de iarnă, înainte de a se afunda în strâmtoarea Wellington. Tot acolo, Creswell, locotenentul lui Mac Clure, după ce străbătuse patru sute şaptezeci de mile pe gheţuri, se întâlni cu Phoenix şi se întoarse în Anglia. Ultimul vas care a ancorat în insula Beechey înainte de Forward a fost Fox; Mac Clintock şi-a făcut provizii acolo, la 11 august 1855, şi a reparat casele şi magaziile; nu trecuseră nici doi ani de atunci; Hatteras era la curent cu aceste amănunte.

La vederea acestei insule, inima şefului de echipaj începu să bată puternic; pe vremea când o vizitase, era submaistru la bordul lui Phoenix; Hatteras îi puse diferite întrebări cu privire la poziţia coastei, la înlesnirile pentru ancorare, despre posibilităţile coborârii pe uscat, vremea se făcea superbă; temperatura se menţinea la 57 de grade Fahrenheit*.

— Ei bine, Johnson, întrebă căpitanul, recunoşti locurile?

— Da, căpitane, e într-adevăr insula Beechey! Numai că ar trebui să mergem ceva mai spre nord; acolo e mai uşor să acostăm.

— Dar locuinţele, magaziile? întrebă Hatteras.

— O! nu le veţi putea vedea decât după ce veţi fi coborât pe uscat; ele sunt adăpostite îndărătul acelor movile care se zăresc acolo.

— Şi aţi transportat în ele provizii însemnate?

— Însemnate, căpitane. Aici ne-a trimis Amiralitatea, în 1853, sub comanda căpitanului Inglefield, cu steamer-ul Phoenix; şi un vas de transport Breadalbane, încărcat cu provizii; aduceam cu noi atât cât să se aprovizioneze o întreagă expediţie.

— Dar comandantul lui Fox a luat din plin din aceste provizii, în 1855, rosti Hatteras.

— Fii liniştit, căpitane, replică Johnson, vor fi rămas şi pentru noi; frigul conservă minunat de bine şi le vom găsi pe toate proaspete şi în bună stare, ca în prima zi.

— Alimentele nu mă interesează, răspunse Hatteras; am pentru mai mulţi ani! Ceea ce-mi trebuie e cărbunele.

— Bine, căpitane, noi am lăsat mai mult de o mie de tone de cărbuni; aşa că poţi fi liniştit.

— Să ne apropiem, spuse din nou Hatteras, care, cu luneta în mână, nu înceta să scruteze coasta.

— Vezi limba aceea de pământ? spuse Johnson. Când o vom depăşi, vom fi aproape de locul de ancorare. Da, chiar acesta e locul de unde am pornit spre Anglia cu locotenentul Creswell şi cei doisprezece bolnavi de pe Investigator. Dar, dacă am avut fericirea să-l aducem înapoi în patrie pe locotenentul căpitanului, pe Mac Clure, ofiţerul Bellot, care ne însoţea pe Phoenix, nu şi-a mai revăzut niciodată ţara! Ah! e o amintire tristă. Căpitane, cred că trebuie să ancorăm chiar aici.

— Bine! răspunse Hatteras. Şi dădu cuvenitele ordine.

Forward se găsea într-un mic golf, adăpostit de natură împotriva vânturilor de nord, de răsărit şi de miazăzi, la o distanţă de o ancablură de ţărm.

— Domnule Wall, spuse Hatteras, vei lua măsuri pentru pregătirea balenierei şi o vei trimite cu şase oameni care să transporte cărbunii la bord.

— Am înţeles, căpitane! răspunse Wall.

— Voi porni spre uscat cu piroga, împreună cu doctorul şi cu şeful de echipaj. Domnule Shandon, n-ai vrea să ne însoţeşti?

— La ordine! răspunse Shandon.

După câteva clipe, doctorul, echipat cu tot dichisul lui de vânător şi de savant, lua loc în pirogă împreună cu tovarăşii săi; după zece minute debarcau pe o coastă destul de joasă şi stâncoasă.

— Călăuzeşte-ne, Johnson, spuse Hatteras. Recunoşti locurile?

— Perfect, căpitane, numai că văd un monument pe care nu mă aşteptam să-l întâlnesc în locul acesta!

— Piatra asta! exclamă doctorul, ştiu ce este; să ne apropiem. De altminteri ne va spune ea singură ce caută aici!

Cei patru oameni înaintară, iar doctorul rosti descoperindu-se:

— Acesta, dragi prieteni, e un monument ridicat în memoria lui Franklin şi a tovarăşilor săi.

Într-adevăr, lady Franklin, după ce a predat, în 1855, o placă de marmură neagră doctorului Kane, i-a încredinţat o a doua, în 1858, lui Mac Clintock, ca să fie depusă pe insula Beechey. Mac Clintock şi-a îndeplinit cu sfinţenie această datorie şi a aşezat placa nu departe de o stelă funerară, ridicată dinainte aici în memoria lui Bellot, prin grija lui sir John Barrow. Placa purta următoarea inscripţie:

În memoria lui.

FRANKLIN, CROZIER, FITZ-JAMES şi a tuturor vitejilor lor tovarăşi.

Ofiţeri şi prieteni devotaţi care au suferit şi au pierit pentru cauza ştiinţei şi pentru gloria patriei lor.

Piatra aceasta a fost ridicată aproape de locul unde şi-au petrecut prima iarnă artică şi de unde au pornit ca să biruie obstacolele, sau să moară. Ea consfinţeşte amintirea compatrioţilor şi a prietenilor care-i admiră, precum şi deznădejdea, înfrânată de credinţă, a celei care a pierdut în conducătorul expediţiei pe cel mai devotat şi mai iubit dintre soţi.

Astfel i-a condus El către Portul Suprem, în care toţi se odihnesc.

Piatra aceasta, înălţată pe o coastă pierdută în ţinuturi îndepărtate, te impresiona în chip dureros; în faţa acestor regrete mişcătoare, doctorul simţi că-i dau lacrimile. Pe locul pe unde trecuseră odinioară Franklin şi tovarăşii săi, plini de energie şi de speranţă, nu mai rămânea acum drept amintire decât o bucată de marmură!

Şi, în ciuda acestui întunecat avertisment al destinului, Forward se pregătea să pornească pe drumul lui Erebus şi al lui Tenor.

Hatteras se smulse primul din această periculoasă stare de contemplare urcă repede pe movila destul de ridicată, aproape complet lipsită de zăpadă.

— Căpitane, îi spuse Johnson urmându-l, de acolo vom zări magaziile. Shandon şi doctorul li se alăturară în momentul când ajungeau în vârful colinei.

Dar, de acolo, cât vedeai cu ochii, se aşterneau câmpuri vaste, fără nici o urmă de construcţie.

— Ciudat! făcu şeful de echipaj.

— Ei bine, unde-s magaziile acelea? întrebă nerăbdător Hatteras.

— Nu ştiu… nu le văd… se bâlbâi Johnson.

— Vei fi greşit drumul, spuse doctorul.

— Totuşi, mi se pare… rosti Johnson, pe gânduri, că acesta era locul

— În fine, îl întrerupse nerăbdător Hatteras, încotro trebuie să merge

— Să coborâm, spuse şeful echipajului, căci e cu putinţă să mă înşel; cum au trecut ani de atunci, se prea poate să fi uitat.

— Mai ales, răspunse doctorul, când regiunea este de o uniformitate atât de monotonă.

— Şi totuşi… murmură Johnson.

Shandon nu făcuse nici o observaţie.

După câteva minute de drum, Johnson se opri.

— Ba nu! exclamă el. Nu mă înşel!

— Şi atunci? întrebă Hatteras, privind în jurul lui.

— Ce te face să spui asta, Johnson? întrebă doctorul.

— Vedeţi dumneavoastră această ridicătură de pământ? lămuri şeful de echipaj, arătând sub picioarele lui un fel de movilită pe care se distingeau perfect trei proeminenţe.

— Ce concluzii tragi de aici? mai întrebă doctorul.

— Sunt cele trei morminte ale marinarilor lui Franklin, răspunse Johnson. Sunt sigur de aceasta, nu m-am înşelat! La o sută de paşi de noi ar fi trebuit să se găsească magaziile, şi dacă nu sunt acolo… e pentru că…

Nu îndrăzni să-şi termine ideea; Hatteras se năpusti înainte, cuprins de o disperare violentă. Acolo trebuie să fi fost într-adevăr magaziile mult dorite, cu provizii de tot felul, pe care se bizuia el; dar ruina, jaful, distrugerea trecuseră prin locurile unde mâini civilizate au creat resurse uriaşe pentru navigatorii sleiţi de puteri. Cine s-a dedat la aceste prădăciuni? Animalele din aceste ţinuturi, lupii, vulpile, urşii? Nu. Căci ele n-ar fi distrus decât alimentele, or nu rămăsese nici măcar o zdreanţă de cort, nici o bucată de lemn, nici o bucată de fier, nici o părticică din vreun metal oarecare şi, lucrul cel mai groaznic pentru oamenii de pe Forward, nici urmă de combustibil!

În mod evident, eschimoşii, care au venit deseori în contact cu vase europene, au sfârşit prin a cunoaşte valoarea acestor obiecte de care sunt cu totul lipsiţi; după trecerea lui Fox au venit şi au revenit în acest loc îmbelşugat, luând şi jefuind necontenit, cu intenţia bine gândită de a nu lăsa nici o urmă din ceea ce fusese; iar acum un covor gros de zăpadă acoperea pământul. Hatteras era copleşit. Doctorul privea, clătinând din cap. Shandon continua să tacă, dar un observator atent ar fi surprins un zâmbet răutăcios pe buzele lui.

În clipa aceea sosiră oamenii trimişi de locotenentul Wall. Ei înţeleseră tot. Shandon se apropie de căpitan şi-i spuse:

— Domnule Hatteras, mi se pare fără rost să ne lăsăm cuprinşi de disperare: din fericire, ne aflăm la intrarea în strâmtoarea Barrow, care ne va duce iar în marea Baffin!

— Domnule Shandon, răspunse Hatteras, ne aflăm din fericire la intrarea în strâmtoarea Wellington, şi ne va duce spre nord!

— Şi cum vom naviga, căpitane?

— Cu vele! Mai avem combustibil pentru două luni, şi asta înseamnă mai mult decât ne trebuie pentru apropiatul nostru iernat.

— Îmi permiteţi să spun, încercă Shandon să mai adauge…

— Îţi permit să mă urmezi la bord, domnule! răspunse Hatteras.

Şi, întorcându-i spatele secundului său, se întoarse pe bric şi se închise în cabina lui.

Timp de două zile vântul a fost potrivnic; căpitanul nu mai apăru pe punte. Doctorul se folosi de şederea aceasta forţată şi colindă insula Beechey; culese din cele câteva plante pe care o temperatură relativ ridicată le lăsa să crească ici şi colo pe stâncile lipsite de zăpadă – câteva buruieni, puţinele soiuri de licheni, o speţă de gălbenele de munte, un fel de plantă care seamănă cu măcrişul, cu frunze ceva mai late, şi nişte saxifrage destul de viguroase.

Fauna acestui ţinut era mai bogată decât flora atât de restrânsă; doctorul zări lungi cârduri de gâşte şi de cocori, care se îndreptau spre nord; prepeliţele, raţele sălbatice, negre-albăstrui, cavalerii, un soi de păsări cu picioroange din clasa scolopaxelor, diferite păsări nordice, cufundări cu corpul foarte lung, numeroase ptarmite, un fel de ierunci foarte bune de mâncat, dovekies cu corpul negru, cu pete albe pe aripi, cu labele şi cu ciocul roşu cum e coralul, stolurile ţipătoare de kittywakes, şi marii loons graşi, cu burta albă, reprezentau cu demnitate ordinul păsăresc.

Doctorul fu foarte fericit să vâneze câţiva iepuri cenuşii care nu-şi îmbrăcaseră încă blana albă de iarnă şi o vulpe albastră, pe care Duk o încolţi cu un talent deosebit. Câţiva urşi, vizibil obişnuiţi să se teamă de prezenţa omului, nu-i mai aşteptară să se apropie de ei, iar focile păreau foarte fricoase, desigur că din aceleaşi motive ca şi duşmanii lor, urşii. Golful era ticsit de un fel de melci de mare. Foarte plăcuţi la gust. Clasa animalelor articulate, ordinul dipterelor, familia culicidelor, diviziunea nemocerelor, era reprezentată de un simplu ţânţar, unul singur, pe care doctorul avu bucuria să-l prindă după ce-i suportase muşcăturile. În calitate de specialist în studiul scoicilor, fu mai puţin favorizat şi trebui să se mărginească să culeagă un singur soi de scoici şi câteva cochilii bivalve.