Capitolul XVIII.

DRUMUL SPRE NORD.

Echipajul părea să-şi fi recăpătat spiritul de disciplină şi de supunere. Manevrele, rare şi puţin obositoare, îi lăsau multe momente de răgaz. Temperatura se menţinea deasupra punctului de îngheţ, dar dezgheţul avea să biruie cele mai grele obstacole ale acestei navigaţii.

Duk, familiar şi sociabil, legase relaţii de sinceră prietenie cu doctorul Clawbonny. Se aveau foarte bine. Dar cum în amiciţie există totdeauna un prieten care se sacrifică pentru celălalt, trebuie să mărturisim că doctorul nu era „celălalt”. Duk făcea din el tot ce voia. Doctorul îl asculta ca un câine pe stăpânul său. Duk, de altfel, se arăta prietenos faţă de cea mai mare parte dintre marinarii şi ofiţerii de la bord; numai de tovărăşia lui Shandon fugea, fără îndoială că din instinct; avea de asemenea un dinte, şi încă ce dinte! împotriva lui Pen şi a lui Waren; ura lui faţă de ei se exprima prim mârâituri cu greu reţinute la apropierea lor. Aceştia, de altfel, nu îndrăzneau să se lege de câinele căpitanului, de „duhul casei lui” cum îl numea Clifton.

În cele din urmă, echipajul îşi recăpătase încrederea şi se purta bine.

— Se pare, îi spuse într-o zi James Wall lui Richard Shandon, că oamenii noştri au luat în serios discursurile căpitanului, au aerul că nu se mai îndoiesc de succes.

— Greşesc, răspunse Shandon; dacă s-ar gândi mai bine, dacă ar examina situaţia, şi-ar da seama că păşim dintr-o imprudenţă în altă imprudenţă.

— Totuşi, replică Wall, iată-ne într-o mare mai liberă, ne întoarcem pe drumuri cunoscute; nu exagerezi cumva, Shandon?

— Nu exagerez cu nimic, Wall; ura, gelozia, dacă vrei, pe care mi-o inspiră Hatteras, nu mă orbesc. Ai vizitat buncărele cu cărbuni?

— Nu, răspunse Wall.

— Ei bine! coboară acolo şi vei vedea cu ce viteză scad proviziile noastre. În principiu, ar trebui să navigam mai ales cu vele; elicea fiind rezervată pentru a merge împotriva curenţilor sau a vânturilor potrivnice, combustibilul nostru n-ar trebui să fie folosit decât cu cea mai severă economie, căci cine poate spune în ce loc de pe aceste mări şi pentru câţi ani putem fi reţinuţi? Dar Hatteras, împins de frenezia de a merge înainte, de a urca până la acest pol ce nu poate fi atins, nu se mai preocupă de un asemenea amănunt. Fie că vântul ne este sau nu prielnic, el merge cu toată presiunea şi, în caz că se va mai continua aşa, riscăm să fim într-o situaţie grea, dacă nu chiar pierduţi.

— E adevărat ce spui, Shandon? Situaţia e gravă, în cazul acesta!

— Da, Wall, gravă nu numai pentru maşini care din lipsă de combustibil, nu ne-ar fi de nici un folos într-o împrejurare critică, dar gravă de asemenea în cazul unui iernat, la care, mai devreme sau mai târziu, tot vom ajunge. Or, trebuie să te gândeşti puţin şi la frig într-un ţinut în care mercurul îngheaţă în mod frecvent în termometru*.

— Dar, dacă nu mă înşel, Shandon, căpitanul speră să-şi poată împrospăta aprovizionarea pe insula Beechey; acolo trebuie să găsească mari cantităţi de cărbune.

— Dar parcă mergi unde vrei pe mările astea, Wall? Poţi conta să găseşti cutare strâmtoare liberă de gheţuri? Şi dacă nu nimereşte pe insula Beechey, dacă nu poate să ajungă acolo, ce se va întâmpla cu noi?

— Ai dreptate, Shandon; Hatteras mi se pare imprudent; dar de ce nu-i faci unele observaţii în această privinţă?

— Nu, Wall, răspunse Shandon cu o amărăciune prost mascată. Am hotărât să tac; nu mai port răspunderea vasului. Voi aştepta desfăşurarea evenimentelor: mi se comandă, mă supun şi nu dau sfaturi.

— Permite-mi să-ţi spun că nu ai dreptate, Shandon, deoarece e vorba de interese comune, iar aceste imprudenţe ale căpitanului ne pot costa pe toţi foarte scump.

— Şi dacă i-aş vorbi, Wall, crezi că m-ar asculta? Wall nu îndrăzni să răspundă afirmativ.

— Dar, adăugă el, poate că ar asculta observaţiile prieteneşti ale echipajului.

— Echipajul! făcu Shandon ridicând din umeri. Dar, bietul meu Wall, oare n-ai băgat de seamă? Echipajul e animat de cu totul alt sentiment decât de cel al salvării sale! El ştie că înaintează spre paralela şaptezeci şi doi şi că pentru fiecare grad parcurs dincolo de această latitudine capătă o sumă de o mie de lire.

— Ai dreptate, Shandon, răspunde Wall, iar căpitanul a folosit cel mai bun mijloc pentru a ţine oamenii în mână.

— Fără îndoială, răspunse Shandon, cel puţin pentru moment.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că atâta vreme cât nu există primejdie şi osteneală, pe o mare liberă, totul va merge de la sine; Hatteras i-a momit cu bani; dar ceea ce se face pentru bani, nu se face bine. E destul să apară împrejurările grele, pericolele, mizeria, boala, descurajarea, frigul, în calea cărora ne aruncăm nebuneşte, şi vei vedea dacă oamenii aceştia îşi vor mai aminti că au de câştigat o primă.

— Atunci, Shandon, după părerea dumitale, Hatteras nu va reuşi?

— Nu, Wall, nu va reuşi; într-o asemenea acţiune trebuie să existe o perfectă unitate de vederi între şefi, o simpatie, care nu există. Mai adaug că Hatteras e un nebun; întreg trecutul lui o dovedeşte! În sfârşit, vom vedea! Se pot ivi situaţii în care să fii forţat să predai comanda vasului unui căpitan mai puţin aventuros…

— Totuşi, spuse Wall, scuturând capul a îndoială, Hatteras va avea întotdeauna de partea lui…

— Îl va avea, replică Shandon, întrerupându-l pe ofiţer, îl va avea pe doctorul Clawbonny, un savant care nu urmăreşte decât să afle cât mai multe, pe Johnson, un marinar care e sclavul disciplinei şi care nu se osteneşte să gândească – poate încă un om sau doi, ca Bell, dulgherul, deci patru, cel mult, iar noi suntem optsprezece la bord! Nu, Wall, Hatteras nu se bucură de încrederea echipajului, asta o ştie el bine; îl momeşte cu bani, a profitat cu abilitate de catastrofa expediţiei lui Fraklin, ca să provoace o schimbare în starea de spirit a acestor firi nestatornice; dar asta nu va ţine mult, ţi-o spun eu, şi dacă nu reuşeşte să atingă pământul în insula Beechey, e pierdut!

— Dacă echipajul ar putea să-şi închipuie…

— Îţi cer să-mi dai cuvântul de onoare, răspunse Shandon cu aprindere, că nu-i vei comunica aceste observaţii; va ajunge să le facă singur. În momentul acesta, de altfel, e bine să se continue drumul spre nord. Dar cine ştie dacă ceea ce Hatteras crede a fi un drum spre pol nu este de fapt o întoarcere spre sud. La capătul canalului Mac Clintock se află golful Melville, şi acolo dai de o suită de strâmtori care te readuc la golful Baffin. Hatteras să ia seama: drumul spre est este mai uşor decât cel spre nord.

Se poate vedea după aceste vorbe care erau sentimentele lui Shandon şi câtă dreptate avea căpitanul să presimtă un trădător în persoana lui.

Shandon judeca bine, de altfel, atunci când atribuia mulţumirea actuală a echipajului perspectivei pe care o avea de a depăşi în curând paralela şaptezeci şi doi. Pofta de bani pusese stăpânire şi pe cei mai puţin îndrăzneţi de la bord. Clifton calculă câştigul fiecăruia cu mare exactitate.

Scoţându-i din socoteală pe căpitan şi pe doctor, care nu puteau fi părtaşi la împărţirea primei, rămâneau pe Forward şaisprezece oameni. Prima fiind de o mie de livre, asta făcea şaizeci şi două de livre şi jumătate de cap pentru fiecare grad. Dacă se va ajunge cândva la pol, li se va rezerva fiecăruia dintre ei, pentru cele optsprezece grade care erau de străbătut, o sumă de o mie o sută douăzeci şi cinci de livre, adică o avere. Fantezia aceasta l-ar fi costat pe căpitan optsprezece mii de livre; dar el era destul de bogat ca să-şi plătească o plimbare la pol.

Socotelile acestea aţâţară în mod deosebit lăcomia echipajului, aşa cum ne putem închipui, şi mulţi dintre cei care cu cincisprezece zile înainte se bucurau să coboare spre sud, aspirau acum să depăşească această latitudine acoperită cu aur.

Forward se afla, în ziua de 16 iunie, în dreptul capului Aworth. Muntele Rawlinson îşi înălţa vârfurile albe spre cer; zăpada şi ceaţa îl făceau să pară uriaş, exagerând distanţa la care se afla; temperatura se menţinea la câteva grade deasupra îngheţului; din coastele muntelui ţâşneau cascade apărute pe neaşteptate; avalanşele se rostogoleau cu detunături ce semănau cu tragerile continue ale artileriei grele. Gheţarii, aşternuţi pe vaste întinderi albe, proiectau o uriaşă reverberaţie în spaţiu. Natura boreală în lupta cu dezgheţul oferea privirilor un spectacol splendid. Bricul trecea foarte aproape de coastă; se zăreau, pe câteva stânci adăpostite, buruieni rare ale căror flori trandafirii scoteau timid capul din zăpadă, licheni jigăriţi, roşcaţi la culoare şi mlădiţele unui soi de salcie pitică, târâtoare.

În sfârşit la nouăsprezece iunie, la această faimoasă latitudine de şaptezeci şi două grade, trecură prin faţa limbii de pământ Minto, care formează una din extremităţile golfului Ommaney; bricul intră în golful Melville, supranumit de Bolton Marea de Argint; marinarul acesta vesel făcu mii de glume pe această temă, de care bunul Clawbonny râse din toată inima.

Navigaţia lui Forward, în ciuda unei puternice brize de nord-est, fu destul de uşoară pentru ca, la 23 iunie, să depăşească al şaptezeci şi patrulea grad de latitudine. El se afla în mijlocul golfului Melville, una din mările cele mai însemnate din această regiune. Marea aceasta a fost străbătută pentru prima oară de căpitanul Parry, în importanta sa expediţie din 1819, şi acolo s-a întâmplat ca echipajul lui să câştige prima de cinci mii de lire, promisă printr-o hotărâre guvernamentală.

Clifton se mulţumi să facă observaţia că depăşiseră cu două grade paralela şaptezeci şi doi. Asta însemna o sută douăzeci şi cinci de livre în creditul lui. Dar i s-a atras atenţia că averea, prin aceste ţinuturi, nu înseamnă mare lucru, că nu puteai să spui că eşti bogat, decât cu condiţia să poţi să-ţi bei banii; părea, deci, mai potrivit să aştepţi momentul când te-ai fi tăvălit pe sub masa vreunei taverne din Liverpool, ca să te bucuri şi să-ţi freci mâinile.