Capitolul XVI.

POLUL MAGNETIC.

Hatteras, apropiindu-se de această strâmtoare, se simţi de două ori mai neliniştit: într-adevăr, soarta călătoriei sale avea să se hotărască; până acum făcuse mai mult decât înaintaşii săi, celui mai norocos dintre ei, lui Mac Clintock, trebuindu-i cincisprezece luni ca să ajungă în această regiune a mărilor polare; dar era puţin, ba chiar nimic, dacă nu reuşea să treacă prin strâmtoarea Bellot; neputând să dea înapoi, se vedea blocat până în anul următor.

De aceea, în cercetarea coastei, nu voi să se bizuie decât pe sine; s-a suit la gabie şi şi-a petrecut acolo mai multe ore din dimineaţa de sâmbătă.

Echipajul îşi dădea perfect de bine seama de situaţia în care se afla vasul; o tăcere adâncă domnea la bord; maşinile îşi încetiniră mersul; Forward se ţinu cât putu mai aproape de uscat; coasta era zimţată cu gheţuri pe care nici cele mai călduroase veri nu reuşeau să le topească; era nevoie de un ochi ager ca să deosebească vreo trecere printre ele.

Hatteras îşi compara hărţile cu terenul. Când soarele se arătă o clipă către prânz, îi puse pe Shandon şi Wall să facă nişte calcule foarte exacte, care i-au fost comunicate cu glas tare.

A fost o jumătate de zi plină de nelinişte pentru toţi cei de pe vas. Dar, deodată, către ora două, din înaltul catargului din prova, se auziră aceste cuvinte răsunătoare:

— Drum vest cu toată viteza!

Bricul se supuse instantaneu, se întoarse cu prova în direcţia indicată, marea se înspuma sub braţele elicei, iar Forward se avântă cu toată viteza între două ice-stream-uri învârtejite.

Drumul fusese găsit; Hatteras coborî iar pe dunetă, iar ice-master-ul, la postul lui.

— Ei bine, căpitane, întrebă doctorul, am ajuns în sfârşit în celebra strâmtoare?

— Da, răspunse Hatteras coborând glasul, dar nu e totul să intri, trebuie să mai şi ieşi din ea.

Şi cu aceste vorbe, se întoarse în cabina lui.

„Are dreptate, îşi spuse doctorul, suntem ca într-o cursă de şoareci, fără spaţiu prea mare de manevră şi dacă ar mai trebui să mai şi iernăm în această strâmtoare!… Bine! n-am fi primii care am trece printr-o asemenea aventură şi, aşa cum au ieşit alţii din încurcătură, am şti şi noi s-o scoatem la capăt!”

Doctorul nu se înşela. Chiar în acest loc, într-un mic port adăpostit, numit port Kennedy de către însuşi Mac Clintock, a iernat Fox în 1858. În acest moment, puteau fi recunoscute înaltele lanţuri granitice şi falezele abrupte ale celor două maluri.

Strâmtoarea Bellot, largă de o milă şi lungă de şaptesprezece mile, străbătută de un curent de şase până la şapte noduri, este strânsă între nişte munţi a căror altitudine e apreciată la o mie şase sute de picioare. Ea desparte North-Sommerset de ţinutul Boothia; vasele se înţelege, nu se simt acolo prea libere în mişcări. Forward înainta cu prevedere, dar totuşi înainta; furtunile sunt ceva obişnuit în acest spaţiu îngust, iar bricul n-a scăpat de violenţa lor; din ordinul lui Hatteras, vergele zburătorilor şi ale gabierilor fură coborâte, catargele întărite; în ciuda măsurilor luate, vasul gâfâia din răsputeri, izbit de talazurile mării şi rafalele de ploaie; fumul coşurilor gonea spre răsărit cu o viteză uluitoare; mergeau oarecum la întâmplare printre gheţurile mişcătoare; barometrul coborî la 736 mm; era greu să te ţii pe punte; de aceea, cea mai mare parte dintre oameni nu se mişcau de la postul lor, ca să nu sufere în mod inutil.

Hatteras, Johnson, Shandon rămaseră pe dunetă, şi trebuie să-l mai punem la socoteală şi pe doctor care, întrebându-se ce i-ar fi mai neplăcut să facă în clipa aceea, se urcă imediat pe punte; nu se puteau auzi unul pe altul şi de-abia dacă izbuteau să se vadă; de aceea, doctorul îşi păstră reflecţiile pentru el.

Hatteras încerca să străpungă perdeaua de neguri căci, după aprecierea lui, ar fi trebuit să se găsească la capătul celălalt al strâmtorii către orele şase seara; dar orice ieşire părea închisă; Hatteras fu, deci, silit să se oprească şi ancoră solid de un aisberg; dar vasul rămase sub presiune toată noaptea.

A fost o vreme îngrozitoare. Forward ameninţa în fiecare clipă să se smulgă din lanţuri; exista temerea ca nu cumva muntele de gheaţă, împins de violenţa vântului de vest, să pornească în voia valurilor şi odată cu el, bricul. Ofiţerii erau în permanenţă cu ochii în patru, extrem de îngrijoraţi; trombelor de zăpadă li se adăuga o adevărată grindină, adusă de uragan de pe suprafaţa dezgheţată a bancurilor de gheaţă; săgeţi ascuţite umpleau atmosfera.

Temperatura crescu în mod ciudat în noaptea aceea îngrozitoare, termometrul arăta cincizeci şi şapte de grade Fahrenheit*, iar doctorului, spre marea lui uimire, i se păru că surprinde către sud câteva fulgere urmate de un tunet foarte îndepărtat. Aceasta părea să întărească mărturia vânătorului de balene Scoresby, care observase un asemenea fenomen dincolo de paralela şaizeci şi cinci. Căpitanul Parry fusese de asemenea martorul acestei ciudăţenii meteorologice, în 1821.

Către ora cinci dimineaţa, vremea se schimbă cu o iuţeală surprinzătoare; temperatura reveni brusc la punctul de îngheţ, vântul trecu spre nord şi se linişti. Se putea zări deschiderea spre vest a strâmtorii, care era însă cu totul înfundată. Hatteras îşi plimba privirile lacome pe coastă, întrebându-se dacă şenalul exista cu adevărat.

Totuşi bricul se pregăti de plecare şi se strecură încet printre ice-stream-uri, în timp ce gheţurile se zdrobeau cu zgomot de bordajul lui; pack-urile, în perioada aceea, măsurau încă şase până la şapte picioare grosime; presiunea lor trebuia evitată cu grijă, căci, în cazul când vasul li s-ar fi împotrivit, exista pericolul de a fi ridicat şi răsturnat pe o parte.

La prânz şi pentru prima dată au putut admira un măreţ fenomen solar, un nimb cu două parhelii*; doctorul admiră fenomenul şi-i făcu măsurătorile exacte; arcul exterior nu era vizibil decât pe o întindere de treizeci de grade de fiecare parte a diametrului orizontal; cele două imagini ale soarelui se distingeau admirabil: culorile ce se zăreau în arcurile luminoase erau, dinspre înăuntru în afară, roşu, galben, verde, un albastru foarte slab, apoi o lumină palidă, care difuza treptat, fără să i se poată delimita cu precizie marginile.

Doctorul îşi aminti de ingenioasa teorie a lui Thomas Young asupra acestui fenomen; fizicianul presupunea că anumiţi nori, compuşi din prisme de gheaţă, rămân suspendaţi în atmosferă; razele soarelui care cad pe prisme sunt descompuse sub unghiuri de şaizeci şi nouăzeci de grade. Cercurile luminoase nu se pot deci forma când e senin. Doctorul găsea foarte ingenioasă această explicaţie.

Marinarii, obişnuiţi cu mările boreale, consideră în general acest fenomen drept vestitorul unor zăpezi îmbelşugate. Dacă previziunea se realiza, situaţia lui Forward devenea foarte grea. Hatteras hotărî deci să meargă înainte; în tot restul zilei şi în timpul nopţii următoare nu-şi îngădui nici o clipă de răgaz, scrutând orizontul cu binoclul, avântându-se pe scările sarturilor, nepierzând nici un prilej de a se apropia de ieşirea din strâmtoare.

Dar dimineaţa trebui să oprească în faţa banchizei de netrecut. Doctorul veni lângă el pe dunetă. Hatteras îl luă la pupa vasului şi putură să stea de vorbă fără teama de a fi auziţi.

— Suntem prinşi de gheţuri, spuse Hatteras; e imposibil să mergem mai departe.

— Imposibil? întrebă doctorul.

— Imposibil! Toată pulberea de pe Forward nu ne-ar ajuta să câştigăm nici măcar un sfert de milă!

— Şi atunci ce-i de făcut? întrebă doctorul.

— Ştiu eu? Blestemat să fie acest an care se prezintă sub auspicii atât de neprielnice.

— Ei bine, căpitane, dacă trebuie să iernăm, vom ierna! Locul acesta nu-i mai rău decât altul!

— Fără îndoială, spuse Hatteras cu glas scăzut; dacă n-ar fi trebuit să iernăm, mai ales acum în iunie. Iernatul e plin de pericole, atât fizice cât şi morale. Moralul unei echipe se lasă repede doborât de acest lung repaus, în mijlocul unor adevărate suferinţe. De acea îmi făceam socoteala să nu mă opresc decât la o latitudine mai apropiată de pol.

— Da, dar fatalitatea a vrut ca golful Baffin să fie închis.

— Tocmai el care era, pe vremuri, deschis pentru altul! exclamă furios Hatteras, pentru un…

— Stai puţin, Hatteras, spuse doctorul, întrerupându-l dinadins, nu suntem deocamdată decât în 5 iunie; să nu disperăm; în faţa noastră e posibil să se deschidă o trecere neaşteptată; dumneata ştii că gheaţa are tendinţa de a se desface în mai multe blocuri, chiar în perioade calme, ca şi cum o forţă de respingere ar acţiona între diferite mase care o compun; deci, de la o oră la alta, putem găsi marea liberă.

— Ei bine, să apară o cale şi vom trece! E foarte posibil ca dincolo de strâmtoarea Bellot să avem posibilitatea să urcăm iar spre nord prin strâmtoarea Peel sau prin canalul Mac Clintock şi atunci…

— Căpitane, veni în clipa aceea James Wall să spună, riscăm ca gheţurile să ne disloce cârma.

— O să riscăm, răspunse Hatteras. Nu voi consimţi să fie scoasă. Vreau să fiu pregătit la orice oră din zi şi din noapte. Domnule Wall, veghează ca să fie păzită cât mai bine, îndepărtându-se gheţurile; dar să rămână la locul ei, mă înţelegi?

— Totuşi, mai spuse Wall…

— Nu primesc observaţii, domnule, i-o reteză cu severitate Hatteras. Poţi pleca.

Wall se înapoie la postul lui.

— Ah, făcu Hatteras cu un gest de mânie, aş da cinci ani din viaţa mea ca să mă aflu la nord! Nu cunosc altă trecere mai periculoasă. Şi, ca o greutate în plus, la distanţa aceasta, apropiată de polul magnetic, compasul doarme, acul busolei ori se leneveşte, ori se mişcă înnebunit şi-şi schimbă mereu direcţia!

— Mărturisesc, răspunse doctorul, că e o navigaţie periculoasă; dar, în fine, cei care au întreprins-o se aşteptau la aceste pericole şi nimic nu trebuie să-i surprindă.

— Ah, doctore! Echipajul meu s-a schimbat mult şi, aşa cum aţi văzut, ofiţerii au ajuns să-mi facă observaţii. Avantajele băneşti pe care le-am oferit marinarilor i-au împins să se angajeze pe vas; dar ele îşi au şi partea lor proastă căci, după plecare, îi fac să dorească cu şi mai multă ardoare întoarcerea! Doctore, nu sunt ajutat în ceea am întreprins şi dacă dau greş, nu va fi din vina cutărui sau cutărui marinar pe care pot să-l pun la punct, ci din reaua voinţă a unor ofiţeri… Ah, mi-o vor plăti scump!

— Exagerezi, căpitane Hatteras.

— Nu exagerez deloc! Crezi că echipajul e necăjit de obstacolele pe care le întâlneşte în drumul său? Dimpotrivă! Ei speră, în felul acesta, că mă vor face să-mi abandonez proiectele! De aceea, oamenii aceştia nu murmură şi, atâta timp cât Forward se va îndrepta spre sud, vor sta potoliţi. Nebunii îşi închipuie că se apropie de Anglia! Dar dacă reuşesc să urc iar spre nord, veţi vedea cum se schimbă lucrurile! Jur, totuşi, că nici o fiinţă omenească nu mă va face să mă abat din drum! Un şenal, o deschidere prin care să-mi strecor bricul, chiar de-ar fi să las acolo arama cu care e căptuşit, şi voi birui totul!

Dorinţele căpitanului aveau să se realizeze într-o anumită măsură. Conform previziunilor doctorului, seara a avut loc o schimbare bruscă; datorită unei influenţe oarecare a vântului, a curentului sau a temperaturii, ice-field-urile începură să se despartă. Forward se lansă cu îndrăzneală, spărgând gheţurile plutitoare cu prova lui de oţel; naviga toată noaptea şi marţi, pe la ora şase, ieşi din strâmtoarea Bellot.

Dar o enervare surdă îl cuprinse pe Hatteras, găsind drumul spre nord barat cu încăpăţânare. Avu totuşi destulă tărie ca să-şi stăpânească disperarea şi, ca şi cum singurul drum liber ar fi fost drumul lui preferat, îl lăsă pe Forward să coboare iar prin strâmtoarea Franklin; neputând să urce din nou prin strâmtoarea Peel, hotărî să ocolească ţinutul Prinţul de Galles, ca să ajungă la canalul Mac Clintock. Dar îşi dădea seama că Shandon şi Wall nu se puteau înşela în această privinţă, ei ştiind că speranţele lui au fost zădărnicite.

Ziua de 6 iunie a trecut fără nici un incident; fulguia şi pronosticurile făcute pe baza cercului de lumină se îndeplineau.

Timp de treizeci şi şase de ore, Forward urmă şerpuirile coastei Boothia, fără să reuşească să se apropie de ţinutul Prinţul de Galles; Hatteras mărea presiunea, necruţându-şi cărbunii; continua să creadă că se va aproviziona în insula Beechey; sosi joi la capătul celălalt al strâmtorii Franklin şi găsi şi de astă dată drumul spre nord de netrecut.

Putea să te cuprindă disperarea; nu mai era cu putinţă nici să dea înapoi; gheţurile îl împingeau înainte, iar el vedea cum drumul se închide necontenit în urma lui, ca şi cum pe locul pe unde abia trecuse cu o oră înainte n-ar fi existat niciodată o mare liberă.

Aşa că Forward nu numai că nu putea să ajungă în nord, dar nu putea nici să se oprească o clipă măcar, fiind ameninţat să fie prins între gheţuri, şi fugea din faţa lor cum fuge un vas din faţa furtunii.

Vineri 8 iunie, ajunse aproape de coasta Boothia, la intrarea în strâmtoarea James Ross, pe care trebuia s-o evite cu orice preţ, căci n-are ieşire decât spre apus şi dă direct în ţinuturile Americii.

Calculele făcute la prânz asupra acelui loc arătară că se aflau la 70°5'7” latitudine şi 96°46'45” longitudine; când doctorul află aceste cifre, le compară cu harta lui şi văzu că atinseseră în sfârşit polul magnetic, chiar în locul unde James Ross, nepotul lui sir John, venise să determine acest fenomen curios.

Pământul coastei era jos şi se înălţa numai cu şaizeci de picioare, îndepărtându-se de mare cu o milă.

Căldarea lui Forward trebuind să fie curăţată, căpitanul ordonă ancorarea lui într-un câmp de gheaţă şi-i permise doctorului să coboare pe uscat în tovărăşia şefului de echipaj. Cât despre el, insensibil la tot ceea ce nu era legat de planurile sale, se închise în cabină cercetând cu lăcomie harta polului.

Doctorul şi însoţitorul lui ajunseră cu uşurinţă pe uscat; primul ducea cu el un compas destinat experienţelor; voia să verifice lucrările lui James Ross; descoperi cu uşurinţă movila de pietre de calcar pe care o ridicase acesta şi se grăbi într-acolo: o deschizătură permitea să se zărească înlăuntrul movilei caseta de cositor în care James Ross depusese procesul-verbal al descoperirii făcute de el. Nici o fiinţă vie nu părea să fi vizitat această coastă pustie în ultimii treizeci de ani.

În locul acesta, un ac magnetic, suspendat cu multă grijă, se plasa imediat, sub influenţa forţei magnetice, într-o poziţie verticală; centrul de atracţie se afla, deci, la o foarte mică distanţă, dacă nu chiar imediat dedesubtul acului.

Doctorul făcu experienţa cu toată grija.

Dar dacă James Ross, din cauza imperfecţiunii instrumentelor sale nu putuse să găsească pentru acul lui vertical decât o înclinare de 89°59', cauza era că adevăratul pol magnetic se găsea în realitate la un minut distanţă de acel punct.

Doctorul Clawbonny fu mai norocos şi, la o oarecare depărtare de locul acela, avu extrema satisfacţie de a vedea cum acul se înclină la 90°.

— Iată, deci, cu precizie polul magnetic al lumii! exclamă el, bătând cu piciorul în pământ.

— E chiar aici? întrebă maistrul Johnson.

— Chiar aici, prietene!

— Atunci, continuă şeful de echipaj, trebuie abandonată orice presupunere că ar exista un munte de magnet sau vreo masă magnetizată.

— Da, bunul meu Johnson, răspunse doctorul râzând; acestea sunt ipotezele unor creduli! Precum vezi, nu există aici un munte în stare să atragă vasele, să le smulgă fierul, ancoră cu ancoră, cui cu cui şi chiar ghetele dumitale sunt la fel de nevătămate ca în orice punct al globului.

— Atunci, cum se explică…

— Nu se explică Johnson, încă nu suntem destul de învăţaţi ca să putem explica asemenea lucruri. Dar ceea ce este sigur, exact, matematic, este că polul magnetic se află aici, în locul acesta.

— Ah! domnule Clawbonny, ce fericit ar fi căpitanul dacă ar putea să spună acelaşi lucru despre polul boreal.

— O va spune, Johnson, o va spune!

— Să dea Dumnezeu! răspunse acesta din urmă.

Doctorul şi tovarăşul lui ridicară un cairn exact pe locul unde se făcuse experienţa şi, dat fiind că se dăduse semnalul de întoarcere pe vas, reveniră la bord la ora cinci după masă.