Capitolul XVII.

CATASTROFA EXPEDIŢIEI LUI SIR JOHN FRANKLIN.

Forward reuşi să taie direct strâmtoarea James Ross, dar nu fără greutate; a fost necesară folosirea fierăstrăului şi a cartuşelor cu explozibil; echipajul se simţea foarte obosit. Din fericire, temperatura era mai mult decât suportabilă şi mai mare cu treizeci de grade decât aceea pe care o găsise James Ross în aceeaşi epocă. Termometrul arăta treizeci şi patru de grade Fahrenheit*.

Sâmbătă depăşiră capul Felix, la extremitatea nordică a ţinutului Regele Wilhelm, una din insulele de mărime mijlocie din mările boreale.

Echipajul se simţea puternic, dar dureros impresionat; arunca priviri curioase, dar triste spre insula pe lângă ale cărei coaste treceau.

În adevăr, se aflau în preajma ţinutului Regele Wilhelm, teatrul celei mai cumplite drame a timpurilor moderne! La câteva mile spre apus, pieriseră pentru totdeauna Erebus şi Terror.

Marinarii de pe Forward cunoşteau bine încercările ce se făcuseră pentru regăsirea amiralului Franklin şi rezultatele obţinute, dar nu aflaseră tristele amănunte ale acestei catastrofe. Or, în timp ce doctorul urmărea pe harta lui drumul vasului, câţiva dintre ei, Bell, Bolton, Simpson, se apropiară de el, încercând să intre în vorbă. În curând îi urmară şi camarazii lor, mânaţi de o deosebită curiozitate; în timpul acesta bricul gonea cu viteză maximă, iar coasta, golfurile ei, cu capurile, cu limbile de pământ, le treceau prin faţa ochilor ca o frescă uriaşă.

Hatteras măsura duneta cu paşi grăbiţi. Doctorul, instalat pe punte, se văzu înconjurat de către cei mai mulţi dintre oamenii echipajului; el înţelese importanţa acestei situaţii şi influenţa unei povestiri într-o asemenea împrejurare; continuă, deci, cam în felul acesta convorbirea începută cu Johnson:

— Voi ştiţi, dragi prieteni, care au fost începuturile carierei lui Franklin; mai întâi mus, asemeni lui Cook şi lui Nelson; după ce-şi petrecu tinereţea în mari expediţii maritime, se hotărî, în 1845, să se avânte în căutarea Trecerii din nord-vest; comanda Terror şi Erebus, două vase încercate, care tocmai făcuseră, cu James Ross, în 1840, o expediţie la Polul Sud. Erebus, echipat de Franklin, avea un echipaj alcătuit din şaptezeci de oameni, ofiţeri şi marinari, avându-l pe Fitz James căpitan, pe Gore şi pe Le Vesconte locotenenţi, pe Des Voeux, Sargent, Couch şefi de echipaj şi pe Stanley chirurg. Terror număra şaizeci şi opt de oameni, căpitan fiind Crozier, locotenenţi, Little Hogdson şi Irving, şefi de echipaj, Horesby şi Thomas, iar chirurg, Peddie. Pe golfurile, capurile, strâmtorile, limbile de pământ, canalele, insulele din ţinuturile acestea, puteţi citi numele celor mai mulţi dintre aceşti nefericiţi, dintre care niciunul nu şi-a mai revăzut ţara. În total, o sută treizeci şi opt de oameni. Ştim că ultimele scrisori ale lui Franklin au fost trimise din insula Disko şi datate din 12 iulie 1845. „Sper, spunea el, să ridic velele în noaptea asta, spre strâmtoarea Lancastre.” Ce s-a întâmplat după plecarea din golful Disko? Căpitanii balenierelor Prince de Walles şi Entreprise zăriră pentru ultima oară cele două vase în golful Melville, şi, din ziua aceea, nu s-a mai auzit vorbindu-se despre ele. Totuşi, îl putem urmări pe Franklin în drumul lui spre vest; pătrunde prin strâmtorile Lancastre şi Barrow şi ajunge la insula Beechey, unde petrece iarna anului 1845-l846.

— Dar cum s-au aflat aceste amănunte? întrebă Bell, dulgherul.

— Cu ajutorul a trei morminte, pe care expediţia Austin le-a descoperit pe o insulă în anul 1850. În aceste morminte erau îngropaţi trei dintre marinarii lui Franklin; apoi, mai târziu, cu ajutorul unui document găsit de locotenentul Hobson de pe Fox şi care poartă data de 25 aprilie 1848. Ştim, deci, că, după iernatul lor, Erebus şi Terror au urcat din nou prin strâmtoarea Wellington până la paralela şaptezeci şi şapte; dar, în loc să-şi continue drumul spre nord, drum fără îndoială impracticabil, au revenit spre sud…

— Şi asta a însemnat pieirea lor! spuse o voce gravă. Salvarea era spre nord. Se întoarseră cu toţii. Hatteras, sprijinit cu coatele de balustrada dunetei, zvârli echipajului său această teribilă constatare.

— Fără îndoială, continuă doctorul, intenţia lui Franklin era de a ajunge la coasta americană; dar pe acest drum fatal îl asaltară furtunile şi, la 12 septembrie 1846, cele două vase fură prinse de gheţuri, la câteva mile de aici, la nord-vest de capul Felix; fură târâţi apoi până la nord-nord-vest de limba de pământ Victory, chiar acolo, făcu doctorul, arătând un punct pe mare. Or, adăugă el, vasele nu au fost părăsite decât la 22 aprilie 1848. Ce s-a petrecut, aşadar, în timpul acestor nouăsprezece luni? Ce-au făcut nenorociţii ăştia? Au explorat, fără îndoială, ţinuturile înconjurătoare, au încercat totul pentru salvarea lor, căci amiralul era un om energic, şi dacă n-a reuşit…

— E pentru că l-au trădat, poate, echipajele sale, spuse Hatteras cu o voce surdă.

Marinarii nu îndrăzniră să ridice ochii; vorbele acestea erau apăsătoare pentru ei.

— Pe scurt, din documentul fatal mai aflăm că sir John Franklin moare zdrobit de oboseală, la 11 iunie 1847. Onoare memoriei sale! spuse doctorul descoperindu-se.

Cei care-l ascultau îl imitară în tăcere.

— Ce s-a întâmplat cu aceşti nenorociţi lipsiţi de comandantul lor, timp de zece luni? Ei rămăseseră pe bordul vaselor şi nu se hotărâră să le părăsească decât în aprilie 1848; mai rămăseseră o sută şi cinci oameni din o sută treizeci şi opt. Treizeci şi trei muriseră! Atunci căpitanii Crozier şi Fitz James ridicară un cairn pe limba de pământ Victory şi depuseră înăuntru ultimul lor document. Vedeţi, dragi prieteni, trecem acum prin faţa acestei limbi de pământ. Mai puteţi zări resturile cairnului, aşezat, ca să spunem aşa, în punctul extrem atins de James Ross în anul 1831. Iată capul Jane Franklin! Iată limba de pământ Le Vesconte! Iată golful Erebus, unde s-a găsit, pusă pe o sanie, şalupa făcută din rămăşiţele unuia dintre vase. În ea au fost descoperite linguriţe de argint, muniţii din belşug, ciocolată, ceai, cărţi religioase! Căci cei o sută şi cinci supravieţuitori, sub comanda căpitanului Crozier, porniseră la drum spre Great Fish River! Până unde au putut să ajungă în golful Hudson! Au supravieţuit unii dintre ei? Ce s-a întâmplat cu ei după această ultimă plecare?

— Vă voi spune eu ce s-a întâmplat cu ei! spuse John Hatteras cu glas puternic. Da, au încercat să ajungă la golful Hudson şi s-au împărţit în mai multe detaşamente. Da, au apucat-o spre sud! Da, în 1854, o scrisoare a doctorului Rae ne informează că, în 1850, eschimoşii întâlniseră în ţinutul Regele Wilhelm un detaşament de patruzeci de oameni, vânând foci, călătorind pe gheaţă, trăgând după ei un vas, slăbiţi, jigăriţi, istoviţi de oboseală şi de durere. Iar mai târziu, descoperiseră treizeci de cadavre pe continent şi cinci pe o insulă vecină, unii pe jumătate îngropaţi, alţii părăsiţi, fără mormânt, unii sub o barcă răsturnată, alţii sub resturile unui cort, aici un ofiţer cu telescopul la umăr şi cu puşca încărcată lângă el, mai departe cazanul cu resturile unui prânz înfiorător! Aflând aceste ştiri, Amiralitatea rugă Compania Golfului Hudson să trimită oamenii cei mai pricepuţi la faţa locului. Aceştia coborâră până la gurile râului Back. Cercetară insulele Montreal, Maconochie, limba de pământ Ogle. Dar nimic! Toţi aceşti nefericiţi muriseră de mizerie, de suferinţă, de foame, încercând să-şi prelungească existenţa folosind resursele înfricoşătoare ale canibalismului! Iată ce s-a întâmplat cu ei de-a lungul acestui drum spre sud, presărat cu cadavrele lor mutilate! Ei bine, mai doriţi să mergeţi pe urmele lor?!

Vocea vibrantă, gesturile pătimaşe, figura aprinsă a lui Hatteras produseră un efect de nedescris.

Echipajul, covârşit de emoţie în preajma acestor ţinuturi ale morţii, exclamă într-un glas:

— Spre nord! spre nord!

— Ei bine, spre nord! Salvarea şi gloria sunt acolo! Spre Nord! Cerul e cu noi! vântul se schimbă! Şenalul e liber, gata la manevră!

Marinarii se repeziră la posturile de manevră; ice-stream-urile se dădură încet la o parte; Forward evolua rapid şi se îndreptă sub presiune spre canalul Mac Clintock.

Hatteras avusese dreptate să conteze pe o mare mai liberă de gheaţă; el urma presupusul drum al lui Franklin, ţinându-se de-a lungul coastei orientale a ţinutului Prince de Walles – pe atunci destul de exact notată pe hărţi, în timp ce ţărmul opus rămăsese încă necunoscut. Cu siguranţă că ruperea şi învălmăşirea gheţurilor spre sud se făcuse prin deschizăturile de la răsărit, căci strâmtoarea părea în întregime eliberată; Forward fu astfel în măsură să-şi recâştige timpul pierdut; vasul spori presiunea, astfel că la 14 iunie depăşi golful Osborne şi punctele extreme atinse în timpul expediţiilor din 1851. Gheţurile mai erau încă multe în strâmtoare, dar nu mai plana ameninţarea ca Forward să navigheze într-o mare săracă în ape.