Capitolul XXI.

MOARTEA LUI BELLOT.

Temperatura, în zilele de 3 şi 4 iulie, se menţinu la cincizeci şi şapte de grade Fahrenheit*; era cea mai ridicată temperatură, observată în timpul acelei expediţii. Dar în ziua de joi, 5 iulie, vântul îşi schimbă direcţia spre sud-est şi fu însoţit de vârtejuri violente de zăpadă. Termometrul coborâse în noaptea trecută cu 23°. Hatteras, fără să-i pese de proasta dispoziţie a echipajului, ordonă ridicarea velelor. De treisprezece zile încoace, adică de la capul Dundas, Forward nu reuşise să câştige nici un grad în plus spre nord; astfel, grupul reprezentat de Clifton era nemulţumit; dorinţele lui, însă, coincideau în momentul acela cu hotărârea căpitanului de a se ridica prin canalul Wellington, aşa încât nu făcu nici un fel de greutăţi în executarea manevrei.

Bricul reuşi cu mari greutăţi să ridice velele; dar, fixând în timpul nopţii trinca, velele şi zburătorii, Hatteras înainta curajos prin mijlocul convoaielor de gheţuri pe care curentul le târa spre sud. Echipajul se obosi mult în timpul acestei navigaţii şerpuitoare, care-l obliga adesea să acţioneze în sens contrar asupra parâmelor care orientau vergile.

Canalul Wellington n-are o lăţime prea mare; e strâns între coasta Devonului nordic, la răsărit, şi insula Cornwallis, la apus; insula aceasta a trecut multă vreme drept o peninsulă. John Franklin fu cel care făcu ocolul ei, în 1846, de-a lungul coastei occidentale, revenind de la vârful ei la nordul canalului.

Explorarea canalului Wellington a fost făcută în 1851 de către căpitanul Penny, cu balenierele Lady Franklin şi Sophia; unul dintre locotenenţii săi, Stewart, ajuns la capul Beecher, la 76°20' latitudine, descoperi marea liberă. Marea liberă! Iată care era speranţa lui Hatteras.

— Ceea ce a găsit Stewart, voi găsi şi eu, îi spuse el doctorului, şi atunci voi putea să navighez cu vele spre pol.

— Dar, răspunse doctorul, nu ţi-e teamă că echipajul dumitale?…

— Echipajul meu! i-o reteză Hatteras cu asprime. Apoi, coborând glasul: Bieţii oameni! murmură el, spre marea mirare a doctorului. Era primul sentiment de milă pe care-l surprindea la căpitan. Dar nu! continuă acesta pe un ton energic, trebuie să mă urmeze! Mă vor urma!

Totuşi, deşi Forward n-avea a se teme de ciocnirea cu ice-stream-urile, încă distanţate între ele, câştiga prea puţin teren spre nord, căci vânturile potrivnice îl obligau adesea să se oprească. Depăşi cu mari greutăţi capurile Spencer şi Innis, iar în ziua de 10, marţi, trecu în sfârşit peste al şaptezeci şi cincilea grad de latitudine, spre marea bucurie a lui Clifton.

Forward se afla chiar în locul unde vasele americane Rescue şi Advance, comandate de căpitanul de Haven, trecuseră prin pericole atât de îngrozitoare. Doctorul Kane făcea parte din expediţie; către sfârşitul lui septembrie 1850, vasele împresurate de gheţuri fuseseră zvârlite cu o forţă irezistibilă în strâmtoarea Lancastre.

Shandon fu acela care-i povesti lui James Wall despre această catastrofă, de faţă cu câţiva oameni de pe bric.

— Advance şi Rescue, le spuse el, au fost atât de scuturate, târâte şi aruncate de colo-colo de gheţari, încât trebuiră să renunţe de a mai păstra focul la bord, iar în acest timp temperatura coborî la optsprezece grade sub zero! Tot timpul iernii, nefericitele echipaje au fost ţinute prizoniere pe banchiză, mereu gata să-şi părăsească vasul, iar timp de trei săptămâni marinarii nici nu şi-au dezbrăcat hainele de pe ei! În această situaţie înfiorătoare, după o derivă de o mie de mile, ei fură târâţi până în mijlocul mării Baffin!

Ne putem da seama de efectul produs de această povestire asupra unui echipaj cu moralul scăzut.

Între timp, Johnson discuta cu doctorul despre un eveniment al cărui teatru fuseseră aceste ţinuturi; doctorul, la cererea lui, îi anunţă momentul exact când bricul se afla la 75°30' latitudine.

— Acolo, chiar acolo! strigă Johnson. Iată ţinutul acela blestemat! Şi, vorbind astfel, pe vrednicul şef de echipaj îl podidiră lacrimile.

— Te referi la moartea locotenentului Bellot? îl întrebă doctorul.

— Da, domnule Clawbonny, la acest brav ofiţer, atât de inimos şi de curajos!

— Şi aici, spui dumneata, s-a produs această catastrofă?

— Chiar aici, în această parte a coastei North-Devonului! O! în toată această întâmplare, fatalitatea a jucat un rol foarte mare şi nenorocirea nu s-ar fi petrecut dacă Pullen, căpitanul, s-ar fi întors mai devreme la bord!

— Ce vrei să spui, Johnson?

— Ascultaţi-mă domnule Clawbonny şi veţi vedea de ce depinde adesea viaţa omului. Vă este cunoscut că locotenentul Bellot a luat parte la o primă expediţie făcută în căutarea lui Franklin, în 1850?

— Da, Johnson, pe Prince-Albert.

— Ei bine, în 1853, întors în Franţa, el obţinu permisiunea de a se îmbarca pe Phoenix, la bordul căruia mă aflam în calitate de marinar, sub comanda căpitanului Inglefield. Noi veneam cu Breadalbane să transportăm provizii în insula Beechey.

— Cele de care, din nenorocire, am fost lipsiţi.

— Chiar aşa, domnule Clawbonny. Am sosit pe insula Beechey la începutul lui august; în zece ale lunii, căpitanul Inglefield părăsi Phoenixul ca să se întâlnească cu căpitanul Pullen, despărţit de o lună de vasul său, North-Star. La întoarcere, avea de gând să-i expedieze lui sir Edward Belcher, care ierna în canalul Wellington, telegramele Amiralităţii. Or, la puţină vreme după plecarea căpitanului nostru, comandantul Pullen se întoarse la bord. De ce nu s-a întors el înainte de plecarea căpitanului Inglefield! Locotenentul Bellot, temându-se ca lipsa căpitanului nostru să nu se prelungească şi ştiind că telegramele Amiralităţii erau urgente, se oferi să le ducă chiar el. A predat comanda celor două vase căpitanului Pullen şi a plecat, la 12 august, cu o sanie şi o barcă de cauciuc. II luase cu dânsul pe Harvey, submaistrul de pe North-Star şi trei marinari: Madden, David Hook şi pe mine. Bănuiam că sir Edward Belcher trebuia să se afle prin împrejurimile capului Belcher, în nordul canalului; ne îndreptarăm deci în direcţia aceea, în sanie, ţinându-ne foarte aproape de ţărmul de est. În prima zi, am poposit cam la trei mile de capul Innis; a doua zi, ne-am oprit pe un bloc de gheaţă, la trei mile de capul Bowden. În timpul nopţii, luminoasă, de altfel, ca ziua, pământul fiind la trei mile, locotenentul Bellot hotărî să poposească acolo; încercă să treacă cu barca de cauciuc; de două ori o briză violentă din sud-vest îl împinse îndărăt; la rândul lor, Harvey şi Madden încercară trecerea şi fură mai norocoşi; se înarmaseră cu o funie şi stabiliră o comunicare între sanie şi coastă; trei obiecte fură transportate cu ajutorul acestei funii, dar, la a patra încercare, simţirăm că blocul nostru de gheaţă se pune în mişcare; domnul Bellot le strigă tovarăşilor săi să dea drumul frânghiei, şi am fost târâţi, locotenentul, David Hook şi cu mine, la o mare distanţă de coastă. În momentul acela, vântul sufla cu putere din sud-est şi ningea. Dar nu ne pândeau încă pericolele mari şi putea foarte bine să se întoarcă şi el, deoarece noi ceilalţi ne-am întors!

Johnson se întrerupse un moment, privind spre coasta funestă, apoi continuă:

— După ce-i pierdusem din vedere pe tovarăşii noştri, am încercat mai întâi să ne adăpostim sub cortul de pe sanie, dar zadarnic; atunci, cu cuţitele, am început să ne tăiem un adăpost în gheaţă. Domnul Bellot ne îngădui un răgaz de o jumătate de oră şi stătu de vorbă cu noi despre situaţia periculoasă în care ne aflam; i-am spus că nu mă temeam. „Cu ajutorul lui Dumnezeu ne răspunse el, nici un fir de păr nu ni se va clinti din cap.” L-am întrebat atunci ce oră era; el răspunse: „În jur de şase şi un sfert”. Era ora şase şi un sfert dimineaţa, joi, 18 august. Apoi domnul Bellot îşi luă misivele şi spuse că vrea să se ducă să vadă cum pluteşte gheaţa; abia plecase de patru minute când am pornit să-l caut, făcând ocolul aceluiaşi bloc de gheaţă pe care ne adăpostim; dar n-am putut să-l văd şi, înapoindu-mă la adăpostul nostru, i-am zărit bastonul pe malul opus al unei crăpături largi cam de vreo zece metri, în care gheaţa era complet spartă. Atunci am strigat, dar fără să primesc răspuns. În clipa aceea vântul sufla foarte puternic. Am mai căutat în jurul blocului de gheaţă, dar n-am reuşit să descopăr nici o urmă a bietului locotenent.

— Şi ce crezi că s-a întâmplat? întrebă doctorul, mişcat de această povestire.

— Presupun că, atunci când domnul Bellot a ieşit din ascunzătoare, vântul l-a tras în crăpătură şi, fiind cu paltonul îngheţat pe el, n-a putut să înoate ca să revină la suprafaţă! O! domnule Clawbonny, am simţit atunci cea mai mare durere din viaţa mea! Nu-mi venea să cred! Viteazul ofiţer, victimă a devotamentului său! Căci trebuie să ştiţi că pentru a se supune ordinelor căpitanului Pullen a vrut el să ia contact cu uscatul înainte de dezgheţ! Viteaz, tânăr, iubit de toată lumea de pe vas, îndatoritor, curajos! A fost plâns de toată Anglia şi nu e nimeni, chiar şi dintre eschimoşii care, aflând de la căpitanul Inglefield, la întoarcerea lui din golful Pound, despre moartea bunului locotenent, să nu fi exclamat plângând aşa cum fac eu acum: „Bietul Bellot! Bietul Bellot!”

— Dar tovarăşul dumitale şi dumneata, Johnson, întrebă doctorul, înduioşat de această povestire emoţionantă, cum aţi reuşit să ajungeţi din nou pe uscat?

— Cu noi, domnule, n-a fost mare lucru; am mai rămas încă douăzeci şi patru de ore pe gheaţă, fără alimente şi fără foc; dar până la urmă am întâlnit un câmp de gheaţă înţepenit, într-un loc cu apă puţină; am sărit pe el şi, cu ajutorul vâslei care ne mai rămăsese, ne-am agăţat de un sloi care să ne poată duce şi să fie manevrat ca o plută. În felul acesta am ajuns la ţărm, dar singuri, fără bravul nostru ofiţer!

În clipa când terminase povestirea, Forward depăşise funesta coastă şi locul acelei îngrozitoare catastrofe dispăru de sub ochii şefului de echipaj. A doua zi, lăsară la tribord golful Griffin şi, două zile după aceea, capurile Grinnel şi Helpmann; în sfârşit, la 14 iulie, depăşiră limba de pământ Osborn şi la 15 bricul ancoră în Golful Baring, la extremitatea canalului. Navigaţia nu fusese prea grea; Hatteras întâlnise o mare aproape la fel de liberă ca şi aceea de care profitase Belcher ca să meargă să ierneze cu Pionnier şi cu Assistance până aproape de paralela şaptezeci şi şapte. Asta s-a întâmplat între 1852-1853, în timpul primului său iernat, căci în anul următor îşi petrecu iarna lui 1853-1854 în golful Baring, unde Forward ancorase în momentul acela. În urma unor încercări şi a unor pericole înfiorătoare, a trebuit să-şi părăsească vasul Assistance în mijlocul gheţurilor eterne.

Shandon a povestit despre catastrofa aceasta în faţa marinarilor demoralizaţi. A aflat Hatteras, sau nu, despre trădarea primului său ofiţer? E imposibil de spus; în orice caz nu scoase o vorbă în această privinţă.

În dreptul golfului Baring se află un şenal strâmt care stabileşte legătura dintre canalul Wellington şi Canalul Reginei. Acolo convoaiele de gheţuri erau foarte înghesuite. Hatteras făcu eforturi zadarnice ca să treacă dincolo de şenalele din nordul insulei Hamilton; vântul îi era potrivnic; trebuia deci să se strecoare între insula Hamilton şi insula Cornwallis; s-au pierdut acolo cinci zile preţioase în strădanii inutile. Temperatura avea tendinţe de scădere şi chiar scăzu, la 19 iulie, la 26° Fahrenheit*; urcă însă în ziua următoare; dar această ameninţare anticipată a unei ierni arctice trebuia să-l îndemne pe Hatteras să nu mai aştepte. Vântul avea tendinţa de a se menţine spre vest şi se împotrivea plecării vasului. Şi totuşi, căpitanul se grăbea să atingă punctul unde Stewart s-a găsit în prezenţa unei mări libere. În ziua de 19, hotărî să înainteze cu orice preţ în şenal; vântul sufla împotrivă; bricul, cu elicea lui, ar fi putut să lupte împotriva acestor rafale violente încărcate de zăpadă, dar Hatteras trebuia, înainte de toate, să-şi cruţe combustibilul; pe de altă parte, şenalul era prea larg pentru ca bricul să poată fi tras la edec. Hatteras, fără să ţină seama de oboseala echipajului, recurse la un mijloc pe care-l folosesc uneori vânătorii de balene în împrejurări identice: dădu ordin să fie coborâte ambarcaţiunile aproape de nivelul apei, ţinându-le totuşi suspendate în palancuri, lângă bordaj, de o parte şi de alta a vasului; ambarcaţiunile erau puternic legate cu parâme de vas, spre prova şi spre pupa; vâslele fură montate în bordul din afară al ambarcaţiunilor; oamenii, pe rând, îşi ocupară locul în bărcile vâslaşilor şi trebuiră să vâslească cu toată puterea ca să împingă bricul împotriva vântului.

Forward înainta încet prin şenal; ne putem închipui cât de mare a fost oboseala provocată de acest fel de muncă; începură să se audă murmure. Timp de patru zile au navigat în felul acesta, până la 23 iulie, când au reuşit să ajungă pe insula Baring din Canalul Reginei. Vântul continua să fie potrivnic. Echipajul nu mai avea putere. Sănătatea oamenilor i se păru doctorului foarte zdruncinată şi crezu că vede la unii dintre ei primele simptome ale scorbutului; luă toate măsurile pentru combaterea acestei boli îngrozitoare, având la dispoziţia sa rezerve bogate de suc de lămâie şi tablete de calciu.

Hatteras îşi dădu seama că nu se mai putea bizui pe echipajul lui; blândeţea, eforturile lui de a-l convinge nu ar fi dat nici un rezultat; se hotărî, deci, să folosească severitatea şi să se arate necruţător atunci când era cazul; nu avea încredere în Richard Shandon şi nici chiar în James Wall, care totuşi nu îndrăznea să ridice glasul. Hatteras îi avea de partea lui pe doctor, pe Bell, pe Simpson; oamenii aceştia îi erau devotaţi, trup şi suflet; printre nehotărâţi îi notase pe Foker, Bolton, Wolsten, armurierul, Brunton, primul mecanic, care puteau la un moment dat să se întoarcă împotriva lui; cât despre ceilalţi, Pen, Gripper, Clifton, Waren, dânşii plănuiau în mod deschis revolta; voiau să-i atragă şi pe tovarăşii lor şi să forţeze vasul Forward să se înapoieze în Anglia.

Hatteras îşi dădu seama că n-ar mai putea obţine de la acest echipaj răuvoitor, şi mai ales istovit de oboseală, să continue manevrele precedente. Timp de douăzeci şi patru de ore rămase în dreptul insulei Baring, fără să înainteze nici măcar un pas. În timpul acesta temperatura scădea, iar în luna iulie, la latitudinile acestea înalte, se şi simţea influenţa iernii ce se apropia. În ziua de 24, termometrul coborî până la douăzeci şi patru de grade Fahrenheit*. Young-ice, gheaţa nouă, se refăcea în timpul nopţii şi căpăta o grosime de şase până la opt linii*; dacă mai şi ningea peste ea, ar fi putut să ajungă în curând destul de rezistentă ca să suporte greutatea unui om. Marea începuse să capete culoarea aceea murdară care anunţă formarea primelor cristale.

Hatteras nu se înşela asupra acestor semne alarmante; dacă începeau să se astupe şenalele, va fi silit să ierneze în locul acesta, departe de ţinta călătoriei sale şi fără să fi zărit măcar marea aceea liberă de care trebuie să fi fost foarte aproape, ţinând seama de rapoartele înaintaşilor săi. El hotărî, deci, orice s-ar fi întâmplat, să meargă înainte şi să câştige câteva grade spre nord; văzând că nu putea să folosească nici vâslele, cu un echipaj ajuns la capătul puterilor, nici velele, având mereu vântul împotrivă, ordonă aprinderea focurilor la căldări.