Capitolul XXII.

ÎNCEPUT DE REVOLTĂ.

La auzul acestui ordin neaşteptat, surpriza fu mare la bordul lui Forward.

— Să se aprindă focurile!

— Cu ce? ripostară ceilalţi.

— Când nu mai avem cărbuni decât pentru două luni în burta vasului! se revoltă Pen.

— Şi cum ne vom încălzi la iarnă? întrebă Clifton.

— Va trebui, aşadar, interveni Gripper, să ardem lemnăria vasului până la linia de plutire?

— Şi să îndopăm soba cu catarge, răspunse Waren, de la cel din pupa până la bompres?

Shandon se uită fix la Wall. Mecanicii, uluiţi, ezitau să coboare în sala maşinilor.

— M-aţi auzit? strigă căpitanul cu enervare în glas.

Brunton se îndreptă spre tambuchi dar, când să coboare, se opri.

— Nu te duce, Brunton, spuse un glas.

— Cine a vorbit? întrebă Hatteras.

— Eu! răspunse Pen, ieşind înaintea căpitanului.

— Şi spuneai?… îl îndemnă acesta.

— Spuneam… spuneam… răspunse Pen, înjurând, spuneam că ne-am săturat, că nu vom merge mai departe, că nu vrem să crăpăm de oboseală şi de foame în timpul iernii şi că nu se vor aprinde focurile la căldări!

— Domnule Shandon, răspunse cu răceală Hatteras, omul acesta să fie pus în lanţuri.

— Dar, căpitane, răspunse Shandon, ceea ce a spus omul acesta…

— Dacă repeţi şi dumneata ceea ce a spus omul acesta, ordon să fii închis în cabină şi să nu fii slăbit din ochi! Omul acesta să fie luat! S-a înţeles?

Shandon, Bell, Simpson se apropiară de marinarul pe care furia îl scosese din fire.

— Primul care se va atinge de mine!… exclamă acesta, punând mâna pe o manivelă pe care o învârti deasupra capului. Hatteras se îndreptă spre răzvrătit.

— Pen, rosti el pe un ton liniştit, o mişcare dacă mai faci, îţi zbor creierii! Şi vorbind astfel, încarcă revolverul şi-l îndreptă asupra marinarului.

Se auzi un murmur.

— Iar voi, ceilalţi, nici o vorbă, adăugă Hatteras, sau omul ăsta cade mort!

În aceeaşi clipă, Johnson şi Bell îl dezarmară pe Pen, care nu se mai opuse şi se lăsă dus în fundul calei.

— Hai, Brunton, du-te, spuse Hatteras.

Mecanicul, urmat de Plover şi de Waren, coborî la postul lui. Hatteras se întoarse pe dunetă.

— Pen acesta e un ticălos, îi spuse doctorul.

— Niciodată n-a fost un om mai aproape de moarte ca el, răspunse simplu căpitanul.

În curând vaporii căpătară presiune suficientă; Forward ridică ancora; luând drumul spre est, se îndreptă spre limba de pământ Beecher, tăind cu etrava noile gheţuri formate.

Între insula Baring şi limba de pământ Beecher se întâlnesc un număr foarte mare de insule, eşuate, ca să zicem aşa, în mijlocul ice-field-urilor; stream-urile se înghesuiau în număr mare în micile strâmtori care brăzdau această parte a mării; ele tindeau să se aglomereze sub influenţa unei temperaturi relativ reduse; ici şi colo se formau hummock-uri şi se simţea că aceste blocuri de gheaţă, care erau mai compacte, mai dense, mai strânse, vor forma în curând, sub influenţa primelor îngheţuri, o masă de nepătruns.

Forward naviga, deci, prin şenale în condiţii extrem de grele, în mijlocul vârtejului de zăpadă. Totuşi, dat fiind caracterul schimbător al atmosferei acestor regiuni, soarele reapărea din timp în timp şi temperatura urca cu câteva grade; obstacolele se topeau ca prin farmec şi o suprafaţă limpede de apă, pe care era o încântare s-o priveşti, se întindea acolo unde, cu puţin înainte, blocurile de gheaţă umpluseră toate şenalele. Orizontul îmbrăca superbe nuanţe portocalii pe care privirea se odihnea cu plăcere, după veşnica albeaţă a zăpezilor.

Joi, 26 iulie, Forward trecu foarte aproape de insula Dundas şi apoi se îndreptă mai înspre nord; dar atunci se trezi faţă în faţă cu o banchiză, înaltă de opt până la nouă picioare şi formată din mici aisberguri smulse de pe coastă; fu obligat să navigheze multă vreme de-a lungul coastei, spre vest. Trosnetul neîntrerupt al gheţii, care se adăuga la gemetele vasului, alcătuia un zgomot trist ce semăna cu un suspin sau cu un plânset. În sfârşit, bricul găsi un şenal şi înainta în el cu multă greutate; adesea câte un uriaş munte de gheaţă îi bloca drumul timp de ceasuri îndelungate. Ceaţa stânjenea vederea timonierului; atâta vreme cât se vede la o milă înainte, obstacolele se pot evita cu uşurinţă, dar, în mijlocul acestor vârtejuri neguroase, vederea se oprea adesea la mai puţin de două sute de metri. Hula, foarte puternică, era obositoare.

Uneori norii netezi şi strălucitori căpătau o înfăţişare specială, ca şi cum ar fi reflectat bancurile de gheaţă; au existat zile în care razele gălbui ale soarelui n-au reuşit să străbată ceaţa îndărătnică.

Păsările erau încă în număr foarte mare şi ţipetele lor te asurzeau; foci, culcate leneş pe blocurile de gheaţă în derivă, îşi ridicau capul, nu prea speriate, şi-şi agitau gâturile la vederea vasului; acesta, atingând în trecere locuinţa lor plutitoare, lăsă acolo, nu o dată, fâşii din căptuşeala lui, desprinse prin frecare.

În sfârşit, după şase zile de navigaţie atât de înceată, la 1 august, fu reperată la nord limba de pământ Beecher. Hatteras petrecu aceste ultime ore suit pe vergile zburătorului; marea liberă, întrevăzută de Stewart, la 30 mai 1851, pe la 76°20' latitudine, nu putea să fie la mare distanţă şi totuşi, oricât de departe şi-a plimbat Hatteras privirile, n-a zărit nici un indiciu al vreunui bazin polar lipsit de gheţuri. Coborî fără să spună nici un cuvânt.

— Oare crezi în existenţa acestei mări libere? îl întrebă Shandon pe locotenent.

— Încep să mă îndoiesc, răspunse James Wall.

— N-aveam deci dreptate să consider această pretinsă descoperire drept o himeră şi o ipoteză? N-am fost crezut, şi chiar dumneata, domnule Wall, ai luat poziţie împotriva mea.

— Vei fi crezut de aici încolo, Shandon.

— Da, răspunse acesta, când va fi prea târziu.

Şi se întoarse în cabina lui, unde se închidea mai tot timpul, după discuţia avută cu căpitanul.

Spre seară, vântul începu să bată din nou spre sud. Hatteras dispuse atunci ridicarea velelor şi stingerea focului la căldări; timp de mai multe zile, cele mai grele manevre la vele fură reluate de către echipaj; în fiecare clipă trebuia fie să le orientezi potrivit direcţiei vântului, fie să le apropii, fie să le întinzi brusc, ca vântul să le prindă din prova şi să frâneze mersul bricului; braţele vergilor, înţepenite de frig, alunecau greu prin scripeţii înfundaţi cu gheaţă, ceea ce mărea oboseala; călătoria a durat mai mult de o săptămână până la limba de pământ Barrow. Forward nu câştigase nici treizeci de mile în zece zile.

Acolo vântul se mută iar spre nord şi fu pusă din nou în funcţiune elicea. Hatteras mai spera încă să găsească o mare liberă de obstacole, dincolo de paralela şaptezeci şi şapte, aşa cum a văzut-o Edward Belcher.

Şi totuşi, dacă se referea la relatările lui Penny, această parte a mării, pe care o traversa în acel moment, ar fi trebuit să fie liberă, căci Penny, ajuns la limita gheţurilor, recunoscuse din barcă malurile Canalului Reginei, până la gradul şaptezeci şi şapte.

Trebuia el, oare, să considere false aceste relatări? Sau, mai curând, peste ţinutul acesta era pe cale să se abată o iarnă timpurie?

La 15 august, muntele Percy îşi înălţa în ceaţă vârfurile acoperite de zăpezi veşnice; vântul, foarte violent, gonea în faţa lui o ploaie de măzăriche ce clipocea zgomotos. A doua zi, soarele apuse pentru prima dată, punând, în sfârşit, capăt lungii serii de zile de câte douăzeci şi patru de ore. Oamenii se obişnuiseră, în cele din urmă, cu această lumină continuă, dar animalele îi simţeau prea puţin influenţa; câinii groenlandezi se culcau la ora obişnuită, iar însuşi Duk adormea regulat, în fiecare seară, ca şi cum bezna ar fi năpădit orizontul.

Totuşi, în timpul nopţilor de după 15 august, întunericul n-a fost niciodată prea adânc; soarele, chiar după apus, mai lumina încă prin refracţie.

La 19 august, după calcule destul de bune, s-a reperat capul Franklin pe coasta orientală, iar pe coasta occidentală, capul Lady Franklin; astfel, în cel mai îndepărtat punct atins, fără îndoială, de acest navigator îndrăzneţ, recunoştinţa compatrioţilor săi a vrut ca numele soţiei sale, atât de devotate, să stea faţă în faţă cu propriul său nume, simbol impresionant al dragostei care i-a unit întotdeauna!

Clawbonny a fost mişcat de această apropiere, de această unire morală în mijlocul unor ţinuturi îndepărtate!

Doctorul, urmând sfaturile lui Johnson, se obişnuise să suporte temperaturile joase; stătea aproape tot timpul pe punte, sfidând frigul, vântul şi zăpada. Constituţia lui, deşi slăbise puţin, nu suferea din cauza asprimii climatului. De altfel, se aştepta la alte pericole şi constata cu bucurie că nu-l mai înfricoşau semnele premergătoare ale iernii.

— Priveşte, îi spuse el într-o zi lui Johnson, priveşte stolurile acelea de păsări care migrează spre sud! Cum zboară ele ca vântul, scoţând strigăte de rămas bun!

— Da, domnule Clawbonny, răspunse Johnson; le-a spus ceva că a venit momentul să plece şi au pornit-o.

— Mulţi dintre noi, Johnson, ar fi, cred, ispitiţi să le imite!

— Slabi de înger, domnule Clawbonny, ce naiba! orătăniile astea nu au provizii ca noi şi trebuie neapărat să se ducă să-şi caute hrana în altă parte! Dar nişte marinari, cu un vas solid sub picioarele lor, trebuie să meargă până la capătul lumii.

— Speri, deci, că Hatteras va reuşi să-şi realizeze planurile?

— Va reuşi, domnule Clawbonny.

— Şi eu cred ca şi dumneata, Johnson şi, chiar de-ar fi să nu-şi păstreze decât un singur tovarăş credincios care să-l urmeze…

— Am fi doi!

— Da, Johnson, răspunse doctorul, strângând mâna bravului marinar. Ţinutul Prince-Albert, de-a lungul căruia înainta Forward în acest moment, mai poartă numele de ţara Grinnel şi, deşi Hatteras, în ura lui faţă de yankei, n-ar fi consimţit niciodată să-i dea un astfel de nume, acesta este totuşi indicat de obicei pe hărţi. Iată de unde vine această dublă denumire: în acelaşi timp când englezul Penny îi dădea ţinutului numele Prinţului Albert, comandantul lui Rescue, locotenentul de Haven, însemna ţinutul sub numele lui Grinnel, în onoarea negustorului american care suportase la New-York cheltuielile expediţiei.

Bricul, navigând de-a lungul ţărmului acestui ţinut, trecu printr-o serie de greutăţi nemaiauzite, înaintând când cu vele, când cu vapori. La 18 august, a fost reperat muntele Britania, de-abia vizibil printre ceţuri, iar Forward ancoră a doua zi în golful Northumberland. Era împresurat de gheţuri din toate părţile.