Capitolul XXIII.

ASALTUL GHEŢURILOR.

Hatteras, după ce supraveghease ancorarea vasului, se întoarse în cabina lui, îşi luă harta şi o marcă cu grijă; se afla la 76°57' latitudine şi 99°20' longitudine, adică la numai trei minute de paralela şaptezeci şi şapte. Se opriseră chiar pe locul în care sir Edward Belcher şi-a petrecut primul iernat pe Pionnier. Din punctul acesta a organizat el drumurile cu sania şi cu luntrea; a descoperit Insula Mesei, Cornouaille-ul septentrional, arhipelagul Victoria şi canalul Belcher. Ajuns dincolo de al şaptezeci şi optulea grad de latitudine, a văzut coasta înclinându-se către sud-est. Aceasta părea că se uneşte cu strâmtoarea Jones, a cărei intrare dă în golful Baffin. Dar spre nord-vest, dimpotrivă, spunea raportul lui, se întindea o mare liberă cât vedeai cu ochii.

Hatteras se uită cu emoţie la această parte a hărţilor maritime în care regiunile necunoscute erau reprezentate printr-un spaţiu alb, întins, iar privirea lui revenea mereu la bazinul polar, eliberat de gheţuri.

„După atâtea mărturii, îşi spunea el, după relatările lui Stewart, ale lui Penny, ale lui Belcher, nu-i permis să te îndoieşti! Aşa trebuie să fie! Aceşti marinari îndrăzneţi au văzut, au văzut cu ochii lor! Pot fi puse la îndoială afirmaţiile lor? Nu! Şi dacă, totuşi, marea aceasta, liberă pe atunci datorită unei ierni timpurii, era… Dar nu, aceste descoperiri au fost făcute la interval de mai mulţi ani; bazinul acesta există şi-l voi găsi. Îl voi vedea!”

Hatteras urcă din nou pe dunetă. Forward era învăluit de o ceaţă groasă; de pe punte de-abia se zărea partea de sus a catargelor. Totuşi, Hatteras îi ordonă ice-master-ului să coboare din gabie şi îi luă locul; voia să profite de cea mai mică înseninare a cerului ca să studieze orizontul spre nord-vest.

Shandon nu scăpase acest prilej ca să-i spună locotenentului:

— Ei bine, Wall, şi cu marea aceea liberă, cum mai stăm?

— Ai avut dreptate, Shandon, răspunse Wall, şi nu mai avem cărbuni în bunchere decât pentru şase săptămâni.

— Doctorul va găsi vreun procedeu ştiinţific, răspunse Shandon, ca să ne încălzim fără combustibil. Am auzit că se fabrică gheaţă cu ajutorul focului; poate că ni se va face foc cu gheaţă.

Shandon se întoarse în cabina lui, ridicând din umeri.

A doua zi, la 20 august, ceaţa se destramă timp de câteva minute. Hatteras a fost văzut plimbându-şi, de la postul lui de observaţie, privirile agere pe linia orizontului, apoi coborî fără să spună nimic şi dădu ordin să se meargă înainte, dar era uşor de văzut că speranţele lui fuseseră din nou înşelate.

Forward ridică ancora şi-şi reluă drumul nesigur spre nord. Cum eforturile făcute de vas erau prea mari, vergile gabierelor şi ale zburătorilor fură coborâte împreună cu toate ustensilele marinăreşti; catargele fură desfăcute; nu se mai putea conta pe vântul schimbător pe care, de altfel, şerpuirea canalelor îl făcea aproape nefolositor; mari pete albicioase se formau ici şi colo pe mare, semănând cu nişte pete de ulei; ele prevesteau un îngheţ general foarte apropiat. De îndată ce briza începea să slăbească, marea îngheţa aproape instantaneu dar, odată cu întoarcerea vântului, gheaţa aceasta proaspătă se spărgea şi se risipea. Spre seară, termometrul coborî la şaptesprezece grade Fahrenheit*.

Când bricul ajungea în fundătura unui şenal închis îndeplinea funcţia de berbece şi se năpustea cu toată presiunea asupra obstacolului, înfigându-se în el. Uneori îl socoteau definitiv înţepenit în gheaţă, dar o mişcare neaşteptată a stream-urilor îi deschidea o nouă trecere şi atunci vasul se avânta cu îndrăzneală; în timpul acestor opriri, vaporii ieşiţi prin supape se condensau în contact cu aerul rece şi cădeau pe punte sub formă de zăpadă. Mai era o cauză care întrerupea mersul bricului: blocurile de gheaţă pătrundeau uneori printre palele elicei şi erau atât de dure, încât nici un efort al maşinilor nu reuşea să le sfărâme; trebuia atunci schimbată direcţia de marş, bricul se dădea înapoi şi erau trimişi oameni care să elibereze elicea cu ajutorul căngilor şi a manelelor; de aici greutăţi mari, oboseală şi întârzieri. Treisprezece zile au dus-o aşa; Forward se târa cu greutate de-a lungul strâmtorii Penny. Echipajul murmura, dar se supunea ordinelor; înţelegea că o întoarcere înapoi nu mai era acum cu putinţă. Drumul spre nord oferea mai puţine pericole decât retragerea spre sud; trebuiau să se gândească la iernat.

Marinarii vorbeau între ei despre noua situaţie în care se aflau şi într-o zi discutară despre asta chiar cu Richard Shandon, despre care ştiau bine că era de partea lor. Acesta, în pofida îndatoririlor sale de ofiţer, nu s-a temut să permită ca în faţa lui să se pună în discuţie autoritatea căpitanului său.

— Aşadar, dumneata spui, domnule Shandon, îl întrebă Gripper, că nu mai putem da înapoi?

— Acum e prea târziu, răspunse Shandon.

— Atunci, interveni un alt marinar, nu ne mai rămâne decât să ne gândim la iernat?

— E singurul nostru mijloc de scăpare! N-au vrut să mă creadă…

— Altă dată, răspunse Pen, care-şi reluase serviciul obişnuit, te vor crede.

— Dar cum nu voi fi eu şeful… răspunse Shandon.

— Cine ştie? replică Pen. John Hatteras e liber să meargă cât de departe îi place, dar nu suntem obligaţi să-l urmăm.

— N-avem decât să ne amintim, reluă Gripper, de prima lui călătorie în marea Baffin, şi ce urmări a avut!

— Şi călătoria lui Farewell, spuse Clifton, care s-a pierdut în mările Spitzbergului, sub comanda lui!

— Şi din care s-a întors singur, răspunse Gripper.

— Singur, cu câinele lui, completă Clifton.

— N-avem poftă să ne sacrificăm pentru placul acestui om! adăugă Pen.

— Nici să pierdem primele câştigate, pe merit! Îl puteai recunoaşte pe Clifton, după observaţia aceasta interesată. Când vom fi depăşit al şaptezeci şi optulea grad de latitudine, adăugă el, şi nu suntem departe de asta, vom căpăta exact trei sute şaptezeci şi cinci de lire de căciulă – de şase ori câte opt grade.

— Dar, răspunse Gripper, nu-i vom pierde dacă ne întoarcem fără căpitan?

— Nu, răspunse Clifton, când se va fi dovedit că întoarcerea era absolut necesară.

— Dar căpitanul… totuşi…

— Fii liniştit, Gripper, răspunse Pen, vom avea un căpitan, şi încă unul bun, pe care domnul Shandon îl cunoaşte. Când un comandant înnebuneşte, e destituit şi e numit altul. Nu-i aşa, domnule Shandon?

— Dragi prieteni, răspunse Shandon evaziv, veţi găsi mereu în mine un suflet devotat. Dar să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor.

Aşa cum se vede, nori de furtună se îngrămădeau deasupra capului lui Hatteras. Acesta, ferm, de neclintit, energic, plin de încredere în el, mergea înainte cu îndrăzneală. La urma urmei, dacă n-a reuşit să fie stăpân pe direcţia de navigaţie a vasului său, nava se comportase totuşi vitejeşte; drumul străbătut în cinci luni reprezenta distanţa pe care alţi navigatori au parcurs-o în doi sau trei ani! Hatteras era acum obligat să ierneze; dar situaţia aceasta nu putea să sperie nişte oameni tari şi hotărâţi, suflete încercate şi oţelite, spirite întreprinzătoare şi bine călite. N-au petrecut oare sir John Ross şi Mac Clure trei ierni succesive în ţinuturile arctice? Ceea ce s-a făcut odată nu se mai putea face din nou?

— Cu siguranţă, repeta Hatteras, ba şi mai mult dacă trebuie! Ah! îi spunea el doctorului, cu părere de rău, de ce n-am putut să forţez canalul Smith, la nord de marea Baffin? Aş fi acum la pol!

— Bine! răspundea invariabil doctorul, care, la nevoie, ar fi fost gata să şi mintă ca să-i dea curaj; vom ajunge acolo, căpitane, pe al nouăzeci şi nouălea meridian în loc de al şaptezeci şi cincilea. E adevărat; dar ce importanţă are? Dacă toate drumurile duc la Roma, e cu atât mai sigur că toate meridianele duc la pol.

La 31 august, termometrul arăta treisprezece grade Fahrenheit*. Sosea sfârşitul anotimpului navigabil; Forward lăsa la tribord insula Exmouth şi, trei zile mai târziu, depăşi Insula Mesei, situată în mijlocul canalului Belcher. Ceva mai devreme ar fi fost posibil, poate, să ajungă din nou prin acest canal la marea Baffin, dar acum nu se mai puteau gândi la aşa ceva, braţul acesta al mării, barat cu totul de gheţuri, neoferind nici măcar un deget de apă chilei lui Forward; privirea se oprea pe ice-field-uri nesfârşite, care aveau să rămână nemişcate încă opt luni de aci încolo.

Din fericire, se mai putea câştiga o distanţă de câteva minute spre nord, dar cu condiţia de a sparge gheaţa nouă cu nişte tăvăluguri mari, sau de a o sfărâma în bucăţi cu ajutorul containerelor explozive. Ceea ce era de temut atunci, la temperaturile acelea joase, era atmosfera calmă, căci şenalurile îngheţau repede şi de aceea erau întâmpinate cu bucurie chiar şi vânturile potrivnice. Era destul o noapte calmă şi totul îngheţa.

Or, Forward nu putea să ierneze în situaţia actuală, expus vânturilor şi aisbergurilor, în deriva canalului; primul lucru care trebuia găsit era un adăpost sigur; Hatteras spera să ajungă pe coasta Noului-Cornouailles şi să întâlnească, dincolo de limba de pământ Albert, un golf suficient de adăpostit, ca loc de refugiu. Îşi continua deci cu perseverenţă drumul spre nord.

Dar, la opt septembrie, o banchiză neîntreruptă, de nepătruns, de netrecut, se interpuse între el şi nord; temperatura coborî la zece grade Fahrenheit*. Hatteras, cu inima îndoită, căuta zadarnic o trecere, primejduindu-şi de o sută de ori vasul şi descurcându-se în situaţii periculoase cu o pricepere uimitoare. Putea fi învinovăţit de imprudenţă, de pripeală, de nebunie, de orbire; dar marinar bun era, şi încă dintre cei mai buni!

Situaţia lui Forward deveni realmente periculoasă; într-adevăr, marea se închidea în urma lui şi, într-un răstimp de câteva ore, gheaţa căpătase o asemenea tărie, încât oamenii alergau pe ea şi trăgeau vasul la edec, în toată siguranţa.

Hatteras, neputând să ocolească obstacolul, hotărî să-l atace frontal; folosi cele mai puternice cartuşe cu explozibil, cu o încărcătură de opt până la zece livre de pulbere; operaţia începea prin găurirea gheţii în adâncime: gaura era umplută cu zăpadă, după ce se aşeza cartuşul într-o poziţie orizontală, pentru ca o parte cât mai mare de gheaţă să sufere efectele exploziei; apoi se aprindea fitilul, protejat de un tub de gutapercă. S-a lucrat, deci, la sfărâmarea banchizei, căci nu putea fi tăiată cu fierăstrăul, deoarece tăieturile de fierăstrău se lipeau la loc imediat. Cu toate acestea Hatteras putu să spere că va trece a doua zi.

Dar, în timpul nopţii, vântul se dezlănţui cu turbare; marea se agita sub crusta îngheţată, parc-ar fi fost scuturată de vreun cutremur submarin; timonierul strigă cu glas îngrozit:

— Vegheaţi la pupa! Vegheaţi la pupa!

Hatteras îşi îndreptă privirile în direcţia indicată şi ceea ce văzu, mulţumită luminii crepusculului, era înfricoşător.

O banchiză înaltă, împinsă spre nord, gonea spre vas cu iuţeala unei avalanşe.

— Toată lumea pe punte! strigă căpitanul.

Muntele acesta mişcător era la o depărtare de nici măcar o jumătate de milă; blocurile de gheaţă se ridicau din apă, treceau unul peste altul, se dădeau peste cap ca nişte uriaşe fire de nisip luate de un uragan formidabil; un zgomot îngrozitor agita atmosfera.

— Iată, domnule Clawbonny, îi spuse Johnson doctorului, acesta e unul din cele mai mari pericole de care am fost ameninţaţi.

— Da, răspunse liniştit doctorul, e destul de înfricoşător.

— E un veritabil asalt pe care va trebui să-l respingem, continuă şeful echipajului.

— Într-adevăr, s-ar spune că e o ceată uriaşă de animale antediluviene, dintre acele despre care se presupune că ar fi trăit la pol! Se înghesuie, se grăbesc, care mai de care, să ajungă mai repede!

— Şi, adăugă Johnson, unele dintre ele sunt înarmate cu lănci ascuţite de care vă rog să vă feriţi, domnule Clawbonny.

— E un adevărat asediu! exclamă doctorul. Ei bine, să ne grăbim pe metereze!

Şi se îndreptă repede spre pupa, unde echipajul, înarmat cu prăjini, cu bare de fier, cu manele, se pregătea să respingă acest asalt formidabil.

Avalanşa sosea şi câştiga în înălţime, sporind cu gheţurile înconjurătoare pe care le târa în vârtejul ei; din ordinul lui Hatteras, tunul din faţă trăgea cu ghiulele ca să rupă această linie de atac ameninţătoare. Dar ea sosi şi se aruncă asupra bricului, şi cum vasul fu abordat dinspre tribord, o parte din bastingajul lui se rupse.

— Nimeni să nu mişte! strigă Hatteras. Atenţie la gheţuri!

Acestea se căţărau cu o forţă irezistibilă; blocuri de gheaţă, cântărind mai multe sute de kilograme, escaladau bordajul vasului; cele mai mici, zbârlite până la înălţimea gabiei, cădeau înapoi sub formă de săgeţi ascuţite, rupând vergile catargelor şi tăind troţele cârmei. Echipajul era covârşit de aceşti nenumăraţi duşmani, care, cu mulţimea lor, ar fi putut să strivească o sută de nave ca Forward. Fiecare încerca să respingă stâncile acestea cotropitoare şi mulţi marinari au fost răniţi de colţii lor ascuţiţi, printre alţii Bolton, căruia îi sfâşiară complet umărul stâng. Zgomotul lua proporţii înfricoşătoare. Duk lătra cu furie la aceşti duşmani de un soi nou. Întunericul nopţii făcu să sporească în curând grozăvia situaţiei, fără să ascundă blocurile acestea înfuriate, a căror albeaţă făcea să se răsfrângă ultimele licăriri risipite în atmosferă.

Ordinele lui Hatteras răsunau mereu în mijlocul acestei lupte stranii, imposibile, supranaturale, a oamenilor cu gheţurile. Vasul, supunându-se acestei presiuni uriaşe, se înclină spre babord, iar capătul vergi ajunse să se aplece până la câmpul de gheaţă, cu riscul de a se sfărâma catargul.

Hatteras înţelese primejdia. Momentul era îngrozitor: bricul ameninţa să se răstoarne cu totul, iar catargele puteau să fie smulse şi luate de gheţuri. Un bloc uriaş, mare cât vasul, păru să se ridică atunci de-a lungul cocăi, înălţându-se cu o forţă irezistibilă; urcă, depăşi duneta. Dacă s-ar fi repezit în Forward totul s-ar fi sfârşit; în curând vasul avea să ajungă în poziţie verticală trecând cu înălţimea lui de vergile zburătoare şi clătinându-se din baza sa.

Un strigăt de groază ţâşni din toate piepturile. Fiecare se îngrămădi la tribord.

Dar în clipa aceea vasul fu luat cu totul pe sus. Ridicat de jos, pluti un timp în aer, apoi se înclină, căzu din nou peste gheţuri şi acolo fu prins de un ruliu care făcu să-i trosnească bordajele. Ce se întâmpla oare?

Luat pe sus de această maree care urca, împins de blocurile care-l ţineau în spatele lor, el străbătea banchiza de netrecut. După un minut de asemenea stranie navigare, care păru că durează un secol, căzu de cealaltă parte a obstacolului, pe un câmp de gheaţă; îl sparse cu greutatea lui şi se regăsi în elementul natural.

— Banchiza a fost trecută! exclamă Johnson, care se repezise în prova bricului.

— Slavă Domnului! răspunse Hatteras.

Într-adevăr, bricul se găsea în centrul unui bazin de gheaţă; ea îl înconjura din toate părţile şi, deşi chila era scufundată în apă, vasul nu putea să se mişte; dar, chiar dacă rămânea nemişcat, câmpul de gheaţă înainta în locul lui.

— Plutim în derivă! strigă Johnson.

— Să ne lăsăm în voia ei, răspunse Hatteras.

De altfel cum ar fi fost cu putinţă să se opună derivei?

Se făcu iar ziua şi se putu stabili că, sub influenţa unui curent submarin, bancul de gheaţă mergea în derivă spre nord, cu toată viteza. Această masă plutitoare îl trăgea după sine pe Forward, ţintuit în mijlocul ice-field-ului ale cărui margini nu se vedeau; prevăzând posibilitatea unei catastrofe, în cazul când bricul ar fi fost azvârlit pe vreun ţărm sau strivit de presiunea gheţurilor, Hatteras ordonă să fie adusă pe punte o mare cantitate de provizii, de efecte necesare în tabără şi păturile echipajului. Luând drept exemplu ceea ce a făcut căpitanul Mac Clure într-o împrejurare asemănătoare, dispuse protejarea vasului în borduri cu o centură de baloane umflate cu aer, în aşa fel, încât să-l ferească de avarii grave; în scurt timp, gheaţa îngrămădindu-se sub influenţa unei temperaturi de şapte grade Fahrenheit*, vasul fu înconjurat de un zid din care ieşeau doar catargele.

Timp de şapte zile au navigat în modul acesta; limba de pământ Albert, care formează extremitatea vestică a Noului-Cornouailles, fu zărită la 10 septembrie şi dispăru în curând; s-a observat că, din clipa aceea, câmpul de gheaţă se îndrepta spre est. Încotro mergeau astfel? Unde se vor opri? Cine putea să ştie dinainte?

Echipajul aştepta şi stătea cu braţele încrucişate. În sfârşit, la 15 septembrie, către ora trei seara, ice-field-ul, izbindu-se desigur de un alt câmp, se opri brusc; vasul simţi o puternică izbitură. Hatteras care determinase în ziua aceea poziţia, consultă harta; se afla în nord, fără pământ la orizont, la 93°35' longitudine şi la 78° 15' latitudine, în centrul acelei regiuni, a acelei mări necunoscute în care geografii au situat polul frigului!