Capitolul XXIX.

STRĂBĂTÂND CÂMPURILE DE GHEAŢĂ.

Micul grup coborî spre sud-est. Simpson mâna câinii înhămaţi la sanie. Duk îl ajuta cu zel, nefiind prea surprins de meseria semenilor săi. Hatteras şi doctorul mergeau în spate, în timp ce Bell, însărcinat cu recunoaşterea drumului, păşea în frunte, sondând gheţurile cu capătul de fier al bastonului său.

Urcarea termometrului anunţa o ninsoare apropiată; nu s-a lăsat prea mult aşteptată şi curând au început să cadă fulgi mari. Vârtejurile care împiedicau vederea sporeau greutăţile călătoriei: se abăteau de la linia dreaptă, mergeau încet; cu toate acestea, puteau să conteze pe o medie de trei mile pe oră.

Întinderea de gheaţă, frământată de presiunile îngheţului, prezenta o suprafaţă inegală; izbiturile săniei deveneau tot mai frecvente şi, urmând pantele drumului, ea se înclina uneori neliniştitor; dar, de bine, de rău, se descurcau.

Hatteras şi tovarăşii săi se ghemuiau cu grijă în hainele lor de piele, croite după moda groenlandeză; acestea nu străluceau prin eleganţă, dar erau potrivite pentru necesităţile climatului; faţa călătorilor era apărată de o glugă strânsă, prin care nu pătrundea vântul şi zăpada; numai gura, nasul şi ochii veneau în contact cu aerul şi nu era cazul să fie apărate; nimic nu-i mai incomod decât fularele şi eşarfele pe care gheaţa le face ţepene imediat; seara, n-ar fi putut să fie scoase decât cu lovituri de secure, ceea ce, chiar în mările arctice, e un mod dezagreabil de a te dezbrăca. Trebuia, dimpotrivă, să laşi loc liber pentru respiraţie care, în faţa unui obstacol, îngheţa imediat.

Întinderea nesfârşită continua cu o monotonie obositoare: peste tot, gheţuri îngrămădite unele peste altele, având o înfăţişare uniformă, hummock-uri, a căror neregularitate sfârşea prin a părea regulată, blocuri turnate în acelaşi tipar şi aisberguri printre care şerpuiau văi întortocheate. Mergeau cu busola în mână şi vorbeau puţin. În această atmosferă îngheţată, a deschide gura însemna o adevărată suferinţă; cristale de gheaţă ascuţite se formau brusc între buze şi căldura răsuflării nu reuşea să le topească. Marşul se făcea în tăcere şi fiecare dibuia, cu bastonul, terenul necunoscut. Paşii lui Bell se întipăreau în straturile moi; ceilalţi îl urmau cu atenţie şi, pe unde trecea el, putea să se aventureze şi restul grupului.

Numeroase urme de urşi şi de vulpi se încrucişau în toate sensurile, dar a fost cu neputinţă, în timpul primei zile, să zăreşti măcar un singur animal; să le vânezi ar fi fost, de altfel, şi periculos, şi nefolositor; sania, şi aşa destul de încărcată, nu putea fi umplută peste măsură.

De obicei, în explorări de acest fel, călătorii au grijă să lase depozite de alimente în drumul lor; le aşează în ascunzători făcute în zăpadă la adăpost de animale, uşurându-se în felul acesta pe timpul călătoriei iar la întoarcere iau înapoi, puţin câte puţin, din aceste provizii, fără să se fi trudit a le transporta cu ei.

Hatteras nu putea să recurgă la acest mijloc pe un câmp de gheaţă care se putea să fie mişcător; pe uscat depozitele ar fi fost uşor de instalat, dar nu printre ice-field-uri, iar nesiguranţa drumului făcea foarte problematică întoarcerea prin locurile prin care trecuseră la dus.

La prânz Hatteras opri micul lui grup la adăpostul unui zid de gheaţă; dejunul era compus din pemmican şi ceai fierbinte; calităţile înviorătoare ale acestei băuturi produc o adevărată bună dispoziţie, de care călătorii n-au fost lipsiţi.

După o oră de repaus, au pornit iar la drum; în această primă zi de călătorie parcurseseră 20 de mile; seara, oamenii şi câinii erau istoviţi.

Totuşi, cu toată oboseala, trebuia construită o casă de zăpadă unde să-şi petreacă noaptea; cortul ar fi fost insuficient. A fost o treabă de o oră şi jumătate. Bell se dovedi foarte îndemânatic. Blocurile de gheaţă tăiate cu cuţitul se suprapuseră cu iuţeală, se rotunjiră în formă de dom şi un ultim bloc asigură soliditatea construcţiei, alcătuind cheia de boltă; zăpada moale servea de mortar; ea umplea crăpăturile şi, întărindu-se repede, făcu un bloc unic din întreaga construcţie.

O deschidere strâmtă, prin care te strecurai pe brânci, îngăduia accesul în grota aceasta improvizată; doctorul se vârî pe acolo, nu fără greutate, şi ceilalţi îl urmară. Cina a fost pregătită la iuţeală pe maşina de gătit cu spirt. Temperatura interioară a acestei snow-house era foarte suportabilă: vântul care sufla cu turbare pe afară nu putea să pătrundă înăuntru. „La masă!” strigă în curând doctorul cu glasul cel mai îmbietor.

Şi masa aceasta, mereu aceeaşi, puţin variată, dar întăritoare, se luă în comun. După masă, gândul le era numai la somn; pânzele impermeabile de mackintosh, întinse pe stratul de zăpadă, îi apărau de umezeală.

Şi-au pus la uscat, la flacăra maşinii de gătit portative, ciorapii şi încălţămintea, apoi trei dintre călători, înveliţi în păturile de lână, adormiră pe rând, în timp ce al patrulea făcea de gardă; el trebuia să vegheze la siguranţa tuturor şi să împiedice astuparea deschizăturii prin care se intra în casă, căci, fără această măsură, riscau să fie îngropaţi de vii.

Duk locuia în camera comună; echipajul de câini rămăsese afară şi, după ce-şi primi porţia, se ghemui sub zăpada care deveni, în scurt timp, o pătură impermeabilă.

Oboseala acestei zile îi făcu să adoarmă imediat. Doctorul îşi luă în primire cartul de veghe la trei dimineaţa. În timpul nopţii se dezlănţuise uraganul. În ce stranie situaţie se aflau aceşti oameni, izolaţi, rătăciţi printre zăpezi, îngropaţi într-un mormânt ale cărui ziduri se îngroşau sub rafalele de zăpadă.

A doua zi dimineaţa, la ora şase, marşul monoton fu reluat; mereu aceleaşi văi, aceleaşi aisberguri, o uniformitate care îngreuna alegerea punctelor de reper. În timpul acesta, temperatura coborând cu câteva grade şi îngheţând stratul de zăpadă, mersul călătorilor se acceleră. Adesea se întâlneau dâmburi care semănau cu nişte cairn-uri sau cu ascunzători de eschimoşi; doctorul puse să fie dărâmat un asemenea cairn ca să fie cu conştiinţa împăcată, dar n-a găsit în el decât un bloc de gheaţă.

— Ce crezi dumneata, Clowbonny? îl întrebă Hatteras; nu suntem noi primii oameni care am pus piciorul în această parte a globului?

— E posibil să fie aşa, răspunse Clawbonny, dar, în fine, cine ştie?

— Să nu ne pierdem timpul în cercetări zadarnice, continuă căpitanul; mă grăbesc să ajung iar la vasul meu, chiar dacă nu vom găsi combustibilul atât de dorit.

— În privinţa aceasta, am speranţe mari.

— Doctore, spunea adesea Hatteras, n-am făcut bine părăsind Forward-ul e o greşeală! Locul căpitanului e la bord şi nu în altă parte.

— E Johnson acolo! În sfârşit… să ne grăbim… să ne grăbim!

Echipajul mergea repede; se auzeau strigătele lui Simpson care îmboldea câinii; aceştia, printr-un curios fenomen de fosforescenţă, alergau parcă pe un sol aprins, iar tălpicile săniei păreau să ridice o pulbere de scântei. Doctorul o luă înainte ca să examineze natura acestei zăpezi când, deodată, vrând să sară peste un hummock, dispăru. Bell, care era în apropierea lui, alergă imediat într-acolo.

— Hei, domnule Clawbonny, strigă el neliniştit, în timp ce Hatteras şi Simpson veneau şi ei. Unde sunteţi?

— Doctore! strigă căpitanul.

— Aici sunt, într-o groapă, răspunse o voce liniştitoare; daţi-mi un capăt de frânghie şi mă urc iar la suprafaţa globului.

I se întinse o funie doctorului, care stătea ghemuit în fundul unei pâlnii adânci de vreo douăsprezece picioare; acesta îşi trecu frânghia în jurul mijlocului şi cei trei tovarăşi ai săi îl traseră, cu destulă greutate.

— Sunteţi rănit? întrebă Hatteras.

— Deloc! nu-i aşa uşor să mi se întâmple mie ceva, răspunse doctorul scuturându-şi faţa blajină, plină de zăpadă.

— Dar cum s-au petrecut lucrurile?

— Ei! din cauza refracţiei! răspunse el râzând. Mereu refracţia! Am crezut că sar peste un interval lat de un picior şi am căzut într-o groapă adâncă de zece! Ah, iluziile optice! sunt singurele iluzii care-mi mai rămân, dragi prieteni, dar mi-ar fi greu să le pierd! Asta să vă fie de învăţătură, ca să nu mai faceţi nici un pas fără să fi sondat terenul, căci nu trebuie să te bizui pe simţuri! Aici urechile aud greşit şi ochii văd fals! E în adevăr un ţinut pe care să-l alegi dintr-o mie.

— Ne putem continua drumul? întrebă căpitanul.

— Să-l continuăm, Hatteras, să-l continuăm! Această cădere mi-a făcut mai mult bine decât rău.

Îşi reluară drumul spre sud-est şi, la venirea serii, călătorii se opriră, după ce străbătuseră o distanţă de douăzeci şi cinci de mile; erau frânţi de oboseală, ceea ce nu-l împiedică pe doctor să se urce pe un munte de gheaţă în timp ce se construia casa de zăpadă.

Luna, aproape plină încă, avea o strălucire extraordinară pe cerul senin; stelele radiau cu o forţă surprinzătoare; din vârful aisbergului se vedea întreaga întindere, plină de dâmburi cu forme ciudate; văzându-le risipite, strălucind sub razele lunii, desenându-şi profilurile precise peste umbrele învecinate, semănând cu nişte coloane, cu trunchiuri răsturnate şi pietre funerare, ai fi spus că e un uriaş cimitir fără copaci, trist, tăcut, nesfârşit, în care douăzeci de generaţii din lumea întreagă s-au culcat în tihnă să-şi doarmă somnul de veci.

În ciuda frigului şi a oboselii, doctorul rămase într-o lungă contemplare din care însoţitorii l-au scos destul de greu; dar trebuiau să se gândească la odihnă; coliba de zăpadă era gata; cei patru călători s-au ghemuit în ea ca nişte cârtiţe şi au adormit imediat.

A doua zi şi zilele următoare au trecut fără nici un incident deosebit; călătoria se făcea uşor sau greu, repede sau încet, după toanele temperaturii, când aspră şi glacială, când umedă şi pătrunzătoare; după natura solului, trebuiau să folosească fie mocasinii, fie încălţămintea pentru zăpadă.

Astfel au ajuns la 15 ianuarie; luna, la ultimul pătrar, stătea puţină vreme pe cer, soarele deşi mereu ascuns sub orizont, începuse să dea timp de şase ore un fel de lumină crepusculară, insuficientă însă pentru luminarea drumului; acesta trebuia jalonat după direcţia indicată de compas. Bell păşea în frunte; Hatteras mergea, în linie dreaptă, îndărătul lui. Apoi Simpson şi doctorul, determinând poziţia unuia prin poziţia celuilalt, astfel încât să nu-l zărească decât pe Hatteras; căutau astfel să se menţină în linie dreaptă. Şi totuşi, cu toată grija lor, se îndepărtau uneori de ea cu treizeci şi patruzeci de grade; atunci trebuiau să reia jalonarea.

La 15 februarie, într-o duminică, Hatteras socoti că a parcurs aproape o sută de mile spre sud; dimineaţa aceasta a fost consacrată reparării diverselor obiecte necesare toaletei şi vieţii de tabără.

La prânz, au pornit iar la drum; temperatura era rece; termometrul arăta numai treizeci şi două de grade sub zero*, într-o atmosferă foarte pură.

Deodată, fără ca să fi putut prevedea această schimbare bruscă, se ridică din pământ un abur într-o stare de totală congelare; acesta atinse o înălţime de aproape nouăzeci de picioare şi rămase nemişcat; nu se mai vedeau între ei nici măcar la un pas distanţă; aburul acesta se lipea de haine, pe care le acoperea cu nişte cristale prismatice lungi, ascuţite.

Călătorii, surprinşi de fenomenul acesta de frost-rime*, nu avură mai întâi decât un singur gând: să se adune la un loc; imediat se auziră diverse apeluri:

— Hei, Simpson!

— Bell, pe aici!

— Domnule Clawbonny!

— Doctore!

— Căpitane, unde sunteţi?

Cei patru tovarăşi de drum se căutau cu braţele întinse prin ceaţa deasă, care nu lăsa privirii nici o posibilitate de a vedea ceva. Dar ceea ce avea să-i neliniştească, era că nici un răspuns nu ajungea până la ei; s-ar fi zis că prin aburii aceştia nu se puteau transmite sunetele.

Fiecare avu, deci, ideea să-şi descopere arma, ca să dea un semnal de adunare. Dar, dacă sunetul vocii părea prea slab, detunăturile puştii erau prea puternice, căci ecourile le luară în stăpânire şi, repercutate în toate direcţiile, provocară un uruit confuz, fără o direcţie care să poată fi precizată.

Atunci fiecare acţiona după firea sa. Hatteras se opri şi, încrucişând braţele, aşteptă. Simpson se mulţumi, nu fără greutate, să oprească sania. Bell se întoarse îndărăt pe urma paşilor săi, ale căror tipare le pipăi foarte atent cu mâna. Doctorul, ciocnindu-se de blocuri de gheaţă, căzând şi ridicându-se, merse, de la dreapta spre stânga, tăind urmele de paşi de-a curmezişul şi rătăcindu-se din ce în ce mai mult.

— Asta nu mai poate să dureze! Ciudată climă! Cam prea multe lucruri neprevăzute! Nu mai ştii pe ce te poţi bizui, fără să mai vorbim de cristalele astea ascuţite care-ţi sfâşie faţa. Aho! Aho! Căpitane! strigă el din nou. Dar nu obţinu nici un răspuns; cu totul la întâmplare îşi încarcă puşca şi, în ciuda mănuşilor lui groase, răceala ţevii îi ardea mâinile.

În timpul acestei operaţii, i se păru că întrezăreşte o masă nedesluşită care se mişca la câţiva paşi de el.

— În sfârşit! spuse el, Hatteras! Bell! Simpson! Voi sunteţi? Hai, răspundeţi! Se auzi un mormăit surd.

„Ei! se gândi bunul doctor. Ce-i asta?”

Masa se apropia; pierzându-şi primele dimensiuni, contururile ei începeau să se precizeze. Un gând înfricoşător se născu în mintea doctorului. „Un urs!” îşi spuse el.

Într-adevăr, trebuia să fie un urs foarte mare; rătăcit prin ceaţă, umbla încolo şi încoace, cu riscul de a se ciocni de aceşti călători a căror prezenţă, cu siguranţă, n-o bănuia.

„Se complică lucrurile”, se gândi doctorul, rămânând nemişcat.

Ba simţea respiraţia animalului care, în aceeaşi clipă, se pierdea în frost-rime; ba zărea labele uriaşe ale monstrului bătând aerul şi trecând atât de aproape de el, încât hainele i-au fost sfâşiate de mai multe ori de ghearele ascuţite; făcea o săritură înapoi şi atunci masa în mişcare pierea aşa cum pier spectrele fantasmagorice.

Dar, tot retrăgându-se, doctorul simţi terenul înălţându-i-se sub picioare; ajutându-se cu mâinile, cramponându-se de muchiile gheţurilor, se sui pe un bloc, apoi pe al doilea; dibui cu capătul bastonului.

„Un aisberg, îşi spuse el; dacă ajung în vârf, sunt salvat!” Şi, spunând asta, se caţără cu o agilitate surprinzătoare pe o înălţime de aproape optzeci de picioare; depăşea cu capul ceaţa îngheţată, a cărei parte superioară era net retezată.

„Bun!” îşi spuse el, şi, privind în jur, îi zări pe cei trei însoţitori ai săi apărând din fluidul dens.

— Hatteras!

— Domnule Clawbonny!

— Bell!

— Simpson!

Aceste patru sunete ţâşniră aproape în acelaşi timp. Cerul, aprins de un şubred cerc luminos, arunca raze palide care dădeau frost-rime-ului culoarea norilor, iar creştetele aisbergurilor păreau că ies dintr-o masă de argint lichid. Călătorii se aflau într-un cerc cu un diametru mai mic de o sută de picioare. Datorită limpezimii straturilor superioare de aer, temperatura fiind foarte scăzută, glasurile li se auzeau cu mare uşurinţă şi putură sta de vorbă de pe înălţimea gheţarului lor. După primele focuri de armă, fiecare dintre ei, neauzind nici un răspuns, n-a avut ceva mai bun de făcut decât să se ridice deasupra ceţii.

— Sania! exclamă căpitanul.

— La optzeci de picioare sub noi, răspunse Simpson.

— În stare bună?

— În stare bună.

— Şi ursul? întrebă doctorul.

— Care urs? răspunse Bell.

— Ursul pe care l-am întâlnit şi care era să-mi sfarme craniul.

— Un urs! exclamă Hatteras. Atunci să coborâm.

— Ba nu! replică doctorul, ne-am rătăci din nou şi ar trebui s-o luăm de la început.

— Şi daca animalul acesta se aruncă asupra câinilor noştri?… spuse Hatteras. în clipa aceea răsunară lătrăturile lui Duk. Ele ieşeau din ceaţă şi ajungeau uşor la urechile călătorilor.

— E Duk! strigă Hatteras. Desigur că se întâmplă ceva. Cobor.

Din masa de ceaţă ieşeau urlete de toate felurile, ca un concert înspăimântător. Duk şi câinii ceilalţi lătrau cu furie. Toată această gălăgie semăna cu un uriaş zumzet, înăbuşit aşa cum se întâmplă cu sunetele produse într-o sală capitonată. Se simţea că acolo, în adâncul ceţii dese, avea loc o bătălie nevăzută şi aburii se agitau uneori ca marea în timpul luptelor dintre monştrii marini.

— Duk! Duk! strigă căpitanul, pregătindu-se să reintre în frost-rime.

— Aşteaptă, Hatteras, aşteaptă! îl opri doctorul; mi se pare că se risipeşte ceaţa.

Ceaţa nu se risipea, dar cobora ca apa dintr-un eleşteu care se goleşte treptat; părea că reintră în pământul din care se născuse; vârfurile strălucitoare ale aisbergurilor se înălţau deasupra ei; altele, scufundate până atunci în ceaţă, ieşeau ca nişte insule noi; printr-o iluzie optică, uşor de înţeles, călătorii, agăţaţi de conurile lor de gheaţă, credeau că se ridică în atmosferă, în timp ce stratul superior de gheaţă scădea sub ei.

În curând apăru partea de deasupra a săniei, apoi câinii atelajului, apoi alte animale, în număr de vreo treizeci, apoi mase mari agitându-se şi Duk sărind, aci scoţând, aci vârându-şi capul în ceaţa îngheţată.

— Vulpi! strigă Bell.

— Urşi! răspunse doctorul; unul, trei, cinci!

— Câinii noştri! proviziile! gemu Simpson.

O bandă de vulpi şi de urşi, dând peste sanie, o goleau de provizii. Instinctul jafului îi unea într-un acord perfect; câinii lătrau cu furie, dar droaia de animale nu le dădeau nici o atenţie, şi scena distrugerii continua cu înverşunare.

— Foc! strigă căpitanul, descărcându-şi puşca. Însoţitorii lui îl imitară. La această împătrită detunătură, urşii, ridicând capul şi scoţând un mormăit comic, dădură semnalul de plecare; o porniră într-un trap cu care nici galopul unui cal nu s-ar fi putut măsura şi, urmăriţi de ceata de vulpi, dispărură curând printre gheţurile din nord.