Capitolul XXVIII.

PREGĂTIRI DE PLECARE.

Hatteras nu voi să pună echipajul la curent cu noua situaţie. Avea dreptate. Nenorociţii, ştiindu-se târâţi spre nord cu o forţă irezistibilă, s-ar fi lăsat, poate, pradă furiilor disperării. Doctorul îl înţelese şi aprobă tăcerea căpitanului.

Acesta îşi ferecă în suflet impresiile provocate de descoperire. A fost primul lui moment de fericire de la începutul lungilor luni petrecute într-o luptă necontenită împotriva elementelor naturii. Se afla împins la o sută cincizeci de mile mai spre nord, la nici opt grade de pol! Dar şi-a ascuns atât de bine bucuria, încât doctorul n-a putut nici măcar s-o bănuiască.

Se întrebă doar de ce ochii lui Hatteras aveau o strălucire neobişnuită; dar asta a fost tot, iar răspunsul atât de firesc la această întrebare nici măcar nu i-a trecut prin minte.

Forward, apropiindu-se de pol, se îndepărtase de zăcământul de cărbuni semnalat de sir Edward Belcher; în loc de o sută de mile, ca să-l cauţi, trebuia să te întorci cu două sute cincizeci de mile spre sud. Totuşi, după o scurtă discuţie între Hatteras şi Clawbonny, planul călătoriei fu menţinut.

Dacă Belcher spusese adevărul, şi nu se puteau pune la îndoială spusele lui, lucrurile trebuiau să se găsească în starea în care le lăsase. De la 1853 încoace, nici o expediţie nouă nu se îndreptase spre acele pământuri îndepărtate. La această latitudine eschimoşii nu se întâlneau decât puţini, sau deloc. Eşecul din insula Beechey nu se putea repeta pe coastele Noului-Cornouailles. Temperatura scăzută a climatului de aici conserva la infinit lucrurile lăsate sub influenţa sa. Aşadar, toate şansele erau în favoarea acestei călătorii printre gheţuri.

S-a calculat că excursia ar putea să dureze cel mult patruzeci de zile şi pregătirile făcute de Johnson ţinură seama de acest lucru.

Grija lui s-a îndreptat în primul rând asupra săniei; aceasta avea forma celor groenlandeze, largă de aproape un metru şi lungă de douăzeci şi patru de picioare. Eschimoşii construiesc asemenea sănii care, adesea, depăşesc cincizeci de picioare în lungime. Sania se compunea din scânduri lungi, curbate în faţă şi în spate şi întinse ca un arc cu două frânghii puternice. Această construcţie îi dă o anumită elasticitate, de natură a face şocurile mai puţin periculoase. Sania alerga cu uşurinţă pe gheaţă, dar, atunci când ningea, când straturile albe nu erau încă întărite, i se adaptau două tălpici verticale, una lângă alta, şi, astfel ridicată, putea să înainteze fără să sporească rezistenţa la tracţiune. De altfel, frecată pe tălpi cu un amestec de sulf şi de zăpadă, după metoda eschimosă, sania aluneca deosebit de uşor. Atelajul ei era format din şase câini; animalele voinice, în ciuda faptului că erau slabe, nu păreau să sufere prea mult din cauza iernii aspre; hamurile lor din piele de căprioară erau în stare bună; trebuiau să se bizuie pe acest echipaj vândut în mod cinstit de groenlandezii din Uppernawik. Toţi cei şase câini la un loc puteau să tragă o greutate de două mii de livre, fără să se obosească peste măsură.

Materialele de cantonament erau: un cort, pentru cazul când construcţia unei snow-house* ar fi fost imposibilă, o pânză cauciucată, largă, care urma să fie întinsă pe zăpadă pentru a o împiedica să se topească în contact cu corpul şi, în fine, mai multe pături de lână şi de piele de bivol. În plus, au luat cu ei şi halkett-boat-ul*.

Proviziile au constat din cinci lăzi de pemmican – carne uscată – cântărind aproximativ patru sute cincizeci de livre; s-a socotit câte o livră de pemmican pentru fiecare om şi pentru fiecare câine; aceştia erau în număr de şapte, cu Duk. cu tot; oamenii trebuiau să fie cel mult patru. S-au luat, de asemenea, doisprezece galoni* de spirt, adică aproape o sută cincizeci de livre; ceai, biscuiţi, în cantitate suficientă; o mică maşină de gătit portabilă, cu o însemnată cantitate de fitiluri şi câlţi, pulbere, muniţii şi patru puşti cu două ţevi. Oamenii trebuiau, după modelul dat de căpitanul Parry, să se încingă cu centuri de cauciuc, în care căldura corpului şi mişcarea provocată de mers păstrau cafeaua, ceaiul şi apa în stare lichidă.

Johnson se îngriji în mod special de confecţionarea unor snow-shoes*, fixate pe nişte rame de lemn prevăzute cu curele de piele; ele serveau de patine; pe terenurile complet îngheţate şi întărite, mocasinii din piele de căprioară îi înlocuiau cu succes; fiecare călător trebuia să fie dotat cu câte două perechi din ambele feluri de încălţăminte.

Aceste pregătiri atât de importante, deoarece omiterea unui singur amănunt putea să ducă la pieirea expediţiei, durară patru zile pline. În fiecare zi, la prânz, Hatteras avu grijă să stabilească poziţia vasului său; nava nu mai era în derivă şi, pentru a se asigura întoarcerea, era necesară o siguranţă absolută.

Hatteras se ocupă cu alegerea oamenilor care trebuiau să-l însoţească. Era de luat o hotărâre gravă; pe unii dintre ei nu era bine să-i ducă cu sine, dar trebuia să fie atent şi dacă-i lăsa la bord. Totuşi, cum salvarea tuturor depindea de reuşita călătoriei, căpitanului i s-a părut nimerit să-şi aleagă drept tovarăşi de drum. în primul rând, oameni siguri şi încercaţi.

Shandon fu astfel exclus; el nu manifesta, de altfel, nici o părere de rău în această privinţă. James Wall, bolnav la pat, nu putea să ia parte la expediţie.

Starea bolnavilor nu se înrăutăţise; tratamentul lor consta din frecţii repetate şi doze mari de suc de lămâie; nu era greu de urmat şi nu făcea necesară în nici un fel prezenţa doctorului. Dânsul se puse deci în fruntea călătorilor şi plecarea lui nu stârni nici cea mai mică plângere.

Johnson ar fi dorit cu ardoare să-l însoţească pe căpitan în periculoasa lui misiune; dar acesta îl luă deoparte şi, cu glas afectuos, aproape emoţionat, îi spuse:

— Johnson, n-am încredere decât în dumneata. Eşti singurul ofiţer pe mâna căruia pot să las vasul meu. Trebuie să te ştiu aici, ca să-i supraveghezi pe Shandon şi pe ceilalţi. Iarna îi ţine pe loc; dar cine ştie de ce hotărâri funeste sunt în stare în răutatea lor! Vei fi împuternicit cu instrucţiuni formale, prin care, la nevoie, ţi se va încredinţa comanda. Vei fi alter-ego-ul meu. Noi nu vom lipsi decât cel mult patru sau cinci săptămâni, şi voi fi liniştit avându-te pe dumneata acolo unde nu pot să fiu eu. Vă trebuie lemne, Johnson. Ştiu! Dar, pe cât va fi posibil, cruţaţi bietul meu vas. Mă înţelegi, Johnson?

— Te înţeleg, căpitane, răspunse bătrânul marinar, şi voi rămâne de vreme ce interesele dumitale o cer.

— Mulţumesc! spuse Hatteras, strângând mâna şefului său de echipaj, şi adăugă: Dacă vezi că nu ne întoarcem, aşteaptă până la dezgheţul viitor şi încearcă să faci o recunoaştere spre pol. Dacă ceilalţi se opun, nu te mai gândi la noi şi du-l înapoi pe Forward în Anglia.

— E dorinţa dumitale, căpitane?

— E hotărârea mea absolută, răspunse Hatteras.

— Ordinele dumitale vor fi executate, spuse Johnson, simplu.

Odată hotărârea luată, doctorul îl regretă pe respectabilul său prieten, dar era nevoit a recunoaşte că bine făcea Hatteras procedând în felul acesta.

Ceilalţi doi tovarăşi de călătorie fură Bell, dulgherul, şi Simpson. Primul, sănătos, viteaz şi devotat, avea să le fie de mare folos la instalarea taberei pe zăpadă; al doilea, deşi mai puţin hotărât, primi totuşi să participe la o expediţie în care putea să fie foarte folositor în dubla lui calitate de pescar şi de vânător.

Astfel, detaşamentul era format din Hatteras, Clawbonny, Bell, Simpson şi credinciosul Duk; erau deci de hrănit patru oameni şi şapte câini. Aprovizionarea fusese calculată în consecinţă.

În timpul primelor zile din ianuarie, temperatura se menţinu în medie la treizeci şi trei de grade sub zero*.

Hatteras pândea cu nerăbdare o schimbare a vremii; de mai multe ori consultă barometrul, dar nu se putea încrede în el; instrumentul părea că-şi pierde, la latitudinile înalte, precizia lui obişnuită; natura, în climatul acesta, face importante excepţii de la regulile generale; astfel, limpezimea cerului nu era însoţită întotdeauna de frig, iar zăpada nu aducea neapărat o creştere a temperaturii; barometrul rămânea nesigur, aşa cum observaseră şi alţi mulţi navigatori ai mărilor polare, el coborând uşor când suflau vânturile din nord şi din est; când cobora jos de tot, aducea timp frumos, iar când urca, zăpadă sau ploaie. Nu te puteai, deci, bizui pe indicaţiile lui.

În sfârşit, la 5 ianuarie, o briză de est aduse cu sine o creştere de cincisprezece grade; mercurul în termometru se urcă la optsprezece grade sub zero*.

Hatteras hotărî să plece a doua zi; nu ţinea să mai vadă cum sub ochii lui era desfăcut vasul în bucăţi; duneta fusese complet pusă pe foc.

Aşadar, la 6 ianuarie, în plin viscol, ordonă plecarea. Doctorul le dădu bolnavilor ultimele sfaturi; Bell şi Simpson schimbară tăcute strângeri de mână cu camarazii lor. Hatteras voi să-şi ia rămas bun cu glas tare, dar văzu în jurul lui numai priviri duşmănoase. I se păru că surprinde un zâmbet ironic pe buzele lui Shandon. Tăcu. Poate că ezită chiar un moment să plece, privind către Forward. Dar nu era posibil să revină asupra hotărârii pe care o luase; sania încărcată şi înhămată aştepta pe câmpul de gheaţă; Bell o luă înainte, ceilalţi îl urmară. Johnson îi însoţi pe călători cam un sfert de milă; apoi Hatteras îl rugă să se întoarcă la bord, ceea ce bătrânul marinar făcu, după ce îi salută fluturând multă vreme din mână, în semn de rămas bun.

În clipa aceea, Hatteras, întorcându-se pentru ultima dată spre bric, văzu cum dispar vârfurile catargelor în ninsoarea întunecată ce cădea din cer.