Capitolul XXX.

CAIRN-UL.

Durata acestui fenomen, specific climatului polar, fusese de trei sferturi de oră. Urşii şi vulpile avuseseră timp să prade în voie; proviziile se nimeriseră tocmai bine ca să potolească animalele înfometate în timpul acestei ierni aspre; coviltirul săniei sfâşiat de gheare puternice, lăzile de pemmican deschise şi cu fundul spart, sacii de biscuiţi prădaţi, proviziile de ceai împrăştiate pe zăpadă, un butoiaş de spirt cu doagele smulse şi golit de preţiosul său lichid, efectele de tabără împrăştiate, călcate în picioare, totul dovedea îndârjirea acestor fiare, pofta lor nestăvilită, nesăţioasa lor lăcomie.

— O adevărată nenorocire, spuse Bell, privind jalnica scenă.

— Şi probabil ireparabilă, răspunse Simpson.

— Să evaluăm mai întâi stricăciunile, propuse doctorul, şi apoi vom vorbi despre asta.

Hatteras, fără să scoată o vorbă, se apucase să adune lăzile şi sacii împrăştiaţi. Au strâns pemmicanul şi biscuiţii care se mai puteau mânca. Pierderea unei părţi din spirt era un lucru supărător; fără spirt, nu mai puteau să aibă băuturi calde, nici ceai, nici cafea. Făcând inventarul proviziilor cruţate de jefuitori, doctorul constată dispariţia a două sute de livre de pemmican şi a o sută cincizeci de livre de biscuiţi; dacă îşi continuau călătoria, trebuiau să se mulţumească cu jumătate din raţie.

Au discutat, deci, asupra hotărârii ce urma să fie luată, în aceste împrejurări. Trebuiau să se întoarcă la vas şi să pornească expediţia de la început? Dar cum să te hotărăşti să pierzi cele o sută cincizeci de mile străbătute? Să te întorci fără combustibilul atât de necesar, ar fi avut un efect dezastruos asupra moralului echipajului. S-ar mai fi găsit oare oameni hotărâţi să reînceapă drumul acesta printre gheţuri?

În mod evident, cel mai bine era să mergi înainte, chiar cu preţul celor mai aspre privaţiuni.

Doctorul, Hatteras şi Bell erau pentru această ultimă soluţie. Simpson înclina spre întoarcere; oboseala călătoriei îi zdruncinase sănătatea; slăbea văzând cu ochii; dar, în cele din urmă, pentru că era singurul de această părere, îşi reluă locul în fruntea săniei şi micuţa caravană îşi continuă drumul spre sud.

În timpul următoarelor trei zile, între 15 şi 17 ianuarie, incidentele monotone ale călătoriei s-au repetat. Înaintau mai încet; călătorii oboseau; simţeau că li se moaie picioarele; câinii trăgeau din ce în ce mai greu. Hrana neîndestulătoare nu era în măsură să antreneze oamenii şi animalele. Timpul era schimbător, ca de obicei, sărind de la ger aspru la ceţuri umede şi pătrunzătoare.

La 18 ianuarie, înfăţişarea câmpului de gheaţă se schimbă brusc. Un număr mare de piscuri, semănând cu nişte piramide terminate cu un vârf ascuţit şi foarte înalt, se ridica la orizont. Solul, prin unele locuri, ieşea de sub stratul de zăpadă; părea format din gnais, din şist şi din cuarţ, şi ceva roci calcaroase. Călătorii călcau, în sfârşit, pe pământul tare şi pământul acesta trebuia să fie, după aprecierea lor, acel ţinut numit Noul Cornouailles.

Doctorul nu s-a putut opri să nu bată din picior, mulţumit, în pământul acesta solid; călătorii nu aveau mai mult de o sută de mile de parcurs ca să ajungă la capul Belcher; dar osteneala lor creştea în mod deosebit pe acest pământ accidentat, presărat cu stânci ascuţite, vârfuri periculoase, crăpături şi prăpăstii; trebuiau să se afunde în interiorul ţinutului şi să urce falezele înalte ale coastei, prin nişte chei înguste în care se îngrămădeau zăpezile până la o înălţime de treizeci-patruzeci de picioare.

Călătorii începură foarte curând să regrete drumul aproape neted, uşor, al ice-field-urilor, atât de prielnic pentru lunecarea săniilor. Acum trebuiau să tragă cu toată puterea. Câinii, zdrobiţi de oboseală, nu mai făceau faţă; oamenii, siliţi să se înhame alături de ei, se istoveau ca să mai uşureze efortul clinilor. De mai multe ori a fost necesar să fie descărcate toate proviziile ca să se poată trece peste dealuri extrem de abrupte, ale căror suprafeţe îngheţate nu ofereau nici un punct de sprijin. O asemenea trecere de zece picioare îi făcu să piardă ore întregi; aşa că, în cursul primei zile, de-abia au parcurs cinci mile în acest ţinut căruia i s-a spus atât de bine Cornouailles, căci prezenta aceleaşi asperităţi, vârfuri ascuţite, muchii tăioase, roci răsucite, stânci frământate ca şi extremitatea sud-vestică a Angliei.

A doua zi, sania ajunse în partea superioară a falezelor; călătorii, la capătul puterilor, neputându-şi construi căsuţa de zăpadă, fură nevoiţi să-şi petreacă noaptea în cort, înveliţi în piei de bivol şi încălzindu-şi ciorapii uzi pe piepturile lor. Se pot presupune consecinţele de neînlăturat ale unei asemenea lipse de igienă. În timpul acestei nopţi, termometrul coborî mai jos de patruzeci şi patru de grade* şi mercurul îngheţă.

Sănătatea lui Simpson se înrăutăţea într-un mod neliniştitor; un guturai care nu mai ceda, violente dureri reumatice, insuportabile, îl obligau să se culce pe sanie, pe care nu putea s-o mai conducă. Bell îi luă locul; şi el suferea, dar suferinţele lui nu erau aşa de grave, încât să cadă la pat. Doctorul se resimţea şi el de pe urma acestei călătorii făcută într-o iarnă atât de îngrozitoare; totuşi nu lăsă să-i scape nici cel mai mic vaiet; mergea în frunte, sprijinit în baston; pornea în recunoaştere, ajuta la toate. Hatteras, impasibil, de nepătruns, insensibil, sănătos ca în prima zi, cu firea lui tare ca fierul, urma sania în tăcere.

La 20 ianuarie, temperatura a fost atât de aspră, încât cel mai mic efort te aducea imediat într-o stare de inerţie totală. În acest timp dificultăţile terenului deveniră aşa de mari, încât doctorul, Hatteras şi Bell se înhămară alături de câini; izbituri neprevăzute sfărâmaseră partea de dinainte a săniei; a trebuit să fie reparată. Asemenea cauze de întârziere se repetau de mai multe ori pe zi.

Călătorii urmau drumul săpat de un puhoi adânc, vârâţi în zăpadă până la brâu şi transpiraţi, în toiul unui ger năprasnic. Nu scoteau nici o vorbă. Deodată Bell, care stătea lângă doctor, îl privi îngrozit; apoi, fără să rostească un cuvânt, strânse un pumn de zăpadă şi frecă cu putere faţa însoţitorului său.

— Ei, Bell, ce te-a apucat? întrebă doctorul zbătându-se. Dar Bell continua să-l frece cum se pricepea el mai bine.

— Stai, Bell, spuse din nou doctorul, cu gura, cu nasul, cu ochii plini de zăpadă, eşti nebun? Ce se întâmplă?

— Se întâmplă, îi răspunse Bell, că, dacă mai aveţi un nas, mi-l datoraţi mie.

— Un nas! răspunse doctorul, ducându-şi mâna la faţă.

— Da, domnule Clawbonny, eraţi complet frost-bitten*; nasul vă era alb de tot când m-am uitat la dumneavoastră şi, fără tratamentul meu energic, aţi fi fost lipsit de această podoabă, incomodă în călătorie, dar necesară în viaţă.

Şi într-adevăr, încă puţin şi doctorul ar fi avut nasul degerat; circulaţia sângelui restabilindu-se la timp, datorită frecţiilor făcute de Bell, orice pericol dispăru.

— Mulţumesc, Bell, spuse doctorul, şi sunt gata să mă revanşez.

— Contez pe dumneavoastră, domnule Clawbonny, răspunse dulgherul; şi să dea Domnul să nu avem a ne teme niciodată de nenorociri mai mari!

— Vai, Bell, reluă doctorul, faci aluzie la Simpson! Bietul băiat e în prada unor suferinţe îngrozitoare!

— Vă temeţi pentru el? întrebă Hatteras îngrijorat.

— Da, căpitane, răspunse doctorul.

— Şi de ce anume vă temeţi?

— De un atac violent de scorbut. Picioarele i se umflă, iar gingiile se inflamează; nenorocitul e acolo, culcat sub păturile din sanie, pe jumătate îngheţat, iar scuturăturile îi stârnesc în fiecare clipă durerile. Îl plâng, Hatteras, şi nu pot face nimic ca să-i alin aceste dureri.

— Bietul Simpson! murmură Bell.

— Poate că ar trebui să ne oprim o zi sau două, mai spuse doctorul.

— Să ne oprim! strigă Hatteras, când viaţa a optsprezece oameni depinde de întoarcerea noastră!

— Totuşi… făcu doctorul.

— Clawbonny, Bell, ascultaţi-mă! spuse iar Hatteras. Nu ne-au mai rămas alimente nici pentru douăzeci de zile. Spuneţi şi dumneavoastră dacă mai putem pierde măcar o clipă!

Nici doctorul, nici Bell nu scoaseră un singur cuvânt şi sania îşi continuă mersul întrerupt o clipă.

Seara se opriră la poalele unui dâmb de gheaţă, în care Bell tăie cu toată iuţeala o grotă; călătorii se adăpostiră în ea; doctorul îşi petrecu noaptea îngrijindu-l pe Simpson; nenorocitul începuse să simtă îngrozitoarele ravagii ale scorbutului, iar suferinţele aduceau pe buzele sale tumefiate un vaiet continuu.

— Ah, domnule Clawbonny!

— Curaj, băiete! spunea doctorul.

— N-am să mă mai întorc! Simt acest lucru! Nu mai pot să îndur! Aş vrea mai bine să mor.

La aceste cuvinte disperate doctorul răspundea prin îngrijiri permanente; deşi el însuşi frânt de oboseala zilei, îşi folosea noaptea ca să pregătească vreo poţiune liniştitoare pentru bolnav; dar sucul de lămâie rămânea fără efect, iar frecţiile nu împiedicau scorbutul să se întindă puţin câte puţin.

A doua zi, trebuiau să-l culce din nou în sanie pe acest nefericit, deşi el cerea să rămână singur, părăsit şi să fie lăsat să moară în pace; apoi continuau această cursă înfiorătoare în mijlocul unor greutăţi care creşteau la tot pasul.

Negurile îngheţate îi pătrundeau pe cei trei oameni până la oase; zăpada, măzărichea le biciuiau obrajii; îndeplineau rolul de vite de povară şi n-aveau nici măcar hrană destulă.

Duk, asemenea stăpânului său, mergea de colo până colo, sfidând oboseala, mereu sprinten, descoperind instinctiv cel mai bun drum de urmat; toţi se bizuiau pe miraculoasa lui agerime.

În timpul dimineţii de 23 ianuarie, în mijlocul unui întuneric aproape total, căci era lună nouă, Duk o luase înainte; timp de câteva ore îl pierduseră din vedere; neliniştea îl cuprindea pe Hatteras, cu atât mai mult, cu cât numeroase urme de urşi brăzdau pământul; nu ştia ce hotărâre să ia când se auziră nişte lătrături puternice.

Hatteras grăbi mersul săniei şi în curând îl găsi pe credinciosul animal pe fundul unei albii de torent. Duk, oprit locului, nemişcat, ca şi cum ar fi fost împietrit, lătra în faţa unui fel de cairn, făcut din câteva pietre calcaroase, cimentate de gheaţă.

— De data asta, spuse doctorul, desfăcându-şi hamurile, e un cairn, nu ne putem înşela.

— Ce ne pasă? răspunse Hatteras.

— Hatteras, dacă e un cairn, poate să conţină un document preţios pentru noi; poate că sunt depozitate provizii şi merită osteneala de a arunca o privire înăuntru.

— Care european ar fi putut să ajungă până aici? întrebă Hatteras dând din umeri.

— Dar, în lipsa europenilor, replică doctorul, n-ar fi putut eschimoşii să-şi facă o ascunzătoare în locul acesta şi să depoziteze produsele vânătorii şi pescuitului lor? E ceva destul de obişnuit pentru ei, după cum mi se pare.

— Ei bine, vedeţi despre ce este vorba, răspunse Hatteras, dar tare mă tem că nu veţi fi răsplătiţi pentru osteneala ce v-o daţi.

Clawbonny şi Bell, înarmaţi cu hârleţe, se îndreptară spre cairn. Duk continua să latre cu furios. Pietrele calcaroase erau puternic cimentate de gheaţă; dar, din câteva lovituri, au fost împrăştiate pe pământ.

— Cu siguranţă că e ceva înăuntru, spuse doctorul.

— Şi eu cred, răspunse Bell.

Dărâmară cairnul cu repeziciune. În curând, fu descoperită o ascunzătoare; în această ascunzătoare se găsea o hârtie umedă. Doctorul puse mâna pe ea cu inima bătândă. Hatteras se îndreptă în grabă într-acolo, luă documentul şi citi: „Altam… Portpoise, 13 decembrie… 1869. 12.° long. 8.°35'lat…

— Vasul Porpoise exclamă doctorul.

— Porpoise! repetă Hatteras. Nu cunosc nici un vas cu acest nume care să umble prin aceste mări

— E evident, continuă doctorul, că nişte navigatori, poate naufragiaţi, au trecut pe aici acum nici două luni.

— Asta-i sigur! răspunse Bell.

— Ce-i de făcut? întrebă doctorul.

— Ne vom continua drumul, răspunse Hatteras cu răceală. Nu ştiu ce-i cu vasul Porpoise, dar ştiu că bricul Forward aşteaptă întoarcerea noastră.