Capitolul XXV.

O VULPE BĂTRÂNĂ DE-A LUI JAMES ROSS.

În ziua aceea, termometrul coborî până la trei grade sub zero*. Vremea fusese destul de liniştită iar frigul uşor de suportat, în lipsa brizei. Hatteras, profitând de faptul că vremea era senină, se duse în recunoaştere pe câmpiile înconjurătoare; se urcă pe unul din cele mai înalte aisberguri din nord, dar nu cuprinse în câmpul vizual al lunetei sale decât un şir de munţi de gheaţă şi de ice-field-uri. Nu se vedea nici o bucată de pământ, ci numai imaginea haosului sub înfăţişarea lui cea mai tristă. Se înapoie la bord, încercând să calculeze durata probabilă a captivităţii sale.

Vânătorii, şi printre ei doctorul, James Wall, Simpson, Bell, nu pierdeau prilejul să aprovizioneze vasul cu carne proaspătă. Păsările dispăruseră, căutând spre sud un climat mai puţin aspru. Numai ptarmiganii, potârnichile de stâncă, specifice acestei latitudini, nu fugeau din faţa iernii; puteau fi vânaţi cu uşurinţă, iar numărul lor mare promitea o abundentă rezervă de vânat.

Iepurii, vulpile, lupii, herminele, urşii nu lipseau; un vânător francez, englez sau norvegian n-ar fi avut dreptul să se plângă; dar de animalele acestea foarte sălbatice nu te puteai apropia deloc; le deosebeai greu, de altfel, pe întinderile albe, căci, înainte de venirea gerurilor, îşi schimbă culoarea şi îşi îmbracă blana de iarnă.

Doctorul constată, contrar părerii anumitor naturalişti, că această schimbare nu provenea din scăderea mare a temperaturii, căci avea loc înainte de luna octombrie; ea nu rezulta, deci, dintr-o cauză fizică, ci mai curând din spiritul de prevedere al providenţei, care voia să creeze animalelor arctice condiţii pentru a înfrunta asprimea unei ierni boreale.

Adesea se întâlneau viţei de mare, câini de mare, animale cuprinse sub denumirea generală de foci; vânarea lor le-a fost recomandată vânătorilor în mod deosebit, atât pentru pieile lor, cât şi pentru grăsimea lor cât se poate de potrivită pentru combustibil. De altfel, ficatul acestor animale devenea la nevoie un excelent aliment; ele se numărau cu sutele şi, la două sau trei mile la nord de vas, câmpul de gheaţă era de-a dreptul ciuruit de copcile făcute de aceste uriaşe amfibii; numai că-l simţeau pe vânător cu un instinct remarcabil şi multe din ele, chiar rănite, scăpau uşor cufundându-se sub gheţuri.

Totuşi, în 19, Simpson reuşi să prindă una la 400 iarzi* de vas; avusese prevederea să-i astupe copca de refugiu, aşa că animalul fu la cheremul vânătorilor. El se zbătu multă vreme şi, după câteva focuri de armă, sfârşi prin a fi omorât. Era lung de nouă picioare; capul lui de buldog, cei şaisprezece dinţi de pe fălci, marile lui înotătoare pectorale, în formă de aripioare, coada lui mică şi prevăzută cu o altă pereche de înotătoare făceau din el un exemplar splendid din familia câinilor de mare. Doctorul, vrând să păstreze capul pentru colecţia lui de istorie naturală şi pielea pentru nevoile viitoare, le prepară în vederea conservării printr-un mijloc rapid şi ieftin. Cufundă capul animalului în copca făcută în gheaţă şi mii de crevete smulseră din el cele mai mici bucăţele de carne; după o jumătate de zi treaba era făcută şi nici cel mai îndemânatic membru al onorabilei corporaţii a tăbăcarilor din Liverpool n-ar fi făcut o muncă mai bună.

De îndată ce soarele trece de echinoxul de toamnă, adică la 23 septembrie, se poate spune că începe iarna în regiunile arctice. Acest astru binefăcător, după ce coborâse încet sub linia orizontului, dispăru, în cele din urmă, la 23 octombrie, atingând uşor cu razele lui creasta munţilor îngheţaţi.

Doctorul îi trimise ultimul lui salut de savant şi de călător. N-avea să-l mai revadă până în februarie.

Nu trebuie, totuşi, să credem că în timpul acestei îndelungate absenţe a soarelui întunericul e total; luna îl înlocuieşte cum nu se poate mai bine; mai sunt şi licărirea foarte luminoasă a stelelor, strălucirea planetelor, desele aurore boreale şi refracţiile specifice orizontului alb de zăpadă; de altfel, soarele, în momentul de maximă declinaţie australă, la 21 decembrie, se apropie cu încă treisprezece grade de orizontul polar. Aşadar, în fiecare zi, timp de câteva ore există un fel de crepuscul. Numai că ceaţa şi vârtejurile de zăpadă cufundau adesea regiunile acestea reci în bezna cea mai neagră.

Totuşi, până la epoca aceea, timpul a fost destul de favorabil; numai potârnichile şi iepurii au avut de ce să se plângă, căci vânătorii nu le lăsau nici o clipă de răgaz; au fost instalate mai multe capcane pentru vulpi, dar aceste animale bănuitoare nu cădeau uşor în ele; ba, chiar de mai multe ori, au curăţat zăpada de sub capcană şi au pus laba pe momeală fără nici un risc; doctorul le dădea dracului, foarte necăjit, totuşi, că-i făceau o asemenea farsă.

La 25 octombrie, termometrul nu arăta mai mult de patru grade sub zero*. Se dezlănţui un uragan de o violenţă neobişnuită; o ninsoare deasă puse stăpânire pe tot cuprinsul, neîngăduind nici unei raze de lumină să ajungă până la Forward. Timp de mai multe ore au fost neliniştiţi de soarta lui Bell şi a lui Simpson, pe care vânătoarea i-a împins prea departe; ei nu s-au întors la bord decât a doua zi, după ce au rămas o zi întreagă culcaţi pe pieile lor de căprioară, în timp ce uraganul măturase spaţiul de deasupra lor şi-i îngropase sub cinci picioare de zăpadă.

Erau cât pe ce să degere şi doctorul s-a trudit mult ca să le restabilească circulaţia sângelui.

Furtuna dură opt zile lungi, fără întrerupere. Nu puteai pune piciorul afară, într-o singură zi erau variaţii de temperatură între cincisprezece şi douăzeci de grade.

În timpul acestui răgaz forţat. Fiecare îşi ducea viaţa de unul singur, unii dormind, alţii fumând şi alţii discutând între ei în şoaptă, întrerupându-se la apropierea doctorului sau a lui Johnson; nu exista nici o legătură morală între oamenii acestui echipaj; nu se adunau la un loc decât la rugăciunea de seară, făcută în comun, şi duminica la citirea Bibliei şi slujba religioasă.

Clifton îşi dăduse perfect de bine seama că, odată trecută paralela şaptezeci şi opt, partea lui din primă se ridica la trei sute şaptezeci şi cinci de livre; găsea că suma e rotundă, iar ambiţia lui nu mergea mai departe. Părerea lui era împărtăşită cu plăcere şi toţi se gândeau să se bucure de această avere dobândită cu preţul atâtor osteneli.

Hatteras nu se vedea aproape deloc. Nu lua parte nici la vânători, nici la plimbări, nu se interesa deloc de fenomenele meteorologice care stârneau admiraţia doctorului. Trăia pentru o singură idee; aceasta se rezuma la două cuvinte: Polul Nord. Nu se gândea decât la clipa când Forward, în sfârşit liber, îşi va relua cursa lui aventuroasă.

În fond, sentimentul general care domnea la bord era tristeţea. Nimic mai deprimant, într-adevăr, decât vederea acestui vas captiv care nu se mai află în elementul lui natural, ale cărui forme sunt modificate sub straturile groase de zăpadă; nu mai pare făcut pentru mişcare, nu se poate clinti; e transformat într-o casă de lemn, în magazie, într-o locuinţă pentru sedentari, el, care ştia să înfrunte vântul şi furtunile. Anomalia aceasta, situaţia aceasta falsă umplea sufletele de un inexplicabil sentiment de nelinişte şi părere de rău.

În timpul acestor ore fără ocupaţie, doctorul îşi punea în ordine notele de călătorie pe care această povestire le reproduce fidel; nu stătea niciodată fără să lucreze şi firea lui echilibrată nu se schimba. Văzu însă cu satisfacţie venind sfârşitul furtunii şi se pregăti să-şi reia vânătorile lui obişnuite.

La 3 noiembrie, la şase dimineaţa, pe o temperatură de cinci grade sub zero*, el plecă în tovărăşia lui Johnson şi a lui Bell; câmpurile de gheaţă erau netede; pe zăpada căzută din belşug în zilele precedente şi întărită de îngheţ se putea merge cu uşurinţă; un frig uscat şi înţepător domnea în atmosferă; luna strălucea cu o incompatibilă puritate şi producea un joc de lumină uimitor pe cele mai neînsemnate asperităţi ale câmpului de gheaţă; marginile urmelor lăsate de paşi se luminau şi lăsau un fel de dâră strălucitoare pe drumul urmat de vânători, ale căror umbre se profilau pe gheaţă cu o surprinzătoare claritate.

Doctorul îl luase cu dânsul pe prietenul său, Duck; îl prefera pe el câinilor groenlandezi, pentru gonitul vânatului, şi pe bună dreptate; aceştia din urmă sunt prea puţin folositori în asemenea ocazii şi nu par să aibă focul sacru al rasei din zona temperată. Duk alerga mirosind drumul şi adesea rămânea nemişcat locului, văzând urme încă proaspete de urs. Totuşi, în ciuda dibăciei sale, după două ore de umblat, vânătorii nu întâlniseră nici măcar un iepure.

— Oare vânatul să fi simţit nevoia să emigreze spre sud? spuse doctorul, făcând un popas la poalele unui hummock.

— Aşa s-ar crede, domnule Clawbonny, răspunse dulgherul.

— În ceea ce mă priveşte, eu nu cred, răspunse Johnson; iepurii, vulpile, şi urşii sunt obişnuiţi cu acest climat; după părerea mea, ultima furtună trebuie să fi fost cauza dispariţiei lor; dar odată cu vânturile din sud, nu vor întârzia să se întoarcă. A! dacă mi-aţi vorbi despre reni sau despre boi moscaţi, ar fi cu totul altceva.

— Şi totuşi, pe insula Melville se găsesc asemenea animale în turme numeroase, reluă doctorul vorba; e drept că insula aceasta e aşezată mai la sud; de aceea, în timpul iernărilor sale, Parry a avut întotdeauna din acest minunat vânat la discreţie.

— Noi suntem mai puţin avantajaţi, răspunse Bell; dar dacă am putea să ne aprovizionăm măcar cu carne de urs, n-ar mai trebui să ne plângem.

— Păi, tocmai aici e greutatea, replică doctorul; mi se pare că pe aici urşii sunt foarte rari şi foarte sălbatici; nu sunt încă destul de civilizaţi, încât să se prezinte singuri în faţa glonţului.

— Bell vorbeşte despre carnea de urs, interveni Johnson; dar grăsimea acestui animal e mai de dorit în momentul acesta decât carnea şi blana lui.

— Ai dreptate, Johnson, răspunse Bell; te gândeşti mereu la combustibil.

— Cum să nu mă gândesc la asta? Chiar cruţându-l şi făcând cea mai mare economie, nu ne mai rămâne nici pentru trei săptămâni!

— Da, răspunse doctorul, acesta e adevăratul pericol, căci nu suntem decât la începutul lui noiembrie, şi februarie este luna cea mai rece a anului în zona glacială; totuşi, în lipsa grăsimii de urs, putem conta pe grăsimea de focă.

— Nu multă vreme, domnule Clawbonny, răspunse Johnson; animalele acestea nu vor întârzia să ne părăsească; de frig sau de frică, în curând nu se vor mai arăta la suprafaţa gheţurilor.

— Atunci, reluă doctorul ideea, văd că trebuie neapărat să ne mulţumim cu urşii şi, mărturisesc, e chiar animalul cel mai folositor din aceste ţinuturi, căci singur el poate procura hrana, îmbrăcămintea, lumina şi combustibilul necesar oamenilor. Înţelegi tu, Duk? întrebă doctorul, mângâind câinele. Ne trebuie urşi. prietene; caută! caută! Duk, care în clipa aceea adulmeca gheaţa, stimulat de glasul şi de mângâierile doctorului, ţâşni deodată ca din puşcă. Lătra cu energie şi, deşi se depărtase, lătrăturile lui se auzeau puternic până la vânători.

Marea depărtare la care se poate auzi sunetul în condiţiile temperaturilor joase e un fenomen uimitor, egalat numai de luminozitatea constelaţiilor pe cerul boreal; razele luminoase şi undele sonore străbat distanţe foarte mari, mai ales în frigul uscat al nopţilor hiperboreene.

Vânătorii, călăuziţi de aceste lătrături îndepărtate, se năpustiră pe urmele lui Duk; trebuiră să parcurgă o milă şi ajunseră gâfâind, căci într-o asemenea atmosferă îţi pierzi repede răsuflarea. Duk se opri locului la cincizeci de paşi de o masă uriaşă care se agita pe creştetul unui deal.

— Iată-ne serviţi după pofta inimii! exclamă doctorul, încărcându-şi puşca.

— Un urs, zău aşa, ba chiar un urs frumos, spuse Bell imitându-l pe doctor.

— Un urs ciudat, spuse Johnson, rezervându-şi dreptul de a trage după cei doi tovarăşi ai săi.

Duk lătra cu furie. Bell înainta câţiva metri şi trase; dar animalul nu părea să fi fost atins, căci continua să-şi legene greoi capul.

Johnson se apropie şi el şi, după ce ochi cu grijă, apăsă pe trăgaciul armei.

— Bine Johnson strigă doctorul. Tot nimic! Ah! suntem prea departe de ţintă. Blestemată refracţie! Nu ne vom obişnui oare niciodată cu ea? Ursul acesta e la mai mult de o mie de paşi de noi!

— Înainte! răspunse Bell.

Cei trei tovarăşi se repeziră spre animal, pe care împuşcăturile nu-l tulburaseră deloc; părea să fie foarte mare şi, fără să ţină seama de pericolele atacului, vânătorii simţeau dinainte bucuria capturii. Ajunşi la o distanţă potrivită, traseră; ursul, rănit de moarte, fără îndoială, făcu o săritură şi căzu la poalele movilei.

Duk se aruncă asupra lui.

— Iată un urs, spuse doctorul, care n-a fost greu de doborât.

— Numai trei focuri, răspunse Bell cu un aer plin de dispreţ, şi a şi fost culcat la pământ.

— E chiar ciudat! grăi Johnson.

— Afară de cazul când noi n-am ajuns la el chiar în clipa în care era pe cale să moară de bătrâneţe, răspunse doctorul râzând.

— Pe legea mea, bătrân sau tânăr, replică Bell, oricum va fi o pradă bună. Tot vorbind astfel, vânătorii ajunseră la movilă şi, spre marea lor uimire îl găsiră pe Duk aruncându-se cu înverşunare asupra leşului unei vulpi albe!

— Asta-i prea de tot! strigă Bell.

— Aşa e, spuse doctorul. Împuşcăm un urs şi cade o vulpe! Johnson nu prea ştia ce să răspundă;

— Bine! exclamă doctorul, cu un hohot de râs amestecat cu ciudă. Din nou refracţia!

— Ce vreţi să spuneţi, domnule Clawbonny? întrebă dulgherul.

— Ei da, prietene! Refracţia ne-a înşelat şi în privinţa mărimii, şi în privinţa distanţei! Ea ne-a făcut să vedem un urs sub pielea unei vulpi! Asemenea confuzii li s-au întâmplat nu o dată vânătorilor, în împrejurări identice! Hai! ne-am ales cu ce am meritat pentru nălucirile noastre.

— Zău aşa, răspunse Johnson, urs sau vulpe, oricum o fi, tot vom mânca. S-o luăm cu noi.

Dar în clipa când şeful echipajului se pregătea să ridice animalul pe umăr, exclamă:

— Iată ceva şi mai tare!

— Ce e? întrebă doctorul.

— Priviţi, domnule Clawbonny, vedeţi? Animalul are o zgardă la gât!

— O zgardă? întrebă doctorul, aplecându-se deasupra animalului.

Într-adevăr o zgardă de aramă, pe jumătate uzată, apărea din blana albă a vulpii; doctorului i se păru că vede nişte litere gravate pe ea; într-o clipă scoase zgarda bătută cu ţinte de la gâtul animalului.

— Ce înseamnă asta? întrebă Johnson.

— Asta înseamnă că am împuşcat o vulpe de peste doisprezece ani, dragi prieteni, una din vulpile prinse de James Ross, în 1848.

— E cu putinţă? exclamă Bell.

— Nu încape nici o îndoială; regret că am omorât acest biet animal. În timpul iernatului, James Ross avu ideea de a prinde în curse o mulţime de vulpi albe; li s-au fixat la gât zgărzi de aramă, pe care era gravat locul unde se aflau vasele sale Entreprise şi Investigator şi depozitele de alimente. Aceste animale străbat uriaşe întinderi de teren în căutarea hranei lor, iar James Ross spera ca una dintre ele să cadă în mâinile câtorva oameni din expediţia lui Franklin. Iată toată explicaţia, şi această biată vulpe, care ar fi putut salva viaţa celor două echipaje, a căzut de pomană sub loviturile gloanţelor noastre.

— Pe legea mea, n-o vom mânca, spuse Johnson; de altfel o vulpe de doisprezece ani! În orice caz, îi vom păstra pielea drept mărturie a acestei curioase întâlniri.

Johnson ridică animalul pe umeri. Vânătorii se îndreptară spre vas, orientându-se după stele; expediţia lor n-a fost însă chiar cu totul zadarnică; reuşiră să doboare mai multe perechi de ptarmigani.

Cu o oră înainte de sosirea pe Forward, se produse un fenomen care stârni mirarea doctorului. A fost o adevărat ploaie de stele căzătoare; se puteau număra cu miile, ca rachetele în jerba unui foc de artificii. Lumina lunii pălea. Ochiul nu se mai sătura să admire acest spectacol, care dură mai multe ore. Un astfel de fenomen a fost observat în Groenlanda de către Fraţii Moravi, în 1799. S-ar fi putut spune că era o adevărată serbare pe care cerul o dădea în cinstea pământului, la aceste latitudini pustii. Doctorul, înapoindu-se la bord, îşi petrecu noaptea privind acest fenomen care încetă pe la ora şapte dimineaţa, în mijlocul tăcerii adânci ce cuprinsese atmosfera.