Capitolul XXVI.

ULTIMA BUCATĂ DE CĂRBUNE.

Hotărât lucru, urşii păreau cu neputinţă de prins; în timpul zilelor de 4, 5 şi 6 noiembrie au fost ucise câteva foci, apoi, vântul schimbându-şi direcţia, temperatura se ridică cu câteva grade; dar drift-urile* de zăpadă începuseră cu o nemaivăzută violenţă. Părăsirea vasului deveni cu neputinţă şi avură mult de furcă cu combaterea umidităţii. La sfârşitul săptămânii condensatorii conţineau mai multe găleţi de gheaţă.

La 15 noiembrie, timpul se schimbă din nou şi termometrul, sub influenţa anumitor condiţii atmosferice, coborî la douăzeci şi patru de grade sub zero*. A fost temperatura cea mai joasă înregistrată până atunci. Frigul acesta ar fi fost suportabil într-o atmosferă liniştită, dar vântul sufla şi părea că aerul e plin de lame ascuţite.

Doctorul regreta foarte mult că era ţinut prizonier, căci zăpada întărită de vânt oferea un teren solid pentru umblat şi ar fi putut să încerce vreo excursie mai îndepărtată.

Totuşi, trebuie s-o spunem, orice mişcare bruscă a corpului pe un asemenea frig te face repede să gâfâi; omul nu mai poate da atunci nici un sfert din randamentul obişnuit, uneltele de fier devin cu neputinţă de mânuit; dacă le apuci cu mâna fără să fii prevăzător, simţi o durere asemănătoare cu aceea provocată de o arsură şi fâşii de piele rămân lipite de obiectul apucat cu imprudenţă.

Echipajul, izolat pe navă, fu constrâns, prin urmare, la o plimbare de două ore pe puntea acoperită, unde avea dreptul să fumeze, căci fumatul era interzis în sala comună.

Acolo, de îndată ce focul scădea puţin, gheaţa cotropea pereţii şi încheieturile podelei; nu exista un şurub, un cui de fier, o placă de metal care să nu se acopere imediat cu un strat de gheaţă. Fenomenul acesta instantaneu îl făcea pe doctor să se minuneze. Respiraţia oamenilor se condensa în aer şi, sărind de la starea fluidă la starea solidă, cădea în jurul lor sub formă de zăpadă. La numai câteva picioare depărtare de sobe, frigul îşi recăpăta toată puterea, iar oamenii stăteau în jurul focului, strânşi unii în alţii.

Doctorul îi sfătuia însă să se oţelească, să se familiarizeze cu această temperatură care, cu siguranţă, nu-şi spusese încă ultimul cuvânt; le recomanda să-şi supună epiderma, puţin câte puţin, la aceste usturimi puternice şi, în acest sens, dădea exemplu personal. Dar lenea sau toropeala îl ţintuia pe fiecare la postul lui; nu voiau să se mişte de acolo şi preferau să picotească în această căldură nesănătoasă.

Totuşi, după părerea doctorului, nu era deloc periculos să te expui la ger, ieşind dintr-o sală încălzită; tranziţiile acestea bruşte n-au, într-adevăr, nici un neajuns, decât pentru oamenii care sunt transpiraţi; doctorul cita exemple în sprijinul părerii sale, dar lecţiile lui se pierdeau în vânt, sau aproape.

Cât despre John Hatteras, dânsul nu părea să resimtă influenţa acestei temperaturi. Se plimba tăcut, în ritm egal. Frigul nu avea oare nici un efect asupra constituţiei sale robuste? Poseda el, oare, în gradul cel mai înalt, elementele de căldură naturală pe care le cerea şi de la marinarii lui? Era atât de blindat în ideea lui fixă, încât se putea sustrage influenţelor din afară? Oamenii îl priveau cu adâncă mirare cum înfrunta aceste douăzeci şi patru de grade sub zero; părăsea bordul ceasuri întregi şi se întorcea fără ca pe figura lui să se observe efectele frigului.

— Omul acesta e ciudat, îi spuse doctorul lui Johnson; mă surprinde până şi pe mine! Are în el o vatră fierbinte! E unul din oamenii cei mai puternici pe care i-am studiat în viaţa mea!

— Fapt este, răspunse Johnson, că se duce, vine, circulă pe afară, fără să se îmbrace mai călduros decât în iunie.

— O! problema îmbrăcămintei nu e cea mai importantă; la ce bun să-l îmbraci gros pe unul care nu-şi poate produce singur căldura? Înseamnă să încerci să încălzeşti o bucată de gheaţă învelind-o într-o cuvertură de lână! Dar Hatteras n-are nevoie de aşa ceva; e astfel construit, că nu m-aş mira ca în preajma lui să fie cu adevărat cald, ca lângă nişte cărbuni aprinşi.

Johnson, însărcinat să degajeze zilnic copca tăiată în gheaţă, observă că peretele avea o grosime mai mare de zece picioare.

Doctorul avea prilejul să vadă aproape în fiecare noapte magnifice aurore boreale; de la ora patru până la ora opt seara, cerul se colora uşor spre nord; apoi coloraţia aceasta lua forma unei borduri de culoare galben-pală, cu extremităţi care păreau să se proptească în câmpul de gheaţă. Puţin câte puţin, zona strălucitoare se ridica pe cer, urmând linia meridianului magnetic şi apărea dungată de benzi negricioase; jeturi luminoase se avântau, se alungau atunci, micşorându-şi sau întărindu-şi strălucirea; ajunsă la zenit, aurora era compusă adesea din mai multe arcuri care se scăldau în unde de lumină roşii, galbene sau verzi. Era un spectacol uluitor, fără pereche. Curând diversele curbe se reuneau într-un singur punct şi formau coroane boreale de o bogăţie cu adevărat cerească. În fine, arcurile se îngrămădeau unul în celălalt, splendida auroră pălea, razele intense slăbeau, devenind licăriri palide, vagi, nehotărâte, nedeterminate, şi minunatul fenomen, slăbit, aproape stins, dispărea pe nesimţite în norii întunecaţi dinspre nord.

Feeria unui asemenea spectacol nu poate fi contemplată în toată amplitudinea ei, la mai puţin de opt grade de pol; aurorele boreale întrezărite în regiunile temperate nu pot da decât o idee vagă despre acest fenomen; pare că providenţa ar fi voit să păstreze pentru acest climat cele mai uimitoare minuni ale sale.

Numeroase paraselene* îşi făceau de asemenea apariţia, pe tot timpul duratei lunii; mai multe imagini ale ei se iveau atunci pe bolta cerului, sporindu-i strălucirea; adeseori simple halouri lunare înconjurau astrul nopţilor, care lucea în centrul unui cerc luminos cu o splendidă intensitate.

La 26 noiembrie, s-a produs o maree de mari proporţii şi apa a ţâşnit cu violenţă prin copca tăiată în gheaţă; stratul gros a fost parcă zguduit de ridicarea mării şi trosnete sinistre anunţară lupta submarină; din fericire vasul se ţinu tare în matca lui şi numai lanţurile i se scuturară cu zgomot; de altfel, Hatteras, prevăzând o asemenea întâmplare, le fixase bine.

Zilele următoare au fost şi mai friguroase; cerul se acoperi de o ceaţă pătrunzătoare; vântul ridica zăpada îngrămădită; era greu să-ţi dai seama dacă aceste vârtejuri luau naştere în cer sau pe ice-field-uri; învălmăşeala era de nedescris.

Echipajul se ocupa cu tot felul de treburi în interiorul vasului, din care cea mai importantă consta în prepararea grăsimii şi a uleiului, obţinute de la foci; acestea erau transformate în blocuri îngheţate care trebuiau tăiate cu securea; blocurile erau sparte în bucăţi, la fel de tari ca marmora; s-au strâns în felul acesta vreo douăsprezece butoiaşe. După cum se vede, orice fel de oală devenea de prisos; de altfel, s-ar fi spart sub presiunea lichidului care îngheţa.

În ziua de 28, termometrul coborî la treizeci şi două de grade sub zero*; nu mai aveau cărbuni decât pentru zece zile şi fiecare vedea cu groază sosind momentul când acest combustibil va începe să lipsească.

Hatteras, ca măsură de economie, ordonă stingerea sobei de pe dunetă şi, din clipa aceea, Shandon, doctorul şi cu el trebuiră să stea şi ei în sala comună a echipajului.

Hatteras se afla deci mai multă vreme printre oamenii lui, care-i aruncau priviri năuce şi sălbatice. Auzea cârtelile lor, mustrările, ameninţările chiar, şi nu putea să-i pedepsească. De altfel, părea surd la orice observaţie. Nu cerea să i se ofere locul cel mai apropiat de foc. Rămânea într-un colţ, cu braţele încrucişate, fără să scoată o vorbă.

În ciuda recomandărilor doctorului, Pen şi prietenii lui refuzau să facă cel mai mic exerciţiu fizic şi îşi petreceau zile întregi rezemaţi de sobă sau sub păturile de pe hamac; nu trecu mult şi se îmbolnăviră; nu se putură împotrivi influenţei funeste a climatului şi îngrozitorul scorbut îşi făcu apariţia la bord.

Doctorul începuse, totuşi, din vreme să distribuie în fiecare dimineaţă sucul de lămâie şi pastilele de calciu; dar aceste măsuri de apărare, de obicei atât de eficiente, n-avură decât efecte neînsemnate asupra bolnavilor şi boala, urmându-şi cursul, îşi arătă în curând simptomele cele mai groaznice.

Ce jalnic era să-i vezi pe aceşti nenorociţi, ai căror nervi şi muşchi se contractau de durere! Picioarele li se umflau îngrozitor şi se acopereau cu pete mari de un albastru negricios; gingiile sângerânde şi buzele tumefiate nu lăsau să treacă printre ele decât nişte sunete nearticulate; masa sanguină, complet alterată, defibrinizată, nu mai transmitea viaţa în extremităţile corpului.

Primul om atacat de această teribilă boală fu Clifton; în curând, Gripper, Brunton, Strong trebuiră să renunţe de a-şi mai părăsi hamacul. Cei pe care boala îi mai cruţase nu puteau să fugă de spectacolul acestor suferinţe; nu exista alt adăpost decât sala comună; trebuiau să rămână acolo; sala fu imediat transformată în spital, căci dintre cei optsprezece marinari de pe Forward, treisprezece fură atinşi în câteva zile de scorbut. Pen părea că va scăpa de contagiune; constituţia lui viguroasă îl apăra. Shandon simţi primele simptome ale bolii, dar aceasta n-a înaintat şi, făcând mişcare multă, a reuşit să se menţină într-o stare de sănătate satisfăcătoare.

Doctorul îşi îngrijea bolnavii cu cel mai deplin devotament şi i se strângea inima în faţa suferinţelor pe care nu le putea alina. În tot acest timp încerca să stârnească o undă de voioşie în mijlocul echipajului atât de deprimat; vorbele, mângâierile, cugetările filosofice, scornelile reuşite, pronosticurile lui optimiste rupeau monotonia acestor lungi zile de durere; citea cu glas tare; uluitoarea lui memorie îi aducea în minte istorioare distractive, în timp ce oamenii care mai erau valizi înconjurau soba, înghesuiţi în jurul ei; dar gemetele bolnavilor, plânsetele, strigătele de disperare îl întrerupeau uneori şi atunci se oprea din povestit redevenind medicul atent şi devotat.

De altfel, era sănătos tun; nu slăbea, corpolenţa îi ţinea loc de cea mai bună îmbrăcăminte şi, spunea el, era foarte bine îmbrăcat, ca o focă sau ca o balenă care, datorită straturilor groase de grăsime, suportă uşor neajunsurile atmosferei arctice.

Cât despre Hatteras, el nu trecea prin nici un fel de încercări, nici fizice, nici morale. Suferinţele echipajului său nu păreau să-l atingă. Nu lăsa să i se vadă emoţia pe faţă, şi totuşi, un observator atent ar fi surprins uneori o inimă omenească bătând sub acest înveliş de fier.

Doctorul îl analiza, îl studia şi nu reuşea să clasifice această structură stranie, această fire ieşită din comun.

Termometrul coborî şi mai mult; locul de plimbare de pe punte rămase pustiu; numai câinii eschimoşi mai umblau pe acolo, scoţând urlete jalnice.

Lângă sobă stătea mereu un om de gardă, care avea grijă să fie permanent alimentată; era important să nu fie lăsată să se stingă; de îndată ce focul începea să scadă, frigul pătrundea în sală, gheaţa se încrusta pe pereţi şi umiditatea, condensată brusc, cădea sub formă de zăpadă peste nenorociţii locuitori ai bricului.

În toiul acestor chinuri de nedescris, au ajuns la 8 decembrie. În dimineaţa, aceea, doctorul se duse să consulte, conform obiceiului său, termometrul aşezat în exterior. Găsi mercurul absolut îngheţat în globuleţ.

„Patruzeci şi patru de grade sub zero!” îşi spuse el, îngrozit. Şi în ziua aceea fu aruncată în sobă ultima bucată de cărbune aflată la bord.