Capitolul XXVII.

MARILE GERURI ALE CRĂCIUNULUI.

A fost un moment de disperare. Gândul morţii, al morţii prin îngheţ apăru în toată grozăvia lui; această ultimă bucată de cărbune ardea cu un pârâit sinistru; ameninţarea de a rămâne lipsiţi de foc începuse să se împlinească, iar temperatura sălii cobora simţitor. Dar Johnson aduse câteva bucăţi din noul combustibil pe care i-l furnizaseră animalele marine şi umplu soba, mai adăugă nişte câlţi cu ulei îngheţat şi obţinu în curând o căldură satisfăcătoare. Mirosul acestei grăsimi era insuportabil. Dar cum să scapi de el? Trebuiau să se obişnuiască. Johnson recunoscu şi el că soluţia prin care încerca să iasă din încurcătură lăsa de dorit şi că n-ar fi avut nici un succes în casele burgheze din Liverpool.

— Şi totuşi, adăugă el, mirosul acesta foarte neplăcut va avea, poate, rezultate bune.

— Şi ce rezultate anume? întrebă dulgherul.

— Fără îndoială că va atrage urşii în direcţia noastră, căci le e poftă de asemenea mirosuri.

— Bine, replică Bell, şi ce nevoie avem de urşi?

— Prietene Bell, răspunse Johnson, nu mai putem conta pe foci; ele au dispărut, şi pentru multă vreme; dacă urşii nu vin şi ei să ne furnizeze partea lor de combustibil, nu ştiu ce se va întâmpla cu noi.

— Bine spui, Johnson! Soarta noastră e departe de a fi asigurată, situaţia în care ne aflăm e înspăimântătoare. Şi dacă mijloacele acestea de încălzire încep să ne lipsească, nu prea văd cum…

— Ar mai fi unul!…

— Încă unul? întrebă Bell.

— Da, Bell! în disperare de cauză… dar niciodată căpitanul… Şi totuşi, va trebui, poate, să ajungem acolo!

Bătrânul Johnson clătină din cap cu tristeţe şi căzu pe gânduri, într-o tăcere din care Bell nu încercă să-l scoată. Ştia că aceste bucăţi de grăsime, dobândite cu atâta chin, nu vor ţine nici măcar opt zile, oricât de severe economii s-ar face.

Şeful de echipaj nu se înşela. Mai mulţi urşi, atraşi de duhoarea puturoasă, au fost semnalaţi în pupa lui Forward; oamenii valizi îi urmăriră; dar animalele acestea sunt înzestrate cu o repeziciune deosebită şi cu o fineţe a simţurilor care dejoacă toate şiretlicurile; le-a fost cu neputinţă să se apropie de ei, şi nici cartuşele trase cu cea mai mare îndemânare nu i-au putut atinge.

Echipajul bricului era serios ameninţat să moară de frig; n-ar fi fost în stare să reziste nici patruzeci şi opt de ore la o asemenea temperatură dacă ea ar fi cuprins sala comună.

Fiecare vedea cu groază venind sfârşitul ultimei bucăţi de combustibil.

Or, aceasta s-a produs la 20 decembrie, la ora trei după masă; focul s-a stins; marinarii, aşezaţi în cerc în jurul sobei, se priveau cu ochi rătăciţi. Hatteras rămânea nemişcat în colţul lui; doctorul, după obiceiul său, se plimba agitat; nu mai reuşea să găsească nici o idee care să-i scoată din impas.

Temperatura scăzu brusc în sală, la şapte grade sub zero*.

Dar, dacă doctorul era la capătul imaginaţiei sale şi nu mai ştia ce-i de făcut, alţii ştiau în locul lui. Astfel Shandon, rece şi hotărât, Pen, cu ochii scăpărând de mânie şi încă doi sau trei oameni ai lor, dintre cei care încă se mai puteau târî, ieşiră înaintea lui Hatteras.

— Căpitane! spuse Shandon.

Hatteras, cufundat în gândurile lui, nu-l auzi.

— Căpitane! repetă Shandon, atingându-l cu mâna.

Hatteras se ridică.

— Ce doreşti, domnule? întrebă el.

— Căpitane, nu mai avem foc!

— Şi? răspunse Hatteras.

— Dacă intenţia dumitale e să murim de frig, răspunse Shandon cu o ironie muşcătoare, te rugăm să ne-o aduci şi nouă la cunoştinţă.

— Intenţia mea, replică Hatteras, cu o voce gravă, este ca fiecare să-şi fac aici datoria până la capăt.

— Există ceva mai presus de datorie, căpitane, răspunse secundul, e dreptul la autoconservare. Repet, suntem fără foc şi, dacă acest lucru continuă, în două zile niciunul dintre noi nu va mai fi în viaţă!

— N-am lemne, răspunse cu un glas surd Hatteras.

— Ei bine! exclamă Pen cu violenţă, când nu mai ai lemne, te duci să le tai acolo unde cresc!

Hatteras păli de mânie.

— Unde anume? întrebă el.

— La bord, răspunse marinarul obraznic.

— La bord? repetă căpitanul, cu pumnii strânşi, cu ochii scânteind de mânie

— Desigur, răspunse Pen; când vasul nu mai e bun ca să-şi transporte echipajul, e pus pe foc!

Abia începu Pen să rostească această frază, că Hatteras şi pusese mâna pe un topor; la sfârşitul frazei, toporul era ridicat deasupra marinarului.

— Mizerabile! strigă el.

Doctorul se aruncă în faţa lui Pen, dându-l la o parte; toporul, în cădere, făcu o tăietură adâncă în podea.

Johnson, Bell, Simpson, strânşi în jurul lui Hatteras, păreau hotărâţi să-l apere. Dar dinspre cuşetele transformate în paturi de moarte se auziră nişte glasuri jalnice, tânguitoare, dureroase.

— Vrem foc! vrem foc! strigau nefericiţii bolnavi, cuprinşi de frig sub pături. Hatteras făcu efortul de a se stăpâni; după câteva clipe de tăcere, rosti aceleaşi cuvinte, pe un ton liniştit:

— Dacă ne distrugem vasul, cum vom mai ajunge în Anglia?

— Domnule, răspunse Johnson, am putea să ardem, poate, fără să avem prea mult de suferit, părţile mai puţin folositoare; copastia, bastingajele…

— Ne vor mai rămâne bărcile, îşi continuă Shandon ideea, şi, de altfel, a ne-ar putea împiedica să construim un vas mai mic din rămăşiţele fostului va?

— Niciodată! răspunse Hatteras.

— Dar… interveniră mai mulţi marinari, ridicând glasul.

— Avem spirt în cantitate mare, răspunse Hatteras, ardeţi-l până la ultima picătură.

— Ei bine, fie şi spirt! încuviinţă Johnson cu o încredere simulată, care ei departe de ceea ce gândea cu adevărat.

Şi, cu ajutorul unor smocuri de câlţi muiaţi în această licoare, a cărei flăcăii slabă de-abia atingea pereţii sobei, reuşi să ridice cu câteva grade temperatura.

În timpul zilelor ce au urmat după această scenă dezolantă, vântul se întoarse spre sud, termometrul se urcă din nou; zăpada se învârteja într-o atmosferă mai puţin aspră. Unii dintre oameni putură să părăsească vasul în orele când umezeala era redusă; dar inflamaţia ochilor şi scorbutul reţinură la bord pe cei mai mulţi dintre ei; de altfel, nu se putea nici vâna, nici pescui.

De fapt, nu era decât o pauză în cumplitul atac al frigului, şi, la 25, după o neaşteptată schimbare de direcţie a vântului, mercurul îngheţat dispăru din nou în capsula termometrului. Au trebuit atunci să se orienteze după termometrul cu alcool, pe care nici cele mai mari geruri nu reuşesc să-l facă să îngheţe. Doctorul, înspăimântat, îl găsi la şaizeci şi şase de grade*. Rar i-a fost dat omului să suporte o asemenea temperatură.

Gheaţa se întindea pe podea ca nişte mari oglinzi pătate; o negură deasă invada sala, umezeala recădea sub formă de zăpadă abundentă; nu se mai vedea om cu om; căldura umană se retrăgea din extremităţile corpului; mâinile şi picioarele se învineţeau; capul le era parcă strâns în cercuri de fier, şi gândurile, zăpăcite, diminuate, îngheţate, provocau delirul. Un simptom înfricoşător: limba nu mai putea să articuleze nici o vorbă.

Din ziua în care a fost ameninţat că vor arde vasul, Hatteras se învârtea ore întregi pe punte, încoace şi încolo.

Supraveghea, veghea. Lemnul acesta era carne din carnea lui; tăind o bucată din el, i se tăia un braţ. Era înarmat şi cu ochii în patru, nesimţitor la frig, la zăpadă, la gheaţa care-i făcea hainele scoarţă şi-l înfăşură ca într-o cuirasă de granit. Duk, înţelegându-l, lătra pe urmele lui şi-l însoţea cu urletele sale.

Totuşi, la 25 decembrie, coborî în sala comună. Doctorul, profitând de un rest de energie ce-i mai rămăsese, se duse drept către el.

— Hatteras, îi spuse el, vom muri din lipsă de foc!

— Niciodată! răspunse Hatteras, ştiind bine la ce întrebare răspundea în felul acesta.

— Trebuie! spuse doctorul cu blândeţe.

— Niciodată! răspunse Hatteras cu şi mai multă vigoare, niciodată nu voi consimţi la aşa ceva. Dacă asta le e dorinţa, n-au decât să nu mi se supună.

Aceasta însemna libertate de acţiune, acordată astfel. Johnson şi Bell se năpustiră pe punte. Hatteras auzi lemnul bricului său trosnind sub loviturile toporului. Plânse.

În ziua aceea era Crăciunul, sărbătoare de familie în Anglia, seara serbărilor pentru copii! Ce amară era amintirea acestei sărbători, cu copii fericiţi în jurul pomului lor împodobit cu panglici. Cine nu-şi amintea de feliile acelea lungi, fripte, de carne de bou, îngrăşat în mod special pentru această zi?

Şi pateurile umplute cu carne, plăcintele cu ingrediente de tot felul pregătite pentru ziua aceasta atât de scumpă inimilor englezeşti? Aici, în schimb, domneau durerea, disperarea, mizeria şi drept buştean pentru focul de Crăciun le serveau bucăţile astea de lemn dintr-un vas pierdut în adâncurile zonei glaciale!

Totuşi, sub influenţa focului, marinarii îşi veniră în fire; ceaiurile şi cafelele fierbinţi le-au creat o bună dispoziţie instantanee, iar speranţa e ceva atât de înrădăcinat în sufletul oamenilor, încât aceştia au început din nou să spere.

Cu aceste alternări de frig şi căldură, de speranţă şi de disperare, s-a sfârşit funestul an 1860, a cărui iarnă timpurie a dejucat îndrăzneţele planuri ale lui Hatteras.

Or, s-a întâmplat ca tocmai ziua de 1 ianuarie 1861 să fie marcată de o descoperire neaşteptată. Era ceva mai puţin frig şi doctorul îşi reluase studiile obişnuite; citea relatările lui sir Edward Belcher despre expediţia sa în mările polare. Deodată, un pasaj neobservat până atunci îl surprinse în mod izbitor; îl reciti şi-şi dădu seama că nu se înşela.

Sir Edward Belcher povestea că, după ce ajunsese la extremitatea Canalului Reginei, descoperise urme importante ale trecerii şi şederii unor oameni.

„Sunt, spunea el, resturi de locuinţe cu mult superioare celor care pot fi atribuite obiceiurilor primitive ale triburilor nomade de eschimoşi.

Zidurile sunt bine înfipte în pământul săpat la mare adâncime; suprafaţa interioară, frumos pavată cu un strat gros de prundiş. Oseminte de reni, de morse, de foci se văd aici, în cantitate mare. Am găsit şi cărbuni”.

La ultimele cuvinte, în mintea doctorului se născu o idee; luă cartea cu el şi veni să-i comunice lui Hatteras cele citite.

— Cărbuni! exclamă acesta din urmă.

— Da, Hatteras, cărbuni, adică salvarea noastră!

— Cărbuni, pe coasta aceasta pustie! continuă Hatteras. Nu, aşa ceva nu e cu putinţă!

— De ce să ne îndoim, Hatteras? Belcher n-ar fi semnalat un asemenea fapt fără să fi fost sigur, fără să-l fi văzut cu ochii lui.

— Ei bine, şi atunci, doctore?

— Ne aflăm la mai puţin de o sută de mile de coasta unde Belcher a văzut acest cărbune. Ce reprezintă o excursie de o sută de mile? Nimic… S-au făcut adesea explorări la distanţe mai lungi, străbătând gheţurile prin geruri la fel de mari. Să plecăm, deci, căpitane!

— Să plecăm! exclamă Hatteras, care se decise repede şi, cu mobilitatea imaginaţiei sale, întrevedea şanse de salvare.

Johnson fu imediat înştiinţat de luarea acestei hotărâri. Încuviinţă din toată inima planul şi-l comunică tovarăşilor săi; unii îl aprobară, alţii îl primiră cu indiferenţă.

— Cărbuni pe coastele astea! zise Wall, lungit pe patul lui de suferinţă.

— Lasă-i să facă ce vor, îi răspunse Shandon, cu un aer misterios.

Dar, chiar înainte ca pregătirile de călătorie să fi început, Hatteras voi să stabilească din nou cu cea mai mare exactitate poziţia lui Forward. E lesne de înţeles însemnătatea acestui calcul şi de ce situaţia vasului trebuia cunoscută cu o precizie matematică. Când vor fi departe de vas, nu-l vor putea regăsi fără date sigure.

Hatteras se urcă, deci, pe punte; culese, la momente diferite, date în legătură cu releveul lunii şi înălţimea meridiană a principalelor stele…

Calculele prezentau serioase dificultăţi; la aceste temperaturi joase, sticla şi oglinzile instrumentelor se acopereau cu un strat de gheaţă, din cauza răsuflării lui Hatteras; nu o dată pleoapele i-au fost arse de metalul îngheţat al lunetelor.

Totuşi, reuşi să obţină baze foarte precise pentru calculele sale şi se întoarse în sală să le pună la punct. După ce termină, înălţă cu uimire capul, luă harta, făcu însemnări pe ea şi-I privi pe doctor.

— Ei? întrebă acesta.

— La ce latitudine ne aflam la începutul iernatului?

— Păi, la şaptezeci şi opt de grade şi cincisprezece minute latitudine şi nouăzeci şi cinci de grade şi treizeci de minute longitudine, exact la polul frigului.

— Ei bine, adăugă Hatteras în şoaptă, câmpul de gheaţă pe care ne aflăm merge în derivă. suntem cu două grade mai mult spre nord şi mai la vest, la trei sute de mile, cel puţin, de depozitul dumneavoastră de cărbuni!

— Şi nefericiţii aceştia care nu ştiu nimic! exclamă doctorul.

— Tăcere! făcu Hatteras, ducându-şi degetul la buze.