Capitolul III.

KRAALUL.

Moartea acelui nefericit ne mişcase foarte tare, mai cu seamă date fiind împrejurările în care avusese loc întâmplarea. Însă muşcătura şarpelui-bici, unul dintre cei mai veninoşi din întreaga peninsulă, nu iartă. La miile de victime pe care le fac an de an în India aceste reptile de temut52, mai trebuia adăugată una.

S-a spus – bănuiesc că numai în glumă – că, odinioară, în Martinica nu existau şerpi şi că englezii i-au adus aici atunci când au fost nevoiţi să-i dea Franţei insula înapoi. Francezii însă nu s-au folosit de asemenea gen de represalii când şi-au părăsit teritoriile din India. Ar fi fost şi zadarnic şi trebuie să cădem de acord că natura s-a arătat foarte darnică în această privinţă.

Sub înrâurirea veninului, corpul hindusului intra repede în descompunere. A fost nevoie să fie înmormântat numaidecât. Tovarăşii săi s-au apucat de treabă şi l-au depus în fundul unei gropi îndeajuns de adânci pentru ca fiarele carnivore să nu ajungă la el.

Îndată ce trista ceremonie s-a încheiat, Mathias Van Guitt ne-a poftit să-l însoţim în kraal, invitaţia lui fiind acceptată cu amabilitate.

N-am avut nevoie decât de o jumătate de oră ca să ajungem la aşezarea furnizorului de animale, care îşi merita într-adevăr numele de kraal, folosit mai mult de către colonii din sudul Africii.

Era un loc mare, împrejmuit, având o formă alungită, aflat în străfundurile pădurii, într-o poiană întinsă. Mathias Van Guitt îl rânduise cu o desăvârşită înţelegere a trebuinţelor meseriei. Locul era înconjurat pe tuspatru părţile de un gard înalt, străpuns de o poartă de ajuns de largă spre a putea lăsa loc de trecere carelor. În fund, la mijloc, o casă lungă, alcătuită din trunchiuri de copaci şi din scânduri, slujea drept adăpost pentru toţi locuitorii kraalului. Şase cuşti, împărţite în mai multe compartimente, fiecare dintre ele urcată pe patru roate, erau aşezate în formă de echer în ungherul cel mai îndepărtat dinspre stânga al împrejmuirii. După răgetele care se auzeau dintr-acolo, puteai socoti că nu duceau lipsă de oaspeţi. Spre dreapta, o duzină de bivoli, hrăniţi cu iarba grasă de la munte, se aflau într-un ţarc sub cerul liber. Ei alcătuiau atelajul obişnuit al menajeriei rulante. Şase căruţaşi însărcinaţi să mâne carele şi zece hinduşi special instruiţi pentru vânătoarea de fiare sălbatice întregeau personalul aşezării.

Căruţaşii erau angajaţi numai pe perioada campaniei. Slujba lor consta în a mâna carele spre locurile de vânătoare şi a le duce apoi la cea mai apropiată staţie de railway. Acolo, carele luau loc pe truck-uri şi, prin Allahabad, puteau ajunge repede, fie la Bombay, fie la Calcutta.

Vânătorii, hinduşi de neam, aparţineau categoriei de shikari. Aceştia au sarcina să caute urmele animalelor sălbatice, să le scoată din bârlog şi să le prindă de vii.

Acesta era personalul kraalului. Mathias Van Guitt şi oamenii săi locuiau aici de câteva luni de zile. Erau expuşi nu numai atacurilor fiarelor sălbatice, ci şi frigurilor, căci ţinutul Tarryani este foarte infestat. Umezeala nopţilor, evaporarea fermenţilor primejdioşi din sol, căldura umedă dezvoltată sub acoperământul copacilor, pe care razele solare nu-l străbat decât incomplet, fac din zona inferioară a Himalayei o regiune nesănătoasă.

Cu toate acestea, furnizorul şi hinduşii săi erau bine aclimatizaţi, întrucât malaria nu-i atingea mai mult decât pe tigri sau pe alţi locuitori obişnuiţi ai ţinutului Tarryani. Nouă, însă, nu ne-ar fi fost îngăduit să şedem mai multă vreme în kraal fără să fim scutiţi de urmări grave. Dealtfel, aşa ceva nici nu intra în planurile căpitanului Hod. În afară de cele câteva nopţi petrecute la pândă după vânat, aveam să locuim în Steam House, în zona aceea superioară până la care aburii câmpiei nu puteau ajunge.

Sosisem deci la tabăra lui Mathias Van Guitt. Poarta s-a deschis spre a ne îngădui să intrăm.

Mathias Van Guitt părea deosebit de măgulit de vizita noastră.

— Acuma, domnilor, ne-a spus el, permiteţi-mi să vă fac onorurile kraalului. Aşezarea de faţă corespunde tuturor exigenţelor artei mele. În realitate, nu este altceva decât o colibă de proporţii mai mari, ceea ce în peninsula indiană vânătorii numesc un huddi.

În timp ce vorbea, furnizorul ne-a deschis uşile cabanei, locuită laolaltă de oamenii lui şi de el însuşi. Departe de a fi luxoasă, nici pomeneală de aşa ceva. Prima cameră pentru stăpân, a doua pentru shikari, cea de a treia pentru căruţaşi; în fiecare, nu găseai drept mobilier decât câte un pat de campanie; o a patra încăpere, o sală mai mare, slujea totodată drept bucătărie şi sală de mese. După cum se vede, locuinţa lui Mathias Van Guitt era destul de primitivă şi merita pe drept cuvânt denumirea de huddi. Un „colibar” în coliba lui, atât şi nimic mai mult.

După ce am vizitat locuinţa acestor bimani aparţinând primului grup al mamiferelor, am fost invitaţi să vedem mai de aproape sălaşul patrupedelor.

Era partea cea mai interesantă din tot kraalul. Îţi aducea aminte mai degrabă de orânduirea unei menajerii de bâlci decât de instalaţiile confortabile ale unei grădini zoologice. Într-adevăr, nu lipseau decât pânzele pictate cu tempera, atârnate deasupra scenei şi reprezentând, în culori violente, un îmblânzitor cu maiou roz şi frac de catifea, în mijlocul unei hoarde ţopăitoare de fiare sălbatice, care, cu boturile însângerate şi cu ghearele scoase, se încovoaie sub biciul unui Bidel ori a unui Pezon eroic! Ce-i drept, nu se găsea aici nici publicul care să dea năvală în lojă.

La câţiva paşi se aflau strânşi laolaltă bivolii domestici. Ei ocupau, spre dreapta, o parte laterală a kraalului, în care li se aducea zilnic raţia de iarbă proaspătă. Ar fi fost cu neputinţă să laşi animalele astea să rătăcească prin păşunile învecinate. După cum se exprima în mod elegant Mathias Van Guitt, „libertatea aceasta de a păşuna, îngăduită prin ţinuturile Regatului Unit, este incompatibilă cu primejdiile pe care le prezintă pădurile himalayene”.

Menajeria propriu-zisă cuprindea şase cuşti, înălţate fiecare pe câte patru roţi. Fiecare cuşcă, prevăzută cu grilaj în partea din faţă, era împărţită în trei compartimente. Nişte uşi, sau mai curând pereţi despărţitori mobili de jos în sus, îngăduiau să fie trecute animalele dintr-un compartiment într-altul, după nevoile serviciului. Cuştile acestea cuprindeau atunci şapte tigri, doi lei, trei pantere şi doi leoparzi.

Mathias Van Guitt ne-a informat că stocul său nu va fi complet decât după ce va mai fi capturat doi leoparzi, trei tigri şi un leu. Atunci el va părăsi tabăra, va merge la cea mai apropiată staţie de railway şi se va îndrepta în direcţia Bombay.

Fiarele sălbatice din cuşti, după cum puteai vedea cu uşurinţă, erau măreţe, însă deosebit de feroce. Fuseseră prinse de prea puţină vreme spre a se fi putut obişnui să fie ţinute sechestrate. Recunoşteai asta după răgetele lor înspăimântătoare, după salturile bruşte de la un perete despărţitor la celălalt, după loviturile lor de labă, violente, printre gratii, care erau strâmbate în mai multe locuri.

Când am ajuns dinaintea cuştilor, furia animalelor mai că s-a dublat, însă Mathias Van Guitt nu părea să se emoţioneze câtuşi de puţin.

Bietele animale! a spus căpitanul Hod.

Bietele animale! a repetat şi Fox.

Credeţi, aşadar, că ele sunt mai vrednice de plâns decât acelea pe care le ucideţi dumneavoastră? a întrebat furnizorul pe un ton destul de sec.

Mai puţin de plâns, cât de condamnat… că s-au lăsat prinse! a ripostat căpitanul Hod.

Dacă uneori carnivorele din anumite ţări, cum ar fi acelea ale continentului african, sunt supuse unui post îndelungat, întrucât acolo sunt rare rumegătoarele care alcătuiesc singura lor hrană, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în zona aceasta a ţinutului Tarryani. Aici se găsesc din belşug bizoni, bivoli, zebuşi, mistreţi, antilope, pe care leii, tigrii şi panterele le vânează neîncetat. Pe deasupra, caprele şi oile, fără a mai vorbi despre raioţii care le păzesc, le oferă o pradă sigură şi uşoară. Deci, fiarele găsesc lesne prin pădurile Himalayei cu ce să-şi potolească foamea. Astfel încât cruzimea lor, niciodată domolită, nu are nici o scuză.

Furnizorul de animale îi hrănea pe pensionarii menajeriei cu carne de bizon şi de zebu, iar shikarilor le revenea sarcina să le aprovizioneze în anumite zile.

V-aţi înşela dacă aţi crede că vânătoarea unor asemenea animale este lipsită de primejdii. Chiar dimpotrivă, însuşi tigrul are mult a se teme de bivolul sălbatic, care devine îngrozitor atunci când este rănit. Mulţi vânători l-au văzut dezrădăcinând cu lovituri de coarne copacul în care ei căutaseră refugiu. Fără îndoială, se spune că ochiul rumegătorului este o adevărată lentilă măritoare, că văzul său triplează mărimea obiectelor, că omul, apărându-i sub acest aspect gigantic, îl ţine la respect. Se mai pretinde că poziţia verticală a fiinţei umane aflată în mers este de natură să înspăimânte animalele sălbatice, şi că este mai bine să le înfrunţi în picioare decât stând pe vine sau culcat.

Nu ştiu cât adevăr s-o afla în aceste observaţii, însă este lucru sigur că omul, chiar şi atunci când se ridică în picioare, nu-l impresionează câtuşi de puţin pe bivolul sălbatic şi, dacă-i lipseşte arma, el se poate socoti ca şi pierdut.

Tot astfel se petrec lucrurile şi cu bizonul din India, care are capul scurt şi pătrat, coarnele subţiri şi lăţite spre bază, spatele ghebos – această conformaţie apropiindu-l de semenii săi din America – picioarele albe de la copite şi până la genunchi şi o lungime care, măsurată de la rădăcina cozii şi până la vârful botului, atinge uneori patru metri. Şi el, chiar dacă este mai puţin violent atunci când paşte împreună cu turma prin ierburile înalte de la şes, ajunge să fie cumplit pentru vânătorul care îl atacă în mod imprudent.

Acestea erau deci rumegătoarele folosite îndeosebi pentru hrana carnivorelor din menajeria Van Guitt. Astfel încât, pentru a pune mâna pe ele mai în siguranţă sau aproape fără primejdie, shikarii căutau mai degrabă să le prindă în capcane cu basculă, de unde nu le scoteau decât moarte sau când puţin mai lipsea să nu moară.

De altminteri, furnizorul de animale, ca om care-şi cunoştea meseria, nu le împărţea hrana pensionarilor săi decât cu foarte mare zgârcenie. O dată pe zi, la prânz, li se dădeau câte patru sau cinci livre de carne, atât şi nimic mai mult. Ba chiar – cu siguranţă că datorită „repaosului duminical” – le lăsa să postească de sâmbăta şi până lunea. Într-adevăr, tristă duminică de dietă! Aşa încât atunci când, după patruzeci şi opt de ore, le sosea micul tain, izbucnea o furie turbată, cu neputinţă de potolit, un concert de urlete, o agitaţie de temut, nişte salturi formidabile, care imprimau cuştilor rulante o mişcare de du-te-vino de-ţi era frică să nu se dărâme!

Ai fi fost ispitit să repeţi odată cu căpitanul Hod: „Da, bietele animale!”

Însă Mathias Van Guitt nu se purta astfel fără o pricină anume. Ţinându-şi fiarele sălbatice nemâncate în condiţii de sechestrare, el le scutea de boli de piele şi făcea să le crească preţul pe pieţele Europei.

Totuşi, ne putem închipui cu uşurinţă că, în timp ce Mathias Van Guitt îşi arăta colecţia, mai curând ca naturalist decât ca prezentator de animale, gura nu-i stătea de pomană. Ba dimpotrivă, vorbea, povestea, istorisea şi, întrucât carnivorele din Tarryani formau principalul subiect al frazelor sale bombastice, aceasta ne interesa într-o oarecare măsură. Aşadar, nu urma să mai părăsim kraalul decât atunci când zoologia Himalayei ne va fi încredinţat şi cele din urmă taine ale sale.

Dar, domnule Van Guitt, l-a întrebat Banks, m-aţi putea informa dacă beneficiile aduse de meserie sunt pe măsura primejdiilor întâmpinate?

Domnule, i-a răspuns furnizorul, pe vremuri ele erau foarte avantajoase. Cu toate acestea, de câţiva ani încoace, sunt silit s-o mărturisesc, costul animalelor sălbatice este în scădere. Vă puteţi da seama după cotele ultimelor preţuri curente. Principala noastră piaţă este grădina zoologică din Anvers. Fiinţe volatile, ofidieni, eşantioane de familii de simieni şi saurieni, reprezentanţi ai carnivorelor din cele două Lumi, acolo expediez eu consuetudinar…

Căpitanul Hod s-a înclinat dinaintea acestui cuvânt.

produsele aventuroaselor noastre hăituieli prin pădurile peninsulei. Oricum ar fi, însă, gustul publicului pare să se schimbe, iar preţul de vânzare va ajunge să fie inferior preţului de cost! Astfel, recent, un struţ mascul nu s-a vândut decât cu o mie o sută de franci, iar femela numai cu opt sute. O panteră neagră n-a găsit cumpărător decât cu o mie şase sute de franci, o tigroaică de Java cu două mii patru sute, iar o familie de lei – tată, mamă, un unchi şi doi leişori plini de viitor – cu şapte mii de franci laolaltă!

Într-adevăr, pe o nimica toată! a răspuns Banks.

Cât despre proboscidieni… a reluat Mathias Van Guitt.

Proboscidieni? a întrebat căpitanul Hod.

Desemnăm cu acest nume ştiinţific pahidermele cărora natura le-a încredinţat o trompă.

Elefanţii, deci!

Da, elefanţii, începând din era cuaternară, mastodonţii în perioadele preistorice…

Vă mulţumesc, a răspuns căpitanul Hod.

Cât despre proboscidieni, a reluat Mathias Van Guitt, trebuie să renunţăm de a-i mai captura decât cel mult spre a le recolta colţii, deoarece consumul de fildeş n-a diminuat. Însă, de când autorii dramatici, ajunşi la epuizarea procedeelor scenice, au născocit să-i expună în piesele lor, impresarii îi plimbă din oraş în oraş şi acelaşi elefant, străbătând provincia cu o trupă ambulantă, este de ajuns spre a satisface curiozitatea unei ţări întregi. Astfel încât elefanţii sunt mai puţin vânaţi ca altădată.

Dar, l-am întrebat eu, nu furnizaţi, deci, aceste eşantioane ale faunei indiene decât menajeriilor din Europa?

Mă veţi ierta, mi-a răspuns Mathias Van Guitt, dacă în această privinţă, domnule, îmi permit, fără a fi prea curios, să vă pun o simplă întrebare. M-am înclinat, în chip de încuviinţare.

Sunteţi francez, domnule, a reluat furnizorul de animale. Acest lucru se recunoaşte nu numai după accent, ci şi după figura dumneavoastră, care este un amestec agreabil de tip galo-roman şi celt. Or, ca francez, se vede că nu aveţi decât prea puţină înclinare pentru călătoriile îndepărtate şi, fără îndoială, nu aţi făcut ocolul Pământului?

Ajuns aici, gestul lui Mathias Van Guitt a descris unul dintre marile cercuri ale sferei terestre.

N-am avut încă plăcerea, i-am răspuns eu.

V-aş întreba, deci, domnule, a reluat furnizorul, nu dacă aţi venit în Indii, întrucât vă aflaţi aici, ci dacă aţi ajuns să cunoaşteţi temeinic peninsula indiană?

Încă incomplet, i-am răspuns eu. Am vizitat totuşi Bombay, Calcutta, Benares, Allahabad, valea Gangelui. Le-am văzut monumentele, am admirat…

Eh! Şi ce-i cu asta, domnule, ce-i cu asta! a răspuns Mathias Van Guitt întorcând capul, în timp ce mâna lui, agitată cu febrilitate, exprima un suprem dispreţ.

Apoi, procedând prin hipotipoză, adică dedându-se la o descriere vie şi animată:

— Da, ce-i cu asta, atâta vreme cât dumneavoastră nu aţi vizitat încă menajeriile acelor rajahi puternici care au păstrat cultul acelor animale superbe, onorate pe teritoriul sfânt al Indiei! Atunci, domnule, apucaţi iarăşi bastonul de turist! Mergeţi în Guicowar să vă prezentaţi omagiile regelui din Baroda! Vedeţi-i menajeriile, care îmi datoresc cea mai mare parte a pensionarilor – lei de Kathiawar, urşi, pantere, cheetah, lincşi, tigri! Asistaţi la celebrarea căsătoriei celor şaizeci de mii de porumbei ai săi, care se oficiază cu pompă în fiecare an! Admiraţi-i cele cinci sute de bulbul-privighetorile peninsulei, a căror educaţie este făcută cu atâta grijă de parcă ar fi moştenitoarele tronului! Contemplaţi-i elefanţii, dintre care unul, menit meseriei de călău, are drept misiune să strivească ţeasta condamnatului pe piatra de supliciu! Apoi transportaţi-vă la aşezămintele rajahului din Mysore, cel mai bogat dintre suveranii Asiei! Pătrundeţi în palatul său în care se pot număra cu sutele rinocerii, elefanţii, tigrii şi toate fiarele sălbatice de rang înalt, care fac parte din aristocraţia animalieră a Indiei! Şi, după ce veţi fi văzut toate acestea, domnule, poate abia atunci nu veţi mai putea fi acuzat de ignoranţă în privinţa minunilor acestei ţări incomparabile!

Nu puteam decât să mă înclin în faţa observaţiilor lui Mathias Van Guitt. Modul său pasionat de a prezenta lucrurile de bună seamă că nu îngăduia discuţii.

Totuşi, căpitanul Hod a stăruit într-un chip mai direct asupra faunei speciale din regiunea Tarryani.

V-aş ruga, i-a cerut el, să-mi daţi câteva informaţii în legătură cu carnivorele după care am venit în această parte a Indiei. Vă repet, chiar dacă nu sunt decât un simplu vânător, n-am să vă fac concurenţă, domnule Van Guitt, ba chiar, dacă pot să vă ajut să prindeţi câţiva dintre tigrii care vă lipsesc din colecţie, m-aş strădui bucuros. Însă, odată menajeria completată, nu veţi găsi poate nelalocul său să mă consacru distrugerii acestor animale, pentru plăcerea mea personală.

Mathias Van Guitt a luat atitudinea unui om resemnat să sufere un lucru pe care-l dezaprobă, însă pe care nu-l poate împiedica. A recunoscut, de altminteri, că Tarryani cuprindea un număr considerabil de animale dăunătoare, în general puţin cerute pe pieţele Europei şi a căror sacrificare i se părea îngăduită.

Ucideţi mistreţii, accept, a răspuns el. Cu toate că aceste suine din ordinul pahidermelor nu sunt carnare…

Carnare? a întrebat căpitanul Hod.

Înţeleg prin aceasta că sunt ierbivore; ferocitatea lor este atât de mare, încât îi fac să treacă prin cele mai cumplite primejdii pe vânătorii îndeajuns de îndrăzneţi ca să-i atace!

Şi lupii?

Lupii sunt numeroşi în întreaga peninsulă şi foarte de temut atunci când se năpustesc în haite asupra câte unei ferme solitare. Animalele acestea se aseamănă puţin cu lupul chel din Polonia şi, în ce mă priveşte, nu fac mai mult caz de ei decât de şacali sau de câinii sălbatici. Dealtfel, nu neg câtuşi de puţin ravagiile pe care le comit, însă, întrucât nu au nici o valoare comercială şi sunt nedemni de a figura printre zoocraţii claselor înalte, vi-i abandonez şi pe ei, căpitane Hod.

Dar urşii? l-am întrebat eu.

Urşii au părţile lor bune, domnule, mi-a răspuns furnizorul de animale, dând din cap în semn de încuviinţare. Dacă aceia din India nu sunt vânaţi cu aceeaşi aviditate ca semenii lor din familia ursinelor, ei au, totuşi, o anumită valoare comercială, ceea ce îi recomandă binevoitoarei atenţii a cunoscătorilor. Gustul poate ezita între cele două tipuri pe care le datorăm văilor Kaşmirului şi colinelor Rajmahalului. Însă, în afară poate de perioada de hibernare, animalele acestea sunt aproape inofensive, în definitiv, şi nu pot ispiti instinctele cinegetice ale unui adevărat vânător, aşa cum se prezintă în ochii mei căpitanul Hod.

Căpitanul s-a înclinat, cu o înfăţişare care arăta că, fie cu, fie fără permisiunea lui Mathias Van Guitt, în problemele acestea speciale nu s-ar bizui decât pe sine însuşi.

Dealtfel, a adăugat furnizorul, urşii aceştia nu sunt decât nişte animale botanofage…

Botanofage? a întrebat căpitanul Hod.

Da, a răspuns Mathias Van Guitt, ei nu trăiesc decât cu vegetale şi nu au nimic comun cu speciile feroce, cu care peninsula se mândreşte pe drept cuvânt.

Număraţi şi leopardul printre aceste fiare sălbatice? l-a mai întrebat căpitanul Hod.

Fără doar şi poate, domnule. Este o felină agilă, îndrăzneaţă, plină de curaj, care se caţără în copaci şi, prin însuşi acest lucru, este mai de temut chiar decât tigrul…

Oh! a exclamat căpitanul Hod.

Domnule, i-a răspuns Mathias Van Guitt pe un ton sec, atunci când un vânător nu mai este sigur că va găsi refugiu în copaci, este foarte aproape de a fi vânat şi el, la rândul său.

Dar pantera? a întrebat căpitanul Hod, care voia să termine cât mai iute cu această conversaţie.

Superbă, pantera, a răspuns Mathias Van Guitt, şi puteţi vedea, domnilor, că am aici specimene magnifice! Uimitoare animale, care, printr-o ciudată contradicţie, o antilogie spre a folosi un cuvânt mai puţin uzual, pot fi dresate pentru vânătoare! Da, domnilor, în special în Guicowar, rajahii antrenează panterele pentru acest nobil exerciţiu! Sunt aduse într-un palanchin, cu capul acoperit cu o glugă, întocmai ca ereţii sau ca şoimii. Ce-i drept, ele sunt adevăraţi şoimi pe patru picioare! De îndată ce vânătorii văd o turmă de antilope, pantera, căreia i se scoate capişonul, se năpusteşte asupra timidelor rumegătoare, ale căror picioare, oricât ar fi ele de sprintene, nu le pot scăpa de ghearele sale îngrozitoare! Da, domnule căpitan, da! Veţi găsi şi pantere în Tarryani. Veţi găsi poate chiar mai multe decât v-aţi dori-o, însă vă previn în mod caritabil că acelea nu sunt îmblânzite!

Aşa sper şi eu, a răspuns căpitanul Hod.

Ca şi leii dealtfel, a adăugat furnizorul de animale, destul de jignit de acest răspuns.

Ah, leii! a exclamat din nou căpitanul Hod. Să vorbim un pic despre lei, vă rog!

Ei bine, domnule, a reluat Mathias Van Guitt, eu îi privesc pe aceşti pretinşi regi ai animalităţii drept inferiori semenilor lor din antica Libie. Aici masculii nu poartă coama aceea care este apanajul leului african şi ei nu mai sunt, după părerea mea, decât nişte Samsoni tunşi în mod regretabil! Dealtfel, au dispărut aproape cu totul din India centrală, spre a se refugia în Kathiawar, în deşertul Theil şi în Tarryani. Aceste feline degenerate, trăind acum singuratice ca nişte pustnici, nu mai pot să se oţelească pentru întâlnirile cu semenii lor. Astfel încât eu nu-i plasez în primul loc pe scara patrupedelor. Într-adevăr, domnilor, de leu mai poţi scăpa; de tigru, însă, niciodată!

Ah, tigrii! a strigat căpitanul Hod.

Da, tigrii! a repetat Fox.

Tigrul, a răspuns Mathias Van Guitt însufleţindu-se, el merită coroana! Se spune tigru regal şi nu leu regal, şi pe bună dreptate! India îi aparţine în întregime şi se rezumă la el! N-a fost el oare primul ocupant al acestor pământuri? Nu este el adevăratul copil al pământului sfânt al lui Aryavarta? Vedem astfel aceste admirabile fiare răspândite pe toată suprafaţa peninsulei – căci ele nu au părăsit niciunul dintre districtele locuite de strămoşii lor, de la capul Comorin şi pină la bariera himalayană.

Şi braţul lui Mathias Van Guitt, după ce a închipuit un promontoriu înaintat din sud, a urcat iar spre nord, spre a desena un întreg lanţ de munţi.

În Sanderband, a reluat el, se află la ei acasă! Domnesc acolo în chip de stăpâni şi nenorocire aceluia care ar vrea să le dispute acest teritoriu! În Nilgiri ei vagabondează în masă, întocmai ca pisicile sălbatice. şi parva licet componere magnis53! Înţelegeţi, în consecinţă, pentru ce aceste feline superbe sunt cerute pe toate pieţele Europei şi constituie mândria îmblânzitorilor de fiare sălbatice! Care este marea atracţie a menajeriilor publice sau private? Tigrul! Când vă temeţi pentru viaţa îmblânzitorului? Atunci când îmblânzitorul intră în cuşca tigrului! Ce animal plătesc rajahii cu greutatea sa în aur pentru împodobirea grădinilor lor regale? Tigrul! Cine este foarte căutat la bursele animaliere de la Londra, Anvers şi Hamburg? Tigrul! În ce fel de vânătoare se disting vânătorii indieni, ofiţeri în armata regală sau în armata nativă? În vânătoarea de tigri. Ştiţi dumneavoastră, domnilor, ce plăcere le oferă oaspeţilor lor suveranii din India independentă? Este adus un tigru regal într-o cuşcă. Cuşca este aşezată în mijlocul unei câmpii întinse. Rajahul, invitaţii, ofiţerii săi, străjile sunt înarmaţi cu lăncii, revolvere şi carabine şi majoritatea dintre ei călăresc pe viteze solipede…

Solipede? a întrebat căpitanul Hod.

Caii lor, dacă preferaţi acest cuvânt, puţin cam vulgar. Însă, de îndată, solipedele acestea, înspăimântate de vecinătatea felinei, de mirosul ei de sălbăticiune şi de fulgerul care-i ţâşneşte din priviri, se cabrează şi este nevoie de întreaga îndemânare a călăreţilor pentru a le ţine în frâu. Deodată este deschisă uşa cuştii! Monstrul îşi ia avânt, zboară, se năpusteşte asupra grupurilor risipite ici şi colo, jertfeşte furiei sale o hecatombă de victime! Dacă uneori izbuteşte să sfarme cercul de fier şi de foc care-l cuprinde, cel mai adesea sucombă luptând unul contra o sută! însă, cel puţin, moartea lui este glorioasă şi dinainte răzbunată!

Bravo, domnule Mathias Van Guitt! a strigat căpitanul Hod, care se înflăcărase la rândul său. Da, de bună seamă că este un spectacol frumos! Da, tigrul este regele animalelor! Dacă dumneavoastră aţi prins, domnule Van Guitt, eu am ucis tigri şi sper să nu plec din Tarryani până când al cincizecilea nu va fi căzut sub loviturile mele!

Căpitane, a rostit furnizorul de animale încruntându-se, v-am lăsat mistreţii, lupii, urşii, bivolii! Aceştia nu ajung oare ca să vă potolească furia de vânător?

Am văzut cum prietenul nostru Hod începea „să se ambaleze” cu tot atâta zel ca şi Mathias Van Guitt în legătură cu întrebarea pasionantă: prinsese unul mai mulţi tigri decât ucisese celălalt? Ce mai subiect de discuţie! Era oare mai bine să-i capturezi decât să-i distrugi? Ce mai teză de susţinut cu pasiune!

Căpitanul şi furnizorul de animale începeau de pe acum să schimbe fraze rapide şi, ca să spunem întregul adevăr, să vorbească amândoi odată, fără a se mai înţelege unul cu celălalt.

Banks a intervenit în discuţie.

Tigrii, a spus el, sunt regii creaţiei, bineînţeles, domnilor, însă mi-aş îngădui să adaug că sunt nişte regi foarte primejdioşi pentru supuşii lor. În l862, dacă nu mă înşel, aceste admirabile feline au devorat pe toţi telegrafiştii staţiei din insula Sangor. Se mai citează cazul unei tigroaice care, în trei ani, a făcut nu mai puţin de o sută optsprezece victime şi al alteia care, în acelaşi interval de timp, a distrus o sută douăzeci şi şapte de persoane. Este prea mult, chiar şi pentru nişte regine! În sfârşit, după dezarmarea şipailor, într-un răstimp de trei ani, douăsprezece mii cinci sute cincizeci şi patru de indivizi au pierit de colţii tigrilor.

Dar, domnule, a răspuns Mathias Van Guitt, se pare că dumneavoastră uitaţi că aceste animale sunt omofage?

Omofage? a întrebat căpitanul Hod.

Da, mâncătoare de carne crudă; ba chiar hinduşii pretind că, după ce au gustat o singură dată din carnea de om, nu mai vor alta cu nici un chip!

Ei bine, domnule?… a întrebat Banks.

Ei bine, domnule, i-a răspuns surâzând Mathias Van Guitt, se supun firii lor!… Doar trebuie şi ele să mănânce!