Capitolul IV.

O REGINĂ DIN TARRYANI.

Această observaţie a furnizorului de animale a pus capăt vizitei noastre în kraal.

Sosise ora să ne întoarcem înapoi la Steam House.

Într-un cuvânt, căpitanul Hod şi Mathias Van Guitt nu erau, la despărţire, cei mai buni prieteni de pe lume. Dacă unul voia să distrugă fiarele sălbatice din Tarryani, celălalt dorea să le prindă – şi, cu toate acestea, existau acolo destule ca să-i mulţumească pe amândoi.

Au căzut totuşi de acord să se ţină des legătura între kraal şi sanitarium. Urmau să se înştiinţeze unul pe celălalt când puteau da o lovitură bună. Shikarii lui Mathias Van Guitt, deprinşi cu soiul acesta de expediţii, cunoscând toate ascunzişurile din Tarryani, erau şi ei în stare să-i fie de folos căpitanului Hod, făcându-i cunoscute locurile de trecere ale animalelor.

Îndatoritor, furnizorul i-a pus oamenii săi la dispoziţie şi, în mod deosebit, pe Kalagani. Hindusul, chiar dacă intrase de curând în serviciul kraalului, se dovedea foarte destoinic şi te-ai fi putut bizui pe el întru totul.

În schimb, căpitanul Hod a făgăduit să-i dea o mână de ajutor lui Mathias Van Guitt spre a captura fiarele sălbatice ce-i mai lipseau din stoc.

Înainte de a părăsi kraalul, pe care probabil nu se gândea să-l viziteze prea des, sir Edward Munro i-a mai mulţumit o dată lui Kalagani, a cărui intervenţie îl salvase de la moarte, şi i-a spus că va fi întotdeauna binevenit la Steam House.

Hindusul s-a înclinat plin de nepăsare. Nu lăsa să se vadă câtuşi de puţin simţământul de satisfacţie pe care-l încerca auzindu-l vorbind astfel pe acela care îi datora viaţa.

Ne-am întors acasă la ora cinci. Vă puteţi închipui că Mathias Van Guitt a fost subiectul conversaţiei.

Mii de draci, ce gesturi frumoase are şi furnizorul ăsta de animale! tot repeta căpitanul Hod. Ce mai cuvinte alese! Ce de-a întorsături de frază! Atâta doar că se înşeală socotind că fiarele sălbatice sunt vrednice numai să fie expuse în public!

În zilele următoare, 27, 28 şi 29 iunie, a plouat aşa de tare, încât vânătorii noştri, oricât de furioşi erau, n-au putut părăsi Steam House. Dealtfel, pe o vreme atât de îngrozitoare, este cu neputinţă să recunoşti urmele, iar carnivorele, cărora apa nu le place mai mult decât pisicilor, nu-şi părăsesc de bună voie culcuşurile.

Pe 30 iunie, timpul a fost mai bun, cerul se mai înseninase, în acea zi, căpitanul Hod, Fox, Gumi şi cu mine ne-am pregătit de drum ca să coborâm la kraal.

În timpul dimineţii, au venit să ne viziteze câţiva munteni. Auziseră spunându-se că o pagodă miraculoasă fusese transportată în regiunea Himalayei şi un viu simţământ de curiozitate îi împingea către Steam House.

Dacă aşa-zisa pagodă i-a uluit, Gigantul de Oţel i-a tulburat până într-atâta, încât au început să dea semne de adoraţie. Şi unde mai pui că atunci el se odihnea! Oare ce-ar fi mai simţit oamenii aceştia de treabă dacă l-ar fi văzut vărsând flăcări şi fum, căţărându-se cu pas sigur pe povârnişurile repezi din munţii lor?

Colonelul Munro le-a făcut o bună primire acestor localnici, dintre care unii străbat în mod obişnuit teritoriile Nepalului, la hotarul indo-chinez.

Un răstimp, conversaţia s-a purtat asupra acelei părţi de graniţă unde, după înfrângerea şipailor, îşi căutase refugiu Nana Sahib, pe vremea când era urmărit pe întreg teritoriul Indiei.

Într-un cuvânt, muntenii nu ştiau mai multe decât noi înşine. Zvonul morţii nababului ajunsese până la ei şi nu păreau să-l fi pus la îndoială. Cât priveşte pe tovarăşii care-i supravieţuiseră, despre ei nici măcar nu mai era vorba. Se prea poate că or fi căutat un adăpost mai sigur prin străfundurile Tibetului, însă ar fi fost foarte greu să-i mai găseşti prin partea locului.

Dacă într-adevăr gândul colonelului Munro fusese ca, urcând spre nordul peninsulei, să lămurească tot ce avea vreo legătură, oricât de îndepărtată, cu Nana Sahib, răspunsul era foarte nimerit ca să-l întoarcă din drum. Totuşi, după ce i-a ascultat pe munteni, el a rămas pe gânduri şi n-a mai luat parte la conversaţie.

Le-a pus şi căpitanul Hod câteva întrebări, însă din cu totul alt punct de vedere. Ei l-au încunoştiinţat că fiarele sălbatice, tigrii îndeosebi, făceau ravagii înspăimântătoare în zona inferioară a Himalayei. Locuitorii fuseseră nevoiţi să-şi lase fermele, ba chiar să părăsească sate întregi. Fuseseră distruse mai multe turme de capre şi de oi şi existau numeroase victime şi printre localnici. În ciuda premiului însemnat oferit în numele guvernului – trei sute de rupii pe cap de tigru – numărul acestor feline nu părea să scadă şi se punea întrebarea dacă în curând omul nu va fi silit să dea înapoi din faţa lor.

Muntenii au mai adăugat următoarea informaţie: că tigrii nu se limitează numai la Tarryani. Pretutindeni acolo unde câmpia le oferă ierburi înalte, jungle, crânguri în care să poată sta la pândă, îi poţi întâlni în număr mare.

„Răufăcătoare animale!” spuneau ei.

Oamenii aceştia cumsecade – din motive temeinice, după cum se vede – nu vădeau aceleaşi idei în legătură cu tigrii ca furnizorul Mathias Van Guitt şi prietenul nostru, căpitanul Hod.

Muntenii s-au retras încântaţi de primirea care li se făcuse şi au făgăduit să mai vină în vizită la Steam House.

După plecarea lor, pregătirile noastre de drum fiind încheiate, căpitanul Hod, cei doi tovarăşi ai noştri şi cu mine, bine înarmaţi, gata să facem faţă oricărei întâlniri, am coborât către Tarryani.

Ajungând în luminişul în care se înălţa capcana din care-l scosesem într-un mod atât de fericit pe Mathias Van Guitt, acesta ni s-a înfăţişat privirilor, nu lipsit de oarecare pompă.

Cinci sau şase dintre oamenii săi, printre care şi Kalagani, se îndeletniceau cu trecerea din capcană într-o cuşcă pe roate a unui tigru care se lăsase prins în cursul nopţii.

Măreţ animal, pe legea mea, şi care se înţelege de la sine că l-a făcut invidios pe căpitanul Hod!

Unul mai puţin în Tarryani! a şoptit el între două suspine, care au găsit îndată ecou în pieptul lui Fox.

Unul în plus în menajerie, a răspuns furnizorul. Încă doi tigri, un leu, doi leoparzi şi voi fi în măsură să-mi onorez angajamentele înainte de sfârşitul campaniei. Mergeţi cu mine la kraal, domnilor?

Vă mulţumim, a spus căpitanul Hod, dar astăzi vânăm pe contul nostru.

Kalagani vă stă la dispoziţie, căpitane Hod, i-a răspuns furnizorul de animale. El cunoaşte bine pădurea şi vă poate fi de folos.

Îl primim bucuroşi drept călăuză.

Acum, domnilor, a adăugat Mathias Van Guitt, vă urez mult noroc! însă făgăduiţi-mi să nu masacraţi totul!

O să vă mai lăsăm şi dumneavoastră, i-a răspuns căpitanul Hod.

Şi Mathias Van Guitt, salutându-ne cu un gest teatral, a dispărut pe sub copaci, pe urmele cuştii rulante.

La drum, a strigat căpitanul Hod, la drum, prieteni! Pentru al patruzeci şi doilea!

Pentru al treizeci şi optulea! a răspuns Fox.

Pentru primul! am adăugat eu.

Însă tonul cu care am rostit aceste cuvinte l-a făcut pe căpitanul Hod să zâmbească. Fără doar şi poate, eram lipsit de focul sacru! Hod s-a întors spre Kalagani.

Cunoşti bine Tarryani? l-a întrebat el.

L-am străbătut de douăzeci de ori, atât ziua cât şi noaptea şi în toate direcţiile, i-a răspuns hindusul.

Ai auzit cumva spunându-se că prin împrejurimile kraalului a fost semnalat în mod mai deosebit vreun tigru?

Da, însă tigrul ăsta este o tigroaică. Ea a fost văzută la două mile depărtare de aici, în susul pădurii, şi de vreo câteva zile vrem să punem mâna pe ea. Doriţi ca…

Ne mai întrebi dacă dorim! a răspuns căpitanul Hod, fără a-i mai lăsa hindusului răgazul să-şi încheie fraza.

Într-adevăr, n-aveam altceva mai bun de făcut decât să-l urmăm pe Kalagani; astfel încât am pornit-o la drum după el.

Faptul că fiarele sălbatice sunt foarte numeroase în ţinutul Tarryani nu este câtuşi de puţin îndoielnic şi, aici ca şi altundeva, n-au nevoie de mai puţin de doi boi pe săptămână pentru consumul lor particular!

Socotiţi dar cât de costisitoare este pentru întreaga peninsulă această „întreţinere”!

Dar dacă tigrii se găsesc în număr mare prin partea locului, să nu vă închipuiţi cumva că ei cutreieră teritoriile fără ca să fie nevoiţi s-o facă. Atâta vreme cât foamea nu-i mână de la spate, rămân ascunşi în vizuine şi ar fi o adevărată greşeală să credeţi că-i poţi întâlni la tot pasul. Câţi călători n-au străbătut păduri şi jungle, fără să fi văzut măcar unul! Aşa încât, atunci când se organizează o vânătoare, este nevoie ca mai întâi să fie cunoscute locurile de trecere obişnuite ale acestor animale şi, mai cu seamă, să fie descoperit pârâul sau izvorul la care vin de obicei să-şi potolească setea.

Nici măcar atâta nu este de ajuns, ci mai trebuie ca tigrii să fie şi momiţi.

Este un lucru destul de uşor de făcut, punând un sfert de bou atârnat de un stâlp într-un loc înconjurat de copaci sau de stânci, care pot sluji drept adăpost vânătorilor. Cel puţin aşa se procedează în pădure.

La câmpie e cu totul altceva şi aici elefantul ajunge să fie ajutorul cel mai de folos al omului în vânătorile cu gonaci. Numai că animalele acestea trebuie să fie perfect dresate pentru asemenea manevră. Oricum, însă, ele sunt uneori cuprinse de panică, ceea ce face foarte primejdioasă poziţia vânătorilor căţăraţi în spatele lor.

Se mai cuvine să spunem că tigrul nu şovăie să se năpustească asupra elefantului. Lupta dintre el şi om se dă atunci în spinarea giganticului pahiderm, care se înfurie, şi nu rareori ea se încheie în avantajul fiarei.

Totuşi, aşa se desfăşoară marile vânători ale rajahilor şi sportivilor bogaţi din India, vrednici a figura în analele cinegetice.

Nu tot astfel obişnuia să procedeze şi căpitanul Hod. El mergea pe jos în căutarea tigrilor şi avea obiceiul să se lupte cu ei stând în picioare.

Între timp, noi îl urmam pe Kalagani, care mergea în ritm susţinut. Rezervat ca orice hindus, vorbea puţin şi se mărginea să răspundă pe scurt la întrebările care-i erau puse.

După o oră poposeam lângă un pârâu vijelios, pe ale cărui maluri se vedeau urme de animale, încă proaspete. În mijlocul unei poieniţe se înălţa un stâlp de care atârna un sfert de bou.

Momeala nu rămăsese cu totul neatinsă. Fusese ciopârţită de curând de dinţii şacalilor, acei hoţomani ai faunei indiene, mereu în căutarea unei prăzi care nu le este destinată. O duzină de carnivore dintr-acestea a luat-o la fugă când ne-am apropiat, lăsându-ne locul liber.

— Căpitane, a spus Kalagani, aici vom aştepta tigroaica. Veţi vedea că locul este potrivit pentru pândă.

Într-adevăr, era uşor să te urci în copaci sau să te postezi îndărătul stâncilor, în aşa fel încât focurile de armă să se încrucişeze în dreptul stâlpului, izolat în mijlocul poieniţei.

Ceea ce am şi făcut numaidecât. Gumi şi cu mine ne-am aşezat pe aceeaşi ramură. Căpitanul Hod şi Fox, călare pe prima bifurcaţie a crengilor câte unui stejar falnic şi verde, şedeau faţă în faţă, în aşteptare.

Kalagani se ascunsese pe jumătate îndărătul unei stânci mai răsărite, pe care ar fi putut să se caţăre dacă primejdia avea să devină de neînlăturat.

Animalul urma să fie prins astfel într-un cerc de foc din care n-ar mai fi putut ieşi.

Toate şansele erau deci împotriva lui, cu toate că trebuia să ţinem seama şi de neprevăzut.

Nu mai aveam altceva de făcut decât să aşteptăm.

Şacalii, risipiţi ici şi colo, făceau să li se mai audă lătrăturile răguşite prin desişurile învecinate, însă nu mai îndrăzneau să vină să atace sfertul de bou.

Nu se scursese o oră şi lătrăturile au încetat deodată. Aproape numaidecât doi sau trei şacali au ţâşnit din hăţiş, au străbătut în goană poiana şi au dispărut în adâncul pădurii.

Un semn al lui Kalagani, care se pregătea să se caţăre pe stâncă, ne-a prevenit să fim atenţi.

Într-adevăr, fuga aceea zorită a şacalilor nu se putea datora decât apropierii vreunei fiare sălbatice – tigroaica, fără îndoială – şi trebuia să ne aşteptăm s-o vedem apărând dintr-o clipă în alta în vreo parte a poienii.

Armele ne erau pregătite. Carabinele căpitanului Hod şi a ordonanţei sale, aţintite de pe acum asupra acelei părţi a desişului de unde fugiseră şacalii, aşteptau doar apăsarea degetului ca să verse foc.

Curând mi s-a părut că văd cum ramurile de sus ale hăţişului se mişcă uşor. În aceeaşi clipă s-a auzit un trosnet de lemn uscat. Un animal, oricare ar fi fost acela, înainta, însă cu băgare de seamă şi fără grabă. Neîndoielnic, nu-i zărise pe vânătorii care-l pândeau ascunşi în frunzişul des. Se vede totuşi că instinctul îl făcea să presimtă că locul unde se găsea nu era prea sigur pentru el. Este de la sine înţeles că, dacă nu-l împingea foamea de la spate şi dacă sfertul de bou nu l-ar fi atras cu mirosul său, nu se încumeta el să meargă mai departe.

Şi-a făcut totuşi apariţia printre ramurile unui tufiş şi s-a oprit locului, dintr-un simţământ de neîncredere.

Era într-adevăr o tigroaică mare, cu cap puternic şi trupul mlădios. A început să înainteze târându-se pe burtă, mişcându-se şerpuitor ca o reptilă.

De comun acord, am lăsat-o să se apropie de stâlp. Ea mirosea pământul, se înălţa pe labe, îşi arcuia spinarea ca o pisică enormă care nu caută să sară. Deodată au răsunat două focuri de carabină.

Patruzeci şi doi! a strigat căpitanul Hod.

Treizeci şi opt! a strigat şi Fox.

Căpitanul şi ordonanţa trăseseră amândoi în acelaşi timp şi ochiseră atât de bine, încât tigroaica, atinsă drept în inimă de un glonte – dacă nu chiar de două – se rostogolea pe pământ.

Kalagani a dat fuga spre animal. De îndată am sărit şi noi din copaci.

Tigroaica nu se mai mişca.

Cui îi revenea însă cinstea de a fi lovit-o de moarte? Căpitanului sau lui Fox? Lucru de mare importanţă, vă daţi bine seama.

A fost spintecat deci animalul. Inima îi fusese străbătută de două gloanţe.

Haide, a rostit căpitanul, nu fără oarecare părere de rău, câte o jumătate pentru fiecare.

O jumătate, domnule căpitan! a răspuns Fox pe acelaşi ton. Şi cred că niciunul dintre ei n-ar fi cedat în ruptul capului partea pe care se cuvenea să şi-o treacă în cont.

Aceasta a fost, aşadar, lovitura miraculoasă a cărei urmare firească fusese aceea că fiara murise fără luptă şi, prin urmare, fără primejdii pentru atacatori, rezultat foarte rar în asemenea gen de vânătoare.

Fox şi Gumi au rămas pe câmpul de bătaie spre a jupui animalul de blana sa superbă, în timp ce căpitanul şi cu mine ne-am întors la Steam House.

Nu am intenţia să notez în amănunt toate incidentele expediţiei noastre în Tarryani, în afara acelora care prezintă un caracter mai deosebit. Mă voi mărgini deci să spun că atât căpitanul Hod cât şi Fox n-au mai avut de ce să se plângă.

La l0 iulie, în cursul unei vânători din huddi, adică din cabană, norocul le-a surâs iarăşi, fără ca ei să fi întâmpinat primejdii adevărate. De altminteri, un huddi este bine orânduit pentru pânda fiarelor mari. Este un soi de micuţă fortăreaţă crenelată, ai cărei pereţi, străpunşi de ambrazuri, domină malurile unui pârâu unde animalele au obiceiul să vină să se adape. Deprinse să vadă asemenea construcţii, ele nu se pot arăta neîncrezătoare şi se expun direct împuşcăturilor.

Însă şi aici, ca pretutindeni altundeva, este vorba să le loveşti mortal de la primul glonte, altfel lupta devine primejdioasă, căci un huddi nu-l pune întotdeauna la adăpost pe vânător de salturile formidabile ale fiarelor, pe care rănile le fac să devină de-a dreptul furioase.

Tocmai astfel s-a întâmplat cu acest prilej, după cum veţi vedea mai departe.

Mathias Van Guitt ne însoţise şi el. Poate că trăgea nădejde ca vreun tigru, uşor rănit, să poată fi dus la kraal, unde şi-ar fi dat osteneala să-l îngrijească şi să-l vindece.

Or, în ziua aceea, trupa noastră de vânători a avut de-a face cu trei tigri, pe care cea dintâi salvă nu i-a putut împiedica să se năpustească asupra pereţilor huddi-ului. Primele două animale, spre marea supărare a furnizorului, au fost ucise de un al doilea rând de gloanţe, pe când străbăteau incinta crenelată. Cât despre al treilea tigru, el a sărit înăuntru cu un umăr însângerat, însă nu rănit de moarte.

Pe acesta îl vom avea, a strigat Mathias Van Guitt, care se cam hazarda vorbind astfel, îl vom avea viu…!

Nici n-apucase să-şi încheie fraza imprudentă, că animalul se şi năpustea asupra lui, îl dobora la pământ şi s-ar fi zis cu furnizorul dacă un glonte al căpitanului Hod n-ar fi nimerit drept în cap tigrul, care a căzut fulgerat la pământ. Mathias Van Guitt a sărit sprinten în picioare.

Ei, căpitane, a strigat el în loc să-i mulţumească tovarăşului nostru, ai fi putut să mai aştepţi…!

Să aştept? Ce să aştept? i-a replicat căpitanul Hod. Ca animalul să vă fi sfâşiat pieptul cu o lovitură de gheară?

O lovitură de gheară nu este mortală…!

Fie, a replicat liniştit căpitanul Hod. Altă dată am să aştept!

Oricum ar fi, animalul, care n-ar mai fi putut face parte din menajeria kraalului, nu mai era bun decât să i se aştearnă blana pe lângă vreun pat; însă această fericită expediţie a ridicat la patruzeci şi doi numărul tigrilor ucişi de căpitan şi la treizeci şi opt al acelora doborâţi de ordonanţă, fără a mai socoti jumătatea de tigroaică figurând dinainte la activul lor.

Nu trebuie să credem că marile vânători ne-au făcut să le uităm pe acelea de mai mică importanţă. Domnul Parazard nu ne-ar fi îngăduit aşa ceva. Antilope, capre negre, dropii mari – foarte numeroase prin împrejurimile Casei cu aburi potârnichi, iepuri de câmp asigurau meselor noastre o mare varietate de vânat.

Când porneam să străbatem Tarryani, rareori ni se alătura şi Banks. Dacă pe mine expediţiile acestea începeau să mă intereseze, el nu se lăsa deloc atras. Zonele superioare ale Himalayei îl atrăgeau cu siguranţă mai mult şi-i plăceau asemenea excursii, mai cu seamă când colonelul Munro era de acord să ne însoţească.

Însă numai o dată sau de două ori plimbările inginerului au avut loc în astfel de condiţii. El putuse să bage de seamă că, după instalarea sa în sanitarium, sir Edward Munro începuse iar să fie îngrijorat. Vorbea mai puţin, se ţinea mai la o parte, purta uneori discuţii cu sergentul Mac Neil. Se gândeau ei oare la vreun proiect pe care voiau să-l ţină ascuns până şi faţă de Banks?

La l3 iulie, Mathias Van Guitt a venit să ne facă o vizită. Mai puţin norocos decât căpitanul Hod, el nu izbutise să adauge vreun nou pensionar la menajeria sa. Nici tigrii, nici leii şi nici leoparzii nu mai păreau dispuşi să se lase prinşi. Fără îndoială că ideea de a merge să se expună în public prin părţile extremului Occident nu le surâdea câtuşi de puţin. De aici şi ciuda prea justificată a furnizorului de animale, pe care nici măcar nu încerca să şi-o ascundă.

Kalagani şi doi shikari din personalul său îl însoţeau pe Mathias Van Guitt în cursul vizitei.

Modul în care fusese instalat sanitariumul în poziţia aceasta fermecătoare i-a plăcut nespus de mult. Colonelul Munro l-a rugat să rămână la cină. El a acceptat, plin de amabilitate, şi a tăgăduit să ne onoreze masa.

În aşteptarea cinei, Mathias Van Guitt a dorit să viziteze Steam House, al cărei confort contrasta cu modesta întocmire a kraalului. A lăudat întrucâtva cele două case rulante; însă trebuie să mărturisesc că Gigantul de Oţel nu i-a stârnit câtuşi de puţin admiraţia. Un naturalist ca el nu putea să nu rămână nepăsător în faţa unei asemenea capodopere de mecanică. Şi cum ar fi putut aproba crearea unui atare animal artificial, oricât de remarcabilă ar fi fost o astfel de realizare!

Să nu gândiţi lucruri rele despre elefantul nostru, domnule Mathias Van Guitt! i-a spus Banks. Este un animal puternic şi, dacă ar fi nevoie, nu i-ar veni greu să care, odată cu vagoanele noastre, şi toate cuştile menajeriei dumneavoastră rulante!

Eu am bivolii mei, a răspuns furnizorul, şi prefer mersul lor liniştit şi plin de siguranţă.

Gigantul de Oţel nu se teme nici de gheare, nici de colţi! a strigat căpitanul Hod.

Fără îndoială, domnilor, a răspuns Mathias Van Guitt, însă pentru ce l-ar ataca fiarele sălbatice? Nu prea fac ele caz de carnea de tablă!

Dar dacă naturalistul nu-şi ascundea nepăsarea faţă de elefantul nostru, în schimb hinduşii săi, şi îndeosebi Kalagani, îl mâncau din ochi. Simţeai că în admiraţia lor pentru giganticul animal intră şi o anumită doză de respect superstiţios.

Kalagani a părut chiar foarte mirat atunci când inginerul a repetat că Gigantul de Oţel este mai puternic decât întregul atelaj al kraalului. A fost un prilej pentru căpitanul Hod să povestească, nu fără oarecare mândrie, aventura noastră cu cei trei proboscidieni ai prinţului Guru Singh.

Un uşor zâmbet de neîncredere a fluturat pe buzele furnizorului, însă el n-a stăruit asupra acestui lucru.

Cina s-a desfăşurat în condiţii excelente. Mathias Van Guitt a onorat-o cu prisosinţă. Trebuie să spunem că oficiul era bine garnisit cu produsele ultimelor noastre partide de vânătoare şi că domnul Parazard ţinuse să se depăşească pe sine.

Pivniţa Casei cu aburi a oferit câteva feluri de băuturi pe care oaspetele a părut că le apreciază, mai cu seamă cele două sau trei pahare de vin franţuzesc, a căror absorbţie a fost urmată de un incomparabil plescăit.

Atât de mult le apreciase, încât, după cină, în clipa despărţirii, ne-am putut da seama văzând „incertitudinea deambulării sale” că dacă vinul i se urcase la cap, i se lăsase şi în picioare.

La căderea nopţii ne-am luat rămas bun ca şi cum am fi fost cei mai buni prieteni din lume şi, mulţumită tovarăşilor săi de drum, Mathias Van Guitt s-a putut întoarce la kraal fără a întâmpina necazuri.

Totuşi, la l6 iulie, un incident era cât pe ce să ducă la o ceartă între furnizorul de animale şi căpitanul Hod.

Un tigru a fost ucis de căpitan tocmai în clipa în care avea să intre într-una dintre capcanele cu basculă. Iar dacă acesta a fost cel de al patruzeci şi treilea al lui Hod, n-a fost în schimb cel de al optulea al furnizorului.

Însă, după un schimb de explicaţii cam aprinse, au fost reluate bunele raporturi, graţie intervenţiei colonelului Munro, astfel încât căpitanul Hod s-a angajat să respecte fiarele sălbatice care „ar avea intenţia” să se lase prinse în capcanele lui Mathias Van Guitt.

În timpul zilelor următoare, vremea a fost mizerabilă. De voie, de nevoie, a trebuit să rămânem în Steam House. Începeam să fim zoriţi, întrucât sezonul ploios se apropia de sfârşit – fapt ce nu putea întârzia prea mult, căci dura de pestre trei luni. Dacă programul călătoriei noastre avea să fie executat în condiţiile pe care le stabilise Banks, nu ne mai rămâneau de petrecut în sanitarium decât şase săptămâni de zile.

La 23 iulie, câţiva munteni de la graniţă au venit să-l viziteze pentru a doua oară pe colonelul Munro. Satul lor, numit Suari, era situat la numai cinci mile de tabăra noastră, aproape de limita superioară a ţinutului Tarryani.

Unul dintre ei ne-a încunoştiinţat că, de vreo câteva săptămâni, o tigroaică făcea ravagii înspăimântătoare prin acea parte a teritoriului. Turmele fuseseră decimate şi se vorbea de pe acum ca satul Suari, care ajunsese de nelocuit, să fie părăsit. Nu mai exista nici un pic de siguranţă nici pentru animalele domestice, nici chiar pentru oameni. Capcane, trape, pânde, nimic nu i-a venit de hac acestei jivine feroce, care şi fusese rânduită printre cele mai de temut fiare sălbatice de care auziseră vreodată vorbindu-se muntenii cei mai bătrâni.

Vă daţi seama că povestea asta era foarte nimerită să aţâţe peste măsură instinctele căpitanului Hod. S-a oferit numaidecât să-i însoţească pe munteni în satul Suari, hotărât să-şi pună experienţa de vânător şi siguranţa privirii în slujba acestor oameni cumsecade, care, după câte îmi închipui, se şi bizuiseră puţin pe o asemenea promisiune.

Mergi şi dumneata cu noi, Maucler? m-a întrebat căpitanul Hod, pe tonul unui om care nu vrea să te influenţeze să iei o anumită hotărâre.

Desigur, i-am răspuns eu. Nu vreau să lipsesc de la o expediţie atât de interesantă.

De astă dată cred că am să vă însoţesc şi eu, a spus inginerul.

Ţi-a venit o idee excelentă, Banks!

Oare n-am să merg şi eu, domnule căpitan? a întrebat Fox.

Ah, intrigantul! a strigat căpitanul Hod. N-ar fi câtuşi de puţin supărat să-şi completeze jumătatea de tigroaică. Da, Fox, da! Ai să mergi şi tu!

Întrucât era vorba să părăsim Steam House pentru trei sau patru zile, Banks l-a întrebat pe colonel dacă nu i-ar fi pe plac să ne însoţească până în satul Suari.

Sir Edward Munro i-a mulţumit. El avea însă de gând să se folosească de absenţa noastră spre a vizita regiunea mijlocie a Himalayei, din sus de Tarryani, împreună cu Gumi şi cu sergentul Mac Neil.

Banks n-a mai stăruit.

Ne-am hotărât să plecăm în cursul aceleiaşi zile spre kraal, ca să împrumutăm de la Mathias Van Guitt câţiva shikari, care ne-ar fi putut da o mână de ajutor.

După o oră, către prânz, ajunsesem. Furnizorul de animale a fost pus la curent cu planurile noastre. Nu şi-a ascuns satisfacţia tainică la auzul isprăvilor acestei tigroaice „foarte binevenită, cum a spus el, pentru a reînălţa în spiritul cunoscătorilor reputaţia felinelor peninsulei”. Apoi ne-a pus la dispoziţie trei dintre hinduşii săi, fără a-l mai pune la socoteală pe Kalagani, totdeauna gata să meargă acolo unde era primejdia mai mare.

Atâta doar că a rămas stabilit cu căpitanul Hod ca dacă, prin imposibil, tigroaica s-ar fi lăsat prinsă de vie, ea ar aparţine de drept menajeriei lui Mathias Van Guitt. Ce mai punct de atracţie, atunci când o notiţă atârnată de barele cuştii ar povesti prin cifre elocvente înaltele fapte ale „uneia dintre reginele din Tarryani, care a devorat nu mai puţin de o sută treizeci şi opt de persoane de ambele sexe!”

Mica noastră trupă a părăsit kraalul pe la două după-amiază. Înainte de ora patru, după ce urcasem pieziş şi înapoi spre răsărit, ajungeam la Suari fără să fi întâmpinat vreun incident neplăcut.

Acolo, panica era la culme. Chiar în cursul dimineţii, o nefericită de hindusă, surprinsă pe neaşteptate lângă un pârâu, fusese târâtă de fiară în pădure.

Casa unuia dintre munteni, un bogat fermier englez din partea locului, ne-a primit cu ospitalitate.

Gazda avea mai mult decât orişicine dreptul să se plângă de jivina aceasta care nu putea fi nicidecum prinsă şi ar fi dat pe blana ei mai multe mii de rupii.

Căpitane Hod, a spus el, cu câţiva ani în urmă, în provinciile din centru, o tigroaică a silit locuitorii din treisprezece sate s-o ia la fugă, şi două sute cincizeci de mile pătrate de pământ au rămas înţelenite! Ei bine, aici, dacă lucrurile merg tot aşa încă puţin timp, va trebui părăsită întreaga provincie.

Aţi folosit toate mijloacele de distrugere cu putinţă împotriva acestei tigroaice? l-a întrebat Banks.

Toate, domnule inginer: capcane, gropi, ba chiar şi momeli otrăvite cu stricnină! N-a ajutat la nimic!

Prietene, i-a spus căpitanul Hod, nu afirm că vom izbuti să vă dăm satisfacţie, însă vom face tot ce ne va sta în putinţă!

De îndată ce ne-am instalat în Suari; în aceeaşi zi am şi organizat o hăituială. Nouă, oamenilor noştri şi shikarilor din kraal ni s-au alăturat vreo douăzeci de munteni, care cunoşteau perfect teritoriul în care urma să ne desfăşurăm operaţiile.

Banks, oricât de puţin îl atrăgea vânătoarea, mi s-a părut că urmăreşte cu cel mai viu interes expediţia noastră.

Timp de trei zile, 24, 25 şi 26 iulie, am răscolit toată partea aceea a muntelui, fără ca să obţinem vreun rezultat de pe urma cercetărilor, în afară de alţi doi tigri la care nici nu visam şi care au căzut sub gloanţele căpitanului.

„Patruzeci şi cinci!” s-a mulţumit să spună Hod, fără a mai da acestui fapt o importanţă cât de mică.

În sfârşit, la 27 iulie, tigroaica şi-a făcut cunoscută apariţia printr-o nouă fărădelege. Un bivol, aparţinând gazdei noastre, a dispărut dintr-o păşune de lângă Suari şi nu i s-au mai găsit decât rămăşiţele, la un sfert de milă de sat. Asasinatul – omor cu premeditare, cum ar fi spus un om al legii – fusese înfăptuit cu puţin înainte de revărsatul zorilor. Asasinul nu putea să se afle prea departe.

Însă autorul principal al crimei era oare tigroaică aceea, căutată atât de zadarnic până acum?

Hinduşii din Suari nu se îndoiau de acest lucru.

„Unchiul a făcut isprava! Nu poate fi nimeni altul vinovat!” mi-a spus unul dintre munteni.

Unchiul! Aşa îi desemnează în general hinduşii pe tigri, în majoritatea teritoriilor peninsulei. Aceasta vine de la credinţa că fiecare dintre strămoşii lor este găzduit pentru vecie în trupul unuia dintre membrii familiei felinelor.

De astă dată însă ar fi putut spune mai curând „mătuşa mea!”

Ne-am hotărât pe loc să pornim în căutarea animalului, fără a mai aştepta căderea nopţii, întrucât noaptea i-ar fi îngăduit să scape mai uşor de urmărire.

Dealtfel, va fi fost acum ghiftuit şi nu avea să-şi mai părăsească bârlogul decât peste două sau trei zile. Am plecat, aşadar, în campanie.

Pornind din locul în care fusese înşfăcat bivolul, urme însângerate marcau drumul urmat de tigroaică. Urmele duceau spre un mic hăţiş, care mai fusese scotocit de câteva ori fără ca noi să fi putut descoperi ceva.

Am hotărât deci să împresurăm hăţişul, astfel încât să alcătuim un cerc pe care animalul să nu-l poată străbate fără ca măcar să poată fi văzut.

Muntenii s-au răspândit în aşa fel încât să se îndrepte puţin câte puţin spre centru, strângând cercul din ce în ce mai mult. Căpitanul Hod, Kalagani şi cu mine ne aflam pe o parte, Banks şi Fox pe cealaltă, dar ţinând mereu legătura cu oamenii din kraal şi cu cei din sat. De bună seamă că fiecare punct al circumferinţei era primejdios, deoarece tigroaica putea încerca s-o spargă în orişicare dintre ele.

Dealtfel, nu aveam nici o îndoială că animalul se găsea în hăţiş. Într-adevăr, urmele, care ajungeau aici dintr-o parte, nu mai reapăreau în cealaltă. Nu fusese dovedit faptul că aici se retrăgea de obicei, întrucât mai fusese căutată fără succes, însă în clipa de faţă toată lumea presupunea că hăţişul pe care îl încercuiam îi slujea drept adăpost.

Era opt dimineaţa. Toate pregătirile fiind încheiate, am început să înaintăm puţin câte puţin şi fără zgomot, strângând tot mai mult cercul asediului. După o jumătate de oră ne aflam în dreptul primilor copaci.

Nu se produsese nici un incident, nimic nu vestea prezenţa animalului şi, în ceea ce mă priveşte, mă întrebam dacă noi, cu toţii, nu făceam această manevră absolut de pomană.

În clipa aceea nu mai era cu putinţă să vezi decât o parte din tovarăşii de hăituială, care ocupau un mic arc al circumferinţei; era însă nevoie să mergem toţi într-un ansamblu perfect.

Fusese dinainte stabilit să se tragă un foc de armă în clipa în care primul dintre noi va pătrunde în hăţiş.

Semnalul a fost dat de căpitanul Hod, aflat mereu în frunte, şi am trecut cu toţii liziera.

M-am uitat atunci la ceas.

Arăta opt şi treizeci şi cinci de minute.

Peste un sfert de oră, cercul se strânsese într-atâta, încât ne atingeam coatele unii altora şi ne oprisem în partea cea mai deasă a hăţişului, fără să fi dat încă de nimic.

Tăcerea nu fusese tulburată până atunci decât de zgomotul ramurilor uscate, care, oricât de multe precauţii am fi luat, trosneau zdrobite sub picioarele noastre.

În acel moment s-a auzit un răget.

Animalul se află aici! a strigat căpitanul Hod arătând spre intrarea unei peşteri scobită într-o îngrămădire de stânci, deasupra cărora creştea un pâlc de copaci înalţi.

Căpitanul Hod nu se înşelase.

Dacă n-o fi fost vorba de bârlogul obişnuit al tigroaicei, era cel puţin acela în care se refugiase ea acum, simţindu-se hăituită de o ceată întreagă de vânători.

Hod, Banks, Fox, Kalagani, mai mulţi oameni din kraal şi cu mine ne apropiasem de deschizătura îngustă până la care duceau urmele însângerate.

Ar trebui să pătrundem înăuntru, a spus căpitanul Hod.

Manevră periculoasă! a observat Banks. Primul care va intra riscă să fie rănit grav.

Am să intru eu, totuşi! a anunţat Hod, după ce s-a asigurat că arma îi este pregătită pentru tragere.

După mine, domnule căpitan, i-a răspuns Fox, care s-a şi aplecat spre deschizătura peşterii.

Nu, Fox, nu! a strigat Hod. Asta mă priveşte pe mine!

Ah, domnule căpitan, a rostit Fox cu blândeţe şi pe un ton mustrător, sunt în urma dumneavoastră cu şapte…!

Într-o asemenea clipă, lor le ardea să-şi numere tigrii doborâţi!

N-o să intre niciunul şi nici celălalt dintre voi! a strigat Banks. Nu! N-am să vă las să…

Poate că ar mai fi o cale, a spus atunci Kalagani, întrerupându-l pe inginer.

Care?

Să afumăm bârlogul, a răspuns hindusul. Animalul ar fi silit să iasă. Am avea de înfruntat mai puţine primejdii şi ne-ar veni şi mai uşor să-l ucidem afară.

Kalagani are dreptate, a spus Banks. Haide, prieteni, să aducem lemne şi ierburi uscate! Astupaţi cum trebuie deschizătura! Vântul o să vâre flăcările şi fumul înăuntru. Va trebui ca animalul ori să se lase prăjit, ori să fugă!

Are să fugă, a reluat hindusul.

Fie, a răspuns căpitanul Hod. Doar ne aflăm aici ca să-l salutăm când trece!

Într-o clipă, din mărăcini, ierburi şi lemne uscate – care se găseau din belşug prin hăţiş – a fost înălţată o grămadă de materiale inflamabile înaintea intrării în peşteră.

Dinăuntru nu se auzea nici o mişcare. Din această galerie întunecoasă, care se vede că era destul de adâncă, nimic nu-şi făcea apariţia. Şi totuşi nu cred că ne înşelaseră urechile. Răgetul pornise cu siguranţă de acolo.

S-a dat foc ierburilor şi totul a fost cuprins de flăcări. Din mormanul aprins ieşea un fum gros şi acru, pe care vântul îl mâna în jos şi care probabil că avea să facă aerul dinăuntru de nerespirat.

A izbucnit atunci un al doilea răget, mai furios decât primul. Animalul se simţea încolţit pe ultima lui linie de apărare şi, ca să nu se lase sufocat, era silit să se năpustească afară.

Îl aşteptam postaţi în unghi drept pe părţile laterale ale stâncii, ascunşi pe jumătate de trunchiurile copacilor, astfel încât să ne ferim de izbitura primei sărituri.

Căpitanul îşi alesese alt loc, care, trebuie să recunoaştem, era şi cel mai primejdios. Acesta se afla la intrarea unei spărturi prin hăţiş, singura cale pe unde putea să treacă tigroaica atunci când avea să încerce să fugă în pădure. Hod pusese un genunchi în pământ spre a fi mai sigur de lovitură şi carabina îi era sprijinită bine în umăr; stătea nemişcat, ca un bloc de marmură.

Abia se scurseseră trei minute din clipa în care fusese aprinsă grămada de lemne, că un al treilea răget sau mai curând un horcăit de sufocare a răsunat în gura bârlogului. Focul a fost risipit într-o clipă şi un trup enorm s-a ivit printre vârtejurile de fum.

Era, într-adevăr, tigroaică.

„Foc!” a strigat Banks.

Au răsunat zece împuşcături, însă am putut constata că nici un glonte nu atinsese animalul. Îşi făcuse prea repede apariţia. Cum ai fi putut să-l ţinteşti cât de cât bine în mijlocul rotocoalelor de fum care îl învăluiau?

Însă, după primul salt, dacă tigroaica ar fi atins pământul, şi-ar fi luat un punct de sprijin spre a se avânta spre hăţiş printr-o săritură şi mai lungă.

Căpitanul Hod aştepta animalul cu cel mai mare sânge rece şi prinzându-l – ca să spun aşa – din zbor, i-a trimis un glonte care nu l-a atins decât în scobitura umărului.

Cât ai clipi, tigroaică se şi năpustise asupra tovarăşului nostru, îl doborâse la pământ şi i-ar fi zdrobit ţeasta dintr-o lovitură cu una dintre labele-i formidabile.

Kalagani a ţâşnit, ţinând în mână un cuţit lat.

Strigătul care ne scăpase încă nu se stinsese în clipa în care curajosul hindus, căzând asupra fiarei, o apuca de gâtlej, tocmai când laba ei dreaptă avea să se abată asupra craniului căpitanului.

Animalul, surprins de acest atac neaşteptat, i-a doborât pe hindus cu o lovitură de labă şi s-a înverşunat împotriva lui.

Însă căpitanul se ridicase dintr-o săritură şi, apucând cu o mână sigură cuţitul pe care Kalagani îl scăpase pe jos, l-a împlântat până la plasele în inima jivinei. Tigroaica s-a rostogolit la pământ.

Cel mult cinci secunde fuseseră de ajuns pentru feluritele peripeţii ale acestei scene emoţionante.

Căpitanul Hod se găsea încă în genunchi când ne-am apropiat de el. Kalagani, cu un umăr însângerat, tocmai se ridica în picioare.

„Bag mahryaga! Bag mahryaga!” au strigat hinduşii, ceea ce însemna: tigroaica a murit!

Da, era moartă de-a binelea! Şi ce animal superb! Zece picioare lungime de la bot până în vârful cozii, înălţimea pe potrivă, labe enorme înarmate cu lungi gheare oţelite, care păreau ascuţite pe piatra tocilarului!

În timp ce noi admiram fiara, trei hinduşi, care pe bună dreptate erau foarte ranchiunoşi, o copleşeau cu ocări. Cât despre Kalagani, el se apropiase de căpitanul Hod.

Mulţumesc, căpitane, i-a spus hindusul.

Cum, mulţumesc? a strigat Hod. Eu, viteazule, îţi datorez mulţumiri! Fără ajutorul tău s-ar fi isprăvit cu unul dintre căpitanii întâiului escadron de carabinieri din armata regală!

Fără dumneavoastră aş fi fost mort! a răspuns cu răceală Kalagani.

Ei, mii de draci! Nu te-ai aruncat tu cu cuţitul în mână ca să înjunghii tigroaica, în clipa când ea mi-ar fi zdrobit capul?

Dumneavoastră aţi omorât-o, domnule căpitan, şi cu aceasta aţi ajuns la patruzeci şi şase!

Ura! Ura! au strigat hinduşii. Ura pentru căpitanul Hod! Şi într-adevăr căpitanul avea tot dreptul să-şi treacă tigroaica în cont, însă l-a răsplătit pe Kalagani cu o vânjoasă strângere de mână.

Vino cu noi la Steam House, i-a spus Banks lui Kalagani. Ai umărul sfâşiat de o lovitură de gheară, dar vom găsi în farmacia de voiaj cu ce să-ţi îngrijim rana.

Kalagani s-a înclinat în semn de încuviinţare şi cu toţii, după ce ne-am luat rămas bun de la muntenii din Suari, care nu mai ştiau cum să ne mulţumească, ne-am îndreptat către sanitarium.

Shikarii ne-au părăsit spre a se întoarce la kraal. Şi de astă dată se întorceau cu mâinile goale şi dacă Mathias Van Guitt se bizuise pe „regina din Tarryani”, ar fi trebuit să poarte acum doliu după ea. Nu-i mai puţin adevărat că, în condiţiile acelea, ar fi fost cu neputinţă s-o prindem vie.

Spre prânz ajunsesem la Steam House. Acolo, un incident neaşteptat. Spre marea noastră dezamăgire, colonelul Munro, sergentul Mac Neil şi Gumi erau plecaţi.

Un bilet, lăsat pentru Banks, îi spunea să nu se neliniştească din cauza absenţei lor, că sir Edward Munro, dornic să facă o recunoaştere până la frontiera Nepalului, voia să-şi mai clarifice unele îndoieli cu privire la tovarăşii lui Nana Sahib şi că se va întoarce înainte de data la care urma să părăsim Himalaya.

În timp ce se citea biletul cu voce tare, mi s-a părut că lui Kalagani i-a scăpat, aproape fără voia lui, un gest de nemulţumire.

Oare chiar făcuse gestul acela? Fără îndoială că mă înşelasem.