Capitolul V.

UN ATAC NOCTURN.

Plecarea colonelului a trezit în noi vii nelinişti. Bineînţeles, el se lega iar de un trecut pe care-l crezusem încheiat o dată pentru totdeauna, însă ce era de făcut? Să ne repezim pe urmele lui sir Edward Munro? Nici măcar nu ştiam în ce direcţie o apucase, în care punct al graniţei nepaleze voia să ajungă. Pe de altă parte, nici nu ne puteam face că n-am băgat de seamă că nu-i spusese nimic lui Banks, tocmai pentru că se temea de observaţiile prietenului său, de care dorise să scape. Lui Banks îi părea nespus de rău că ne urmase în expediţie.

Eram deci nevoiţi să ne resemnăm şi să aşteptăm. Colonelul Munro avea să se întoarcă desigur până la sfârşitul lunii august, ultima lună pe care aveam s-o mai petrecem în sanitarium înainte de a apuca, prin sud-vest, drumul spre Bombay.

Kalagani, bine îngrijit de către Banks, n-a rămas decât douăzeci şi patru de ore la Steam House. Rana avea să i se cicatrizeze iute, astfel încât el ne-a părăsit spre a se întoarce să-şi reia serviciul la kraal.

Şi luna august a început cu ploi violente – o vreme, să facă guturai până şi broaştele – cum spunea căpitanul Hod; dar, pe scurt, avea să fie mai puţin ploioasă decât luna iulie şi prin urmare mai prielnică excursiilor noastre prin Tarryani.

Între timp, ţineam des legătura cu kraalul. Mathias Van Guitt nu era din cale afară de satisfăcut. Socotea şi el să părăsească tabăra în primele zile ale lunii septembrie. Însă îi mai lipseau din menajerie un leu, doi tigri şi doi leoparzi şi se întreba dacă va mai putea să-şi completeze trupa.

În schimb, în absenţa actorilor pe care voia să-i angajeze pe socoteala comitenţilor54 săi, au venit să se prezinte la agenţia lui alţii, cu care nici măcar n-avea ce să facă.

Astfel, în ziua de 4 august, un urs frumos s-a lăsat prins într-una dintre capcane.

Tocmai ne aflam la kraal, atunci când shikarii au adus în cuşca rulantă un prizonier de talie mare, cu blana neagră, gheare ascuţite, urechi lungi şi garnisite cu peri – un amănunt deosebit la reprezentanţii din Indii ai familiei ursinelor.

Eh, ce nevoie am eu de acest tardigrad inutil? a strigat furnizorul de animale înălţând din umeri.

Fratele Balon! Fratele Balon! repetau hinduşii.

S-ar părea că hinduşii, dacă nu le sunt tigrilor decât nepoţi, în schimb sunt fraţi cu urşii.

Mathias Van Guitt, în ciuda acestui grad de rudenie, l-a întâmpinat pe fratele Balon cu un simţământ de proastă dispoziţie prea puţin echivoc. Să prindă urşi câtă vreme avea nevoie de tigri, iată un lucru care nu-l putea mulţumi. Ce să facă el cu animalul ăsta inoportun? Nu prea îi convenea să-l hrănească, fără speranţa că-şi va scoate cheltuielile. Ursul indian este prea puţin cerut pe pieţele Europei, căci n-are valoarea comercială a ursului grizzly din America şi nici cea a ursului polar. Tocmai de aceea, Mathias Van Guitt, ca un bun negustor ce era, nu se sinchisea de un animal stânjenitor, de care nu ştia însă cum să scape!

Nu-l doriţi dumneavoastră? l-a întrebat pe căpitanul Hod.

Şi ce-aţi vrea să fac cu el? i-a răspuns căpitanul.

Aţi putea face biftecuri, a spus furnizorul, dacă aş putea să mă folosesc totuşi de această catahreză!

Domnule Van Guitt, i-a răspuns cu seriozitate Banks, catahreză este o figură de stil îngăduită când, în lipsa oricărei alte expresii, ea redă gândirea în mod mulţumitor.

Este şi părerea mea, a replicat furnizorul de animale.

Ei bine, Hod, a intervenit Banks, iei sau nu iei ursul domnului Mathias Van Guitt?

Nu, pe legea mea! a răspuns căpitanul Hod. Să mănânci biftecuri de urs atunci când ursul este gata ucis, mai treacă-meargă; dar să omori ursul înadins ca să-l mănânci biftecuri, asta-mi taie pofta de mâncare!

Atunci, să i se redea acestui plantigrad libertatea, a spus Mathias Van Guitt, întorcându-se spre shikari.

I s-a dat ascultare. Cuşca a fost cărată în afara kraalului. Unul dintre hinduşi a deschis uşa.

Fratele Balon, care părea foarte ruşinat de situaţia în care se găsea, nu s-a lăsat rugat de două ori. A ieşit liniştit din cuşcă, a dat un pic din cap, lucru ce putea să fie înţeles ca o mulţumire, şi a spălat putina, scoţând un mormăit de satisfacţie.

Aţi făcut o faptă bună, a spus Banks. Asta are să vă aducă noroc, domnule Van Guitt!

Banks nu putea vorbi mai cu temei. Ziua de 6 august avea să-l răsplătească pe furnizor, procurându-i una dintre fiarele sălbatice care-i lipseau din menajerie.

Iată în ce împrejurări s-au petrecut lucrurile:

Mathias Van Guitt, căpitanul Hod şi cu mine, însoţiţi de Fox, de mecanicul Storr şi de Kalagani, cutreieram încă din zori un hăţiş des de cactuşi şi de arbuşti de fistic, când deodată s-au auzit nişte urlete pe jumătate înăbuşite.

Numaidecât, cu puştile gata de tragere, tusşase, bine grupaţi în aşa fel încât să ne apărăm împotriva unui atac izolat, ne-am îndreptat către locul suspect.

După cincizeci de paşi, furnizorul ne-a făcut semn să ne oprim. După felul răgetelor, părea că şi-a dat seama despre ce este vorba şi, adresându-se îndeosebi căpitanului Hod, a spus:

Mai cu seamă, nici o împuşcătură de prisos!

Apoi, făcând câţiva paşi înainte în timp ce noi, la un semn al lui, rămăsesem pe loc, a strigat:

Un leu!

Într-adevăr, la capătul unei frânghii groase, legată de bifurcaţia unei crengi solide, se zbătea un animal.

Era chiar un leu, unul dintre leii aceia fără coamă – particularitate care-i deosebeşte de semenii lor din Africa – însă un leu adevărat, leul pe care-l căuta Mathias Van Guitt. Cumplita fiară, atârnată de una dintre labele dinainte, strânsă în laţul frânghiei, se smucea îngrozitor, fără a izbuti să se elibereze.

În ciuda recomandării furnizorului de animale, prima mişcare a căpitanului Hod a fost să tragă.

Nu trageţi, domnule căpitan! a strigat Mathias Van Guitt. Vă conjur să nu trageţi!

Dar…

Nu, nu! Ascultaţi ce vă spun! Leul a căzut într-una dintre capcanele mele şi îmi aparţine!

Era într-adevăr o capcană – o capcană-spânzurătoare, pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă.

O frânghie rezistentă este fixată de o ramură a unui copac puternic şi flexibil. Ramura este îndoită spre pământ, astfel încât capătul de jos al frânghiei, terminat cu un laţ, poate fi vârât în crestătura unui ţăruş împlântat bine în pământ. În ţăruş este înfiptă o momeală, în aşa fel încât, dacă un animal vrea să o atingă, va fi silit să-şi vâre în laţ fie capul, fie o labă. Abia dac-a făcut-o, că momeala, oricât de puţin ar fi fost clintită din loc, dă drumul sforii din crestătură, ramura se ridică iarăşi, animalul este săltat în sus şi, în aceeaşi clipă, un cilindru gros de lemn, alunecând de-a lungul frânghiei, cade pe nodul laţului, îl fixează puternic şi nu-l mai lasă să se desfacă, în ciuda sforţărilor celui spânzurat.

Sistemul acesta de capcană este folosit des prin pădurile Indiei şi fiarele sălbatice se lasă prinse mult mai frecvent decât am fi înclinaţi s-o credem.

Se întâmplă cel mai adesea că animalul este apucat de gât şi sugrumat aproape numaidecât, în acelaşi timp capul fiindu-i pe jumătate zdrobit de cilindrul greu de lemn. Însă leul care se zbătea sub ochii noştri nu-şi prinsese în laţ decât o labă. Era deci în viaţă, teafăr şi vrednic să figureze printre pensionarii furnizorului.

Încântat de aventură, Mathias Van Guitt l-a trimis în grabă pe Kalagani la kraal, cu ordinul să aducă de acolo cuşca rulantă, mânată de un căruţaş. Între timp, am putut observa în voie animalul, pe care prezenţa noastră îl făcea de două ori mai furios.

Furnizorul nu-l slăbea din ochi. Se învârtea în jurul copacului, având grijă, dealtfel, să se ţină la distanţă de loviturile de gheară pe care animalul le dădea în dreapta şi în stânga.

După o jumătate de oră a fost adusă cuşca, trasă de doi bivoli. Spânzuratul a fost dat jos destul de greu şi noi ne-am reluat drumul spre kraal.

Începeam într-adevăr să desperez, ne-a spus Mathias Van Guitt. Leii nu figurează cu o cifră importantă printre animalele nemorale ale Indiei…

Nemorale? a întrebat căpitanul Hod.

Da, animalele care frecventează pădurile, şi mă felicit că am putut captura această fiară, care va face onoare menajeriei mele!

De altminteri, începând din acea zi, Mathias Van Guitt n-a mai avut a se plânge de nenoroc.

La ll august au fost prinşi dintr-o dată doi leoparzi, în capcana aceea pentru tigri din care-l scosesem pe furnizor.

Erau doi cheetah, asemănători aceluia care atacase cu atâta curaj Gigantul de Oţel în câmpiile Rohilkhandei şi pe care nu izbutisem să punem mâna.

Nu mai lipseau decât doi tigri pentru ca stocul lui Mathias Van Guitt să fie complet.

La l5 august, colonelul Munro încă nu se întorsese. N-aveam nici cea mai neînsemnată ştire de la el. Banks era mai neliniştit decât ar fi vrut s-o arate. L-a întrebat pe Kalagani, care cunoştea graniţa nepaleză, în legătură cu primejdiile pe care putea să le întâmpine colonelul aventurându-se prin acele teritorii independente. Hindusul l-a încredinţat că nu mai rămăsese nici un partizan de al lui Nana Sahib la hotarele Tibetului. Totuşi, părea că regretă faptul că sir Edward Munro nu-l alesese drept călăuză. Serviciile lui i-ar fi fost folositoare colonelului, într-o ţară în care el cunoştea până şi cele mai neînsemnate poteci. însă acum nu trebuia să ne gândim câtuşi de puţin să-l regăsim pe colonel.

În acest timp, căpitanul Hod şi cu Fox, îndeosebi, îşi continuau excursiile prin Tarryani. Ajutaţi de shikarii kraalului, au izbutit să mai ucidă trei tigri de talie mijlocie, având însă de înfruntat mari primejdii. Două dintre acele fiare au fost trecute în contul căpitanului, a treia în acela al ordonanţei.

Patruzeci şi opt! a spus Hod, care ar fi dorit tare mult să atingă cifra rotundă de cincizeci înainte de a părăsi Himalaya.

Treizeci şi nouă! spusese Fox, fără să mai pomenească o panteră de temut care căzuse sub gloanţele sale.

La 20 august, penultimul dintre tigrii pretinşi de Mathias Van Guitt s-a lăsat prins într-una dintre gropile acelea, de care, fie din instinct, fie din întâmplare, fiarele se feriseră. Animalul, aşa cum se întâmplă cel mai adesea, se rănise în cădere, însă rana nu era câtuşi de puţin gravă. Câteva zile de odihnă îi ajuns ca să se vindece şi mai mult ca sigur că nu mai avea să se observe nimic atunci când va fi livrat în contul lui Hagenbeck din Hamburg.

Folosirea acestor gropi este socotită de către cunoscători drept o metodă barbară. Atunci când nu este vorba decât să distrugi animalele, cu siguranţă că orice mijloc este bun; însă când vrei să le prinzi vii, cel mai adesea urmarea căderii este moartea fiarelor, mai cu seamă atunci când pică în gropi dintr-acelea adânci de cincisprezece până la douăzeci de picioare, menite capturării elefanţilor. Poţi trage nădejde că, din zece, abia vei găsi una care să nu aibă vreo fractură mortală. Astfel încât, chiar şi în Mysore, unde sistemul era preconizat mai cu seamă, el începe să fie părăsit.

Până la urmă, din menajeria kraalului nu mai lipsea decât un tigru şi Mathias Van Guitt ar fi vrut tare mult să-l aibă în cuşcă. Era grăbit să plece spre Bombay.

N-avea să mai dureze mult până să pună stăpânire pe acest din urmă tigru, dar cu ce preţ! Întâmplarea merită să fie povestită mai în amănunt, căci animalul a fost scump, chiar prea scump plătit.

Prin grija căpitanului Hod, fusese organizată o expediţie pentru noaptea de 26 august. Timpul părea potrivit pentru ca vânătoarea să poată avea loc în împrejurări prielnice: cerul limpezit de nori, atmosferă calmă, luna în descreştere. Atunci când este întuneric beznă, fiarele sălbatice îşi părăsesc mai puţin bucuroase bârlogurile, în timp ce semi-obscuritatea parcă le pofteşte afară. Meniscul – un cuvânt al lui Mathias Van Guitt pe care îl aplica semilunii – meniscul, deci, avea să arunce câteva luciri palide tocmai după miezul nopţii.

Căpitanul Hod şi cu mine, Fox şi cu Storr, care începea să prindă şi el gust, alcătuiam nucleul acestei expediţii, căruia urma să i se mai adauge furnizorul de animale, Kalagani şi câţiva dintre hinduşi.

Aşadar am cinat şi, după ce ne-am despărţit de Banks care refuzase să ne însoţească, am părăsit Steam House pe la şapte seara şi la ora opt am ajuns la kraal, fără să fi avut vreo întâlnire neplăcută.

În clipa aceea, Mathias Van Guitt tocmai îşi termina masa de seară. Ne-a întâmpinat cu demonstraţiile lui obişnuite. Am ţinut sfat şi curând a fost întocmit planul de vânătoare.

Era vorba să mergem să stăm la pândă pe malul unui torent ce curgea în fundul unei râpe din acelea care se numesc nullah, aflat la două mile depărtare de kraal, într-un loc pe care-l vizita destul de regulat în cursul nopţii o pereche de tigri. Nu fusese pusă dinainte nici un fel de momeală. După spusele hinduşilor, ar fi fost şi de prisos. O hăituială organizată de curând în acea parte a ţinutului Tarryani dovedise că nevoia de a bea apă atrăgea animalele în fundul sus-pomenitei nullah.

Se mai ştia şi faptul că era destul de uşor să stai la pândă într-un loc favorabil.

N-aveam să părăsim kraalul înainte de miezul nopţii. Or, acum nu era decât ora opt.

Domnilor, ne-a spus Mathias Van Guitt, locuinţa mea vă stă în întregime la dispoziţie. Vă sfătuiesc să faceţi ca mine, adică să vă culcaţi. Este vorba să fim mai mult decât matinali şi câteva ore de somn nu pot decât să ne pregătească mai bine pentru luptă.

Îţi vine să dormi, Maucler? m-a întrebat căpitanul Hod.

Nu, i-am răspuns eu, şi mi-ar plăcea mai mult să aştept ora cuvenită plimbându-mă, decât să fiu silit să mă trezesc pe neaşteptate din somn.

Cum doriţi, domnilor, a spus furnizorul. În ceea ce mă priveşte, am şi început să simt cum îmi clipesc spasmodic pleoapele, ceea ce provoacă nevoia de a dormi. Vedeţi şi dumneavoastră, mă şi aflu la mişcările de pendiculaţie55.

Şi Mathias Van Guitt, înălţându-şi braţele, dând capul pe spate şi trunchiul îndărăt printr-o extensie involuntară a muşchilor abdominali, a căscat semnificativ de câteva ori în şir.

Deci, după ce a „pendiculat” în tihnă, ne-a făcut un ultim gest de adio, a intrat în cabana lui şi fără îndoială că a adormit curând.

Şi noi ce-o să facem? l-am întrebat eu pe căpitan.

Hai să ne plimbăm, Maucler, mi-a răspuns Hod, să ne plimbăm prin kraal. Noaptea este frumoasă şi am să fiu mai bine dispus la plecare decât dacă mi-aş oferi trei sau patru ore de somn. Dealtfel, dacă somnul este cel mai bun prieten al meu, el este un prieten care adesea se lasă aşteptat!

Iată-ne aşadar umblând cu paşi mari prin kraal. Storr, „pe care cel mai bun prieten al său nu avea obiceiul să-l facă să aştepte”, era culcat sub un copac şi adormise de pe acum. Shikarii şi căruţaşii se ghemuiseră şi ei prin colţurile lor şi, în întreaga curte, nu mai stătea nimeni de veghe.

Ar fi fost şi zadarnic, la urma urmelor, întrucât kraalui, împrejmuit cu un gard solid, era perfect închis.

Kalagani s-a dus el însuşi să se asigure că poarta a fost încuiată cum se cuvine; apoi, după ce ne-a spus în trecere bună seara, a intrat în încăperea pe care o împărţea cu tovarăşii lui.

Căpitanul Hod şi cu mine rămăsesem cu totul singuri.

Nu numai oamenii lui Mathias Van Guitt, ci şi animalele domestice şi fiarele sălbatice dormeau, unele în cuştile lor, celelalte grupate pe sub copacii înalţi din capătul curţii. Tăcerea era deplină atât înăuntrul, cât şi în afara kraalului.

În plimbarea noastră am ajuns mai întâi dinaintea spaţiului ocupat de bivoli. Aceste rumegătoare măreţe, blânde şi ascultătoare, nici măcar nu erau împiedicate. Obişnuite să se odihnească sub frunzişul arţarilor gigantici, le vedeam acolo culcate tihnit, cu capetele apropiate, cu coarnele învălmăşite, cu picioarele îndoite dedesubt, iar din trupurile lor enorme, puternice, auzeai ieşind o răsuflare liniştită şi zgomotoasă.

Nu s-au trezit nici atunci când ne-am apropiat. Numai unul şi-a ridicat o clipă capul mare, ne-a aruncat o privire dintre acelea lipsite de fixitate, caracteristică animalelor din această specie, apoi s-a confundat din nou cu masa.

Iată în ce stare îi aduce traiul domestic sau, mai degrabă, domesticirea, i-am spus eu căpitanului.

Da, mi-a răspuns Hod. Şi totuşi bivolii sunt nişte animale îngrozitoare când trăiesc în sălbăticie. Însă, dacă au de partea lor forţa, sunt lipsiţi de supleţe, încât ce pot face ei cu coarnele împotriva colţilor leilor sau a ghearelor tigrilor? Hotărât lucru, avantajul este de partea fiarelor sălbatice.

Tot vorbind, am ajuns în dreptul cuştilor. Şi aici, odihnă desăvârşită. Tigri, lei, pantere, leoparzi dormeau în compartimentele lor separate. Mathias Van Guitt nu-i strângea laolaltă decât atunci când ajungeau mai supuşi după câteva săptămâni de captivitate, şi era îndreptăţit să procedeze astfel. Cu siguranţă că aceste animale feroce s-ar fi devorat într-adevăr între ele, în primele zile după sechestrare.

Cei trei lei, cu totul nemişcaţi, erau încovrigaţi întocmai ca nişte pisici uriaşe. Nu li se mai vedea capul, pierdut într-un manşon gros de blană neagră, şi dormeau adânc şi fără vise.

Somn mai puţin adânc în compartimentele tigrilor. Ochi arzători scânteiau în întuneric. Câte o labă groasă se întindea din când în când şi zgâria barele de fier. Era somnul unor carnivore care „îşi rod frâul”.

Au visuri urâte şi înţeleg acest lucru, a rostit căpitanul, compătimitor.

Fără îndoială, unele doruri le agitau şi pe cele trei pantere sau, cel puţin, unele păreri de rău. La ora asta, dacă ar fi fost libere, ar fi alergat prin pădure! Ar fi dat târcoale în jurul pajiştilor în căutare de carne de vietate!

Cât priveşte pe cei patru leoparzi, nici un coşmar nu le tulbura somnul. Dormeau liniştit. Două dintre acele feline, masculul şi femela, ocupau acelaşi dormitor şi se simţeau aici la fel de bine ca şi în fundul unui bârlog.

Nu mai rămăsese gol decât un singur compartiment, pe care urma să-l ocupe cel de al şaselea tigru, care nu se lăsa odată prins şi a cărui capturare o mai aştepta Mathias Van Guitt ca să poată părăsi Tarryani.

Plimbarea noastră a durat aproape o oră. După ce am făcut înconjurul curţii kraalului, ne-am dus să ne aşezăm sub o mimoză uriaşă.

O linişte desăvârşită domnea peste întreaga pădure. Vântul, care în amurg mai fremătase prin frunziş, încetase să mai bată. În copaci nu se clintea nici o frunză. Atmosfera era la fel de liniştită aproape de suprafaţa pământului ca şi în regiunile înalte şi lipsite de aer, peste care luna îşi plimba discul ros pe jumătate.

Căpitanul Hod şi cu mine, aşezaţi unul lângă altul, nu mai vorbeam. Şi totuşi nu ne cuprinsese somnul. Era mai curând starea aceea de absorbire, mai mult morală decât fizică, pe care o încerci în timpul odihnei desăvârşite a naturii. Atunci gândeşti, însă nu-ţi formulezi gândul. Visezi, întocmai aşa cum ar visa un om care nu doarme şi privirea, pe care pleoapele încă n-o acoperă, tinde mai degrabă să se rătăcească în cine ştie ce viziune fantastică.

Totuşi, o ciudăţenie îl uimea pe căpitan şi, vorbind pe şoptite, aşa cum ar face-o cineva aproape în mod inconştient, atunci când totul tace în jurul său, mi-a spus:

Maucler, o linişte ca asta are de ce să mă surprindă! De obicei fiarele sălbatice rag pe întuneric şi, în timpul nopţii, pădurea este plină de zgomote. În lipsa tigrilor sau a panterelor, măcar şacalii nu stau de pomană. Kraalul plin de fiinţe vii ar trebui să le atragă încoace cu sutele şi totuşi n-auzim nimic, nici trosnetul unui lemn uscat pe pământ, nici un urlet din afară. Dacă Mathias Van Guitt s-ar trezi din somn, fără îndoială că el n-ar fi mai puţin mirat decât mine şi ar găsi vreun cuvânt uluitor spre a-şi exprima surprinderea!

Observaţia dumitale este întemeiată, dragă Hod, i-am răspuns eu, şi nu ştiu pe seama cărei cauze să pun lipsa acestor vagabonzi nocturni. Dar să luăm seama la noi înşine, căci, de atâta linişte, o să ne fure somnul.

Să rezistăm, să rezistăm! mi-a spus căpitanul Hod, întinzându-se. Se apropie ora plecării.

Şi am început iar să stăm de vorbă, cu fraze tărăgănate, întretăiate de lungi tăceri.

Cât timp a durat această reverie n-aş putea spune; însă, pe neaşteptate, a izbucnit o agitaţie surdă care m-a deşteptat din somnolenţa aceea.

Căpitanul Hod, trezit şi el din starea lui de torpoare, se ridicase odată cu mine.

Nu mai era nici o îndoială, agitaţia avusese loc în cuştile fiarelor sălbatice.

Leii, tigrii, panterele, leoparzii, până mai adineauri atât de liniştiţi, scoteau acum un murmur surd de mânie. Ridicaţi în picioare, în despărţiturile lor, umblau încolo şi încoace cu paşi mărunţi, inspirau puternic nişte mirosuri din afară şi se săltau sforăind, sprijinindu-se cu labele din faţă de barele de fier ale compartimentelor.

Ce-or avea? am întrebat eu.

Nu ştiu, mi-a răspuns căpitanul Hod, însă mă tem să nu fi simţit apropierea unor…

Deodată, nişte răgete formidabile au izbucnit în jurul împrejmuirii kraalului.

Tigri! a strigat căpitanul Hod, năpustindu-se spre cabana lui Mathias Van Guitt.

Însă răgetele fuseseră atât de violente, încât întregul personal al kraalului se şi afla în picioare, iar furnizorul, urmat de oamenii lui, se ivea în cadrul uşii.

Un atac!… a strigat el.

Aşa cred, a răspuns căpitanul Hod.

Şi fără să-şi mai isprăvească fraza, Mathias Van Guitt a înşfăcat o scară şi a rezemat-o de gard. Cât ai clipi, se şi afla pe ultima treaptă.

Zece tigri şi o duzină de pantere! a strigat el.

Are să fie primejdios, a răspuns căpitanul Hod. Voiam să mergem să-i vânăm, şi iată că ne vânează ei pe noi.

Puştile! Puştile! a strigat furnizorul de animale.

Şi ascultând de ordinele sale, în douăzeci de secunde eram cu toţii gata să tragem.

Atacurile unei haite de fiare sălbatice sunt destul de dese în Indii. De câte ori locuitorii unor ţinuturi bântuite de tigri, în special cei din Sanderband, n-au fost luaţi cu asalt în propriile lor locuinţe! Este o împrejurare de temut şi, foarte des, avantajul rămâne de partea asediatorilor!

Între timp, la răgetele din afară se adăugaseră urletele dinlăuntru. Kraalul răspundea pădurii. În curte nu ne mai puteam înţelege unii cu alţii.

La palisade! a strigat Mathias Van Guitt, care s-a făcut înţeles mai mult prin semne decât prin cuvinte.

Şi fiecare dintre noi s-a repezit la gardul împrejmuitor.

În clipa aceea, bivolii, cuprinşi de spaimă, se zbăteau să părăsească ţarcul în care stătuseră închişi. Căruţaşii zadarnic se străduiau să-i ţină pe loc.

Fără veste, poarta, a cărei bară fusese fără îndoială prost fixată, s-a deschis cu violenţă şi o haită de fiare sălbatice a dat buzna în kraal. Şi totuşi Kalagani închisese poarta cu cea mai mare grijă, aşa cum făcea în fiecare seară!

În cabană, în cabană! a strigat Mathias Van Guitt! repezindu-se către casă, singura care putea oferi un refugiu.

Vom avea noi oare timp să ajungem până acolo?

De pe acum doi shikari, atinşi de tigri, se rostogoliseră la pământ. Ceilalţi, nemaiputând ajunge la cabană, fugeau prin curtea kraalului, în căutarea unui adăpost oarecare.

Furnizorul, Storr şi şase hinduşi se şi aflau în casă, a cărei uşă a fost închisă chiar în clipa în care două pantere voiau să se năpustească înăuntru.

Kalagani, Fox şi ceilalţi care mai rămăseseră teferi, căţărându-se în copaci, se aciuaseră pe primele ramuri.

Căpitanul Hod şi cu mine nu mai avusesem nici timpul şi nici posibilitatea să ne ducem după Mathias Van Guitt.

Maucler, Maucler! a strigat căpitanul Hod, care avea braţul drept sfâşiat de o lovitură de gheară.

Cu o izbitură de coadă, un tigru uriaş mă aruncase la pământ. M-am ridicat în clipa în care animalul se întorcea iar spre mine şi am alergat în ajutorul căpitanului Hod.

Nu ne mai rămânea decât un singur refugiu: compartimentul rămas gol din cea de a şasea cuşcă. Într-o clipă, Hod şi cu mine ne şi ghemuisem înăuntru şi, cu uşa închisă, ne aflam pentru moment la adăpost de fiarele sălbatice, care s-au năpustit asupra barelor de fier.

Animalele acestea feroce erau atât de îndârjite, iar tigrii închişi în compartimentele vecine atât de furioşi, încât cuşca, oscilând pe roate, era cât pe ce să se dea peste cap.

Însă tigrii au părăsit-o curând, ca să atace o pradă mai sigură.

La ce scenă asistam privind printre gratiile compartimentului şi văzând-o în toate amănuntele!

S-a întors lumea pe dos! a strigat căpitanul Hod, care turba de furie. Ei afară şi noi înăuntru!

Şi rana dumitale? l-am întrebat eu.

E un fleac!

În clipa aceea au răsunat cinci sau şase focuri de puşcă. Ele porneau din cabana ocupată de Mathias Van Guitt, împotriva căreia se înverşunau doi tigri şi trei pantere.

Unul dintre animale a căzut fulgerat de un glonte exploziv, ieşit se vede din carabina lui Storr.

Cât despre celelalte, ele se repeziseră mai întâi asupra turmei de bivoli şi nefericitele rumegătoare se găseau lipsite de apărare împotriva unor asemenea adversari.

Fox, Kalagani şi hinduşii, care fuseseră nevoiţi să-şi arunce armele spre a se căţăra mai iute în copaci, nu le puteau veni în ajutor.

În acest timp, căpitanul Hod, trecându-şi ţeava carabinei printre gratiile cuştii, a tras. Deşi braţul său drept, pe jumătate paralizat din cauza rănii, nu-i îngăduia să împuşte cu precizia obişnuită, a avut norocul să doboare cel de al patruzeci şi nouălea tigru.

În clipa aceea, bivolii înnebuniţi au alergat mugind de-a curmezişul curţii. Încercau zadarnic să facă faţă tigrilor, care prin salturi formidabile scăpau de loviturile lor de coarne. Unul dintre ei, purtând pe cap o panteră ale cărei gheare îi sfâşiau greabănul, a ajuns în dreptul porţii kraalului şi s-a năpustit afară.

Alţi cinci sau şase bivoli, urmăriţi îndeaproape de fiarele sălbatice, au luat-o la goană pe urmele lui şi au dispărut.

Câţiva tigri au dat fuga după ei; însă bivolii ce nu putuseră părăsi kraalul, care cu beregatele sfâşiate, care cu burţile spintecate, zăceau morţi la pământ.

În răstimp, au izbucnit alte împuşcături prin ferestrele cabanei. Dinspre partea noastră, căpitanul Hod şi cu mine făceam şi noi ce puteam. Însă ne pândea o altă primejdie.

Animalele închise în cuşti, foarte aţâţate de înverşunarea luptei, de mirosul de sânge, de urletele semenilor lor, se zbăteau cu o furie de nedescris. Aveau oare să izbutească să sfarme gratiile? Ar fi fost într-adevăr un lucru de temut.

Ce-i drept, o cuşcă de tigri s-a răsturnat. O clipă am crezut că pereţii, rupându-se, aveau să le îngăduie să iasă!

Din fericire, nu s-a întâmplat nimic, ba chiar prizonierii nu mai puteau să vadă ce se petrece afară, întrucât cuşca a căzut cu peretele zăbrelit în jos.

Hotărât, asta-i prea mult! şoptea căpitanul Hod încărcându-şi iar carabina.

În clipa aceea, un tigru a făcut un salt prodigios şi, ajutându-se de gheare, a reuşit să se agaţe de bifurcaţia crengilor unui copac, pe care se refugiaseră doi sau trei shikari.

Unul dintre acei nefericiţi, înşfăcat de gâtlej, a încercat zadarnic să reziste şi a fost aruncat la pământ.

O panteră a venit să-şi dispute cu tigrul trupul de pe acum lipsit de viaţă, ale cărui oase trosneau în mijlocul unei bălţi de sânge.

Dar trageţi, trageţi odată! striga căpitanul Hod, de parcă Mathias Van Guitt şi tovarăşii săi l-ar fi putut auzi.

În ceea ce ne priveşte, ne era cu neputinţă să mai intervenim! Isprăvisem cartuşele şi nu puteam fi decât spectatorii neputincioşi ai luptei.

Dar iată că, în compartimentul vecin cu al nostru, un tigru, care încerca să sfarme gratiile, a izbutit printr-o zgâlţâitură violentă să strice echilibrul cuştii. Ea s-a clătinat o clipă şi, aproape numaidecât, s-a răsturnat.

Loviţi uşor în cădere, ne-am ridicat în genunchi. Pereţii rezistaseră, însă nu mai puteam vedea nimic din ceea ce se petrecea afară.

Dacă nu vedeam, cel puţin auzeam tot! Ce vacarm de urlete în curtea kraalului! Ce miros de sânge îmbiba văzduhul! Se părea că lupta devenise mai violentă. Oare ce se petrecuse? Scăpaseră şi prizonierii din alte cuşti? Atacau ei cabana lui Mathias Van Guitt? Tigrii şi panterele se năpusteau asupra copacilor ca să-i smulgă de acolo pe hinduşi?

Şi să nu poţi ieşi din cutia asta! striga căpitanul Hod, pradă unei furii turbate.

În aceste condiţii s-a scurs cam un sfert de oră – un sfert de oră căruia îi număram minutele nesfârşite.

Apoi zgomotul luptei a început, încet, încet să scadă. Urletele se auzeau tot mai slab. Salturile tigrilor care ocupau celelalte compartimente ale cuştii noastre se răriseră.

Oare măcelul luase sfârşit?

Deodată, poarta kraalului s-a închis iar, cu zgomot. Apoi Kalagani ne-a strigat în gura mare. Vocea lui Fox repeta mereu:

Domnule căpitan, domnule căpitan!

Aici sunt! a răspuns Hod.

A fost auzit şi aproape numaidecât am simţit cum cuşca se ridică la loc. O clipă mai târziu, eram liberi.

Fox, Storr! a strigat căpitanul Hod, care s-a gândit în primul rând la tovarăşii săi.

Prezent! au răspuns mecanicul şi ordonanţa.

Nu erau nici măcar răniţi. Mathias Van Guitt şi Kalagani scăpaseră şi ei vii şi nevătămaţi. Doi tigri şi o panteră zăceau pe jos, lipsiţi de viaţă. Celelalte fiare părăsiseră kraalul şi Kalagani închisese poarta. Ne aflam cu toţii în siguranţă.

Niciuna dintre fiarele menajeriei nu izbutise să scape în timpul luptei, ba chiar furnizorul număra un prizonier în plus. Era un tigru tânăr, prins în cuşca rulantă care se răsturnase peste el şi sub care fusese închis ca într-o capcană.

Stocul lui Mathias Van Guitt era, aşadar, complet. Însă cât de scump îl costase acest lucru! Cinci bivoli fuseseră ucişi, ceilalţi fugiseră, iar trei dintre hinduşii săi, mutilaţi îngrozitor, înotau în propriul lor sânge pe pământul kraalului.