Capitolul IX.

O SUTĂ CONTRA UNUL.

Sir Edward Munro nu se înşelase. O turmă de cincizeci până la şaizeci de elefanţi mergea acum în spatele trenului. Umblau în rânduri strânse, iar primii dintre ei se şi apropiaseră de Steam House – la mai puţin de zece metri – astfel încât era uşor să-i observi cu de-amănuntul.

În frunte păşea unul dintre cei mai mari, însă înălţimea lui, măsurată vertical până la umăr, nu depăşea cu siguranţă trei metri. După cum am mai spus, talia acestor animale este mai mică decât aceea a elefanţilor din Africa, dintre care unii ajung la o înălţime de patru metri. Colţii sunt şi ei mai scurţi decât ai semenilor lor africani, măsurând cel mult un metru şi jumătate pe curbura exterioară şi având o circumferinţă de patruzeci de centimetri la ieşirea din pivotul osos care le serveşte drept bază. Dacă în insula Ceylon pot fi întâlniţi un număr oarecare de elefanţi lipsiţi de asemenea apendice – mukna, cum mai sunt numiţi colţii, armă formidabilă de care ştiu a se folosi cu dibăcie – ei sunt destul de rari în teritoriile propriu-zise ale Hindustanului.

Îndărătul elefantului din frunte veneau mai multe femele, care sunt de obicei adevăratele conducătoare ale caravanei. De n-ar fi fost prezenţa Casei cu aburi, ele ar fi alcătuit avangarda iar masculul ar fi rămas cu siguranţă în urmă, în rând cu ceilalţi tovarăşi ai săi. Ce-i drept, masculii nu se pricep deloc să conducă turma. Nu li se încredinţează câtuşi de puţin grija celor mici, căci nu ştiu când să facă haltă pentru nevoile acestor „bebeluşi”, nici ce fel de loc de popas le-ar trebui. Aşa încât, din punct de vedere moral, femelele sunt acelea care „poartă colţii” în căsnicie şi conduc marile migraţii.

Acum ar fi fost greu de răspuns la întrebarea din ce cauză umbla astfel turma aceasta, adică dacă nevoia de-a părăsi anumite păşuni secătuite, necesitatea de-a scăpa de înţepăturile vreunor muşte foarte primejdioase sau poate cheful de a urma ciudatul nostru echipaj o împingea să străbată defileurile munţilor Vindhya. Ţinutul era destul de golaş şi, după cum au obiceiul, atunci când nu se află prin regiuni împădurite, elefanţii călătoresc ziua-n amiaza mare. Aveau să se oprească la căderea nopţii, aşa cum vom fi şi noi siliţi s-o facem? Asta rămânea de văzut.

Căpitane Hod, l-am întrebat eu pe prietenul nostru, iată că ariergarda de elefanţi sporeşte! Stărui să crezi că n-avem a ne teme de nimic? /

Bineînţeles! a răspuns căpitanul Hod. De ce ne-ar vrea răul animalele astea? Doar nu sunt tigri. Nu-i aşa, Fox?

Nici măcar pantere, a răspuns ordonanţa care, fireşte, se alătura totdeauna ideilor stăpânului său.

Însă, auzind acest răspuns, l-am văzut pe Kalagani clătinând din cap în semn de dezaprobare. Era lucru sigur că el nu împărtăşea desăvârşita seninătate a celor doi vânători.

Nu pari prea liniştit, Kalagani, i-a spus Banks, care se uitase la el în aceeaşi clipă.

Nu s-ar putea iuţi puţin mersul Gigantului? s-a mulţumit să răspundă hindusul.

Este un lucru destul de greu, a replicat inginerul. Cu toate acestea, vom încerca.

Şi Banks, părăsind veranda din spate, s-a întors în turelă, unde se găsea Storr. Aproape numaidecât Gigantul de Oţel a început să ragă mai des şi viteza trenului a crescut.

Nu însemna însă mare lucru, deoarece şoseaua era povârnită. Trenul mergea acum de două ori mai repede, dar situaţia nu se schimbase câtuşi de puţin. Turma de elefanţi zorise pasul şi atâta tot. Oricum ar fi fost, distanţa care o despărţea de Steam House nu se micşorase.

Au trecut astfel mai multe ore, fără vreo schimbare mai importantă. După cină, ne-am întors să luăm loc în veranda celui de al doilea vagon.

În clipa aceea, îndărătul nostru şoseaua se întindea în linie dreaptă pe o lungime de cel puţin două mile. Privirea nu ne mai era deci stânjenită de cotituri bruşte.

Cât de îngrijoraţi am fost când am văzut că, în ultima oră, turma elefanţilor sporise şi mai mult! Puteai număra acum cel puţin o sută.

Animalele mergeau în rânduri de câte două sau trei, după lăţimea drumului, în tăcere, cu acelaşi pas, ca să spun aşa, unii cu trompa înălţată, alţii cu colţii în vânt. Erau ca tălăzuirea unei mări, care înalţă valuri mari de la fundul apei. Încă nu se rostogoleau spărgându-se – ca să continui metafora – însă, dacă o furtună avea să dezlănţuie masa aceea mişcătoare, la ce primejdii nu ne-am fi putut aştepta?

Între timp, se lăsa încet noaptea – o noapte care urma să fie lipsită de lumina lunii şi de strălucirea stelelor. În zonele de sus ale atmosferei se mişca un soi de ceaţă.

După cum ne spusese Banks, când avea să se întunece de tot, nu ne mai puteam încăpăţâna să umblăm pe drumurile acelea rele şi trebuia să ne oprim. Inginerul a hotărât deci să facă haltă, de îndată ce o lărgire a văii sau fundul vreunor chei mai puţin înguste ar fi putut să îngăduie turmei ameninţătoare să treacă pe laturile trenului şi să-şi urmeze migraţia spre sud.

Dar oare turma avea să plece, ori, mai curând, va poposi în locul unde vom face noi tabăra?

Iată marea întrebare.

Dealtfel, începea să se bage de seamă, odată cu căderea nopţii, că elefanţii erau cuprinşi de o oarecare teamă, de care, în cursul zilei, nu-i văzusem să dea nici un semn. Din plămânii lor uriaşi a ieşit un fel de muget, puternic, însă înfundat. Acest vacarm a fost urmat de un al doilea zgomot, de un soi mai deosebit.

Ce fel de zgomot mai e şi ăsta? a întrebat colonelul Munro.

Este sunetul pe care-l scot elefanţii atunci când în preajma lor se găseşte vreun duşman! a răspuns Kalagani.

Şi poate că pe noi şi numai pe noi ne socotesc astfel? a întrebat Banks.

Mă tem că da! i-a răspuns hindusul.

Atunci, zgomotul era asemănător unui tunet îndepărtat. El reamintea de acela stârnit, în culisele unui teatru, de vibraţiile unei bucăţi de tablă atârnată într-un cui. Frecându-şi capetele trompelor de pământ, elefanţii scoteau pale uriaşe de aer, strânse printr-o inspiraţie prelungită. De aici şi sonoritatea aceea puternică şi adâncă – de făcea să ţi se strângă inima – întocmai ca un bubuit de tunet.

Era ora nouă seara.

Ne aflam într-un loc, un soi de câmpie mică şi aproape circulară lată de o jumătate de milă, la capătul şoselei ce ducea spre lacul Puturia, în apropierea căruia avusese de gând Kalagani să ne aşeze tabăra, însă până la lac mai aveam de străbătut cincisprezece kilometri şi trebuia să renunţăm a mai merge într-acolo înainte de căderea nopţii.

Banks a dat deci semnalul de oprire. Gigantul de Oţel a rămas nemişcat, însă n-a fost dezlegat de vagoane. Nici măcar focurile nu au fost micşorate spre fundul focarului. Storr a primit ordinul să ţină cazanul sub presiune, astfel încât trenul să fie gata s-o pornească la primul semnal. Trebuia să fim pregătiţi pentru orice eventualitate.

Colonelul Munro s-a retras în cabina lui. Cât despre Banks şi căpitanul Hod, n-au vrut să se culce şi eu am preferat să rămân împreună cu ei. Dealtfel, întregul personal era în picioare. Însă ce am fi putut noi face dacă elefanţilor le venea pofta să se năpustească asupra Casei cu aburi?

În timpul primei ore de veghe, în jurul taberei a continuat să se audă un freamăt înăbuşit. Cu siguranţă că acele namile se răspândeau prin câmpie. Aveau oare s-o traverseze şi să-şi urmeze drumul spre sud?

La urma urmelor, este cu putinţă, a spus Banks.

Ba, probabil că aşa şi este, a adăugat căpitanul Hod, al cărui entuziasm rămânea neclintit.

Pe la ora unsprezece, freamătul a scăzut puţin câte puţin şi, după zece minute, încetase cu desăvârşire.

Noaptea era foarte liniştită. Până şi cel mai mic zgomot străin ar fi putut ajunge până la urechile noastre. Din întuneric nu se auzea nimic în afara sforăitului aceluia înfundat al Gigantului de Oţel. Nu se vedea nimic în afara jerbei de scântei care îi scăpa din când în când prin trompă.

Ei, a întrebat căpitanul Hod, n-aveam eu dreptate? Elefanţii noştri cei cumsecade au plecat!

Drum bun! am replicat eu.

Au plecat? s-a mirat Banks, clătinând din cap. O să aflăm noi, îndată!

Apoi, chemându-l pe mecanic, i-a spus:

Storr, felinarele.

Îndată, domnule Banks.

După douăzeci de secunde, două şuvoaie electrice ţâşneau din ochii Gigantului de Oţel şi, datorită unui mecanism automat, se plimbau în toate direcţiile orizontului.

Elefanţii se aflau aici, într-un cerc mare de jur împrejurul Casei cu aburi, nemişcaţi de parcă ar fi fost adormiţi, poate chiar dormind. Focurile acestea, care luminau nedesluşit masa lor întunecată, păreau să-i trezească la o viaţă supranaturală. Printr-o simplă iluzie optică, acei monştri pe care cădeau puternicele discuri de lumină căpătau proporţii uriaşe, vrednice să rivalizeze cu acelea ale Gigantului de Oţel. Izbiţi de aceste proiecţii orbitoare, ei se ridicau brusc în picioare, de parcă ar fi fost atinşi de o ţepuşă de foc. Trompa şi-o întindeau înainte, colţii li se înălţau în aer. Ai fi spus că au să treacă la asaltul trenului. Mugete răguşite le ieşeau dintre fălcile uriaşe. În curând, chiar, furia aceasta neaşteptată li s-a transmis tuturor şi în jurul taberei noastre s-a înălţat un asurzitor concert, de parcă o sută de trâmbiţe ar fi izbucnit laolaltă, într-o chemare răsunătoare.

Stinge! a strigat Banks.

Curentul electric a fost întrerupt deodată şi, aproape numaidecât, hărmălaia a încetat.

Se află aici, aşezaţi în cerc, a spus inginerul, şi tot aici se vor găsi şi în zori!

Hm! a făcut căpitanul Hod, a cărui încredere mi s-a părut că începea să se zdruncine.

Ce hotărâre să luăm? I s-a cerut părerea şi lui Kalagani. El nu şi-a ascuns îngrijorarea de care era cuprins.

Ne puteam gândi să părăsim tabăra în cursul acestei nopţi întunecoase? Ar fi fost cu neputinţă. Şi, dealtfel, la ce ne-ar fi folosit? Turma de elefanţi ne-ar fi urmat fără îndoială, iar greutăţile ar fi fost şi mai mari decât ziua.

Am hotărât, dar, să nu plecăm decât la revărsatul zorilor. Urma să mergem cu multă băgare de seamă şi cu toată viteza posibilă, însă fără a speria acel cortegiu de temut.

Şi dacă animalele se încăpăţânează să ne escorteze? am întrebat eu.

Vom încerca să ajungem în vreun loc în care ei să nu se poată atinge de Steam House.

Şi oare vom găsi un asemenea loc înainte de a ieşi din munţii Vindhya? a întrebat căpitanul Hod.

Există unul, a răspuns hindusul.

Care? a întrebat Banks.

Lacul Puturia.

La ce distanţă se află de aici?

La vreo nouă mile.

Numai că elefanţii înoată, i-a răspuns Banks, ba poate chiar mai bine decât oricare alte patrupede. Unii au fost văzuţi menţinându-se la suprafaţa apei mai mult de o jumătate de zi! Or, nu e de temut că au să ne urmeze pe lacul Puturia şi că acolo situaţia Casei cu aburi va fi şi mai primejduită?

Nu văd alt mijloc de a scăpa de atacul lor, a spus hindusul.

Să încercăm să ne folosim de el, a răspuns inginerul.

Era, într-adevăr, singura hotărâre vrednică de luat în seamă. Speram că elefanţii nu vor îndrăzni să se aventureze înot în aceste condiţii şi că, poate, vom izbuti să-i întrecem în viteză.

Am aşteptat cu nerăbdare sosirea zilei. Ea nu a întârziat să se arate. În tot restul nopţii nu mai avusese loc nici o demonstraţie duşmănoasă; însă, la răsăritul soarelui, am văzut că nici un elefant nu se clintise şi că Steam House era înconjurată din toate părţile.

La locul de popas s-a produs atunci o mişcare generală. Ai fi zis că elefanţii ascultă de un cuvânt de ordine. Şi-au scuturat trompele, şi-au frecat colţii de pământ, şi-au făcut toaleta stropindu-se cu apă proaspătă, au păscut de ici şi colo câţiva pumni de iarbă deasă care se găsea din belşug pe pajişte şi, la urmă, s-au apropiat de Steam House până într-atâta, încât i-ai fi putut atinge cu o suliţă scoasă pe fereastră.

Banks ne-a îndemnat anume să nu-i provocăm câtuşi de puţin. Era de mare importanţă să nu le dăm nici un pretext pentru o agresiune neaşteptată.

Între timp, o parte din elefanţi se trăgeau mai aproape de Gigantul de Oţel. Cu siguranţă că ţineau să-şi dea seama ce era animalul acela uriaş care stătea acum neclintit. Îl socoteau ca pe unul dintre semenii lor? Bănuiau oare că în el sălăşluieşte o forţă miraculoasă? În ajun nu avuseseră prilejul să-l vadă la treabă, deoarece primele lor rânduri se ţinuseră mereu la oarecare distanţă în spatele trenului.

Însă ce vor face atunci când îi vor auzi răgetul, când din trompă îi vor ţâşni torente de aburi, când îi vor vedea lungile picioare articulate ridicându-se şi coborând, când se va pune în mişcare, trăgând după sine cele două vagoane rulante?

Colonelul Munro, căpitanul Hod, Kalagani şi cu mine luasem loc în partea din faţă a trenului. Sergentul Mac Neil şi tovarăşii săi se aflau în spate.

Kaluth stătea dinaintea focarului şi îl tot umplea cu combustibil, cu toate că presiunea vaporilor ajunsese de pe acum la cinci atmosfere. Banks, în turelă lângă Storr, ţinea mâna pe regulatorul de presiune.

Clipa plecării sosise. La un semn al lui Banks, mecanicul a apăsat pe pârghia sirenei şi a răsunat o şuierătură foarte puternică.

Elefanţii au ciulit urechile; apoi, dându-se puţin îndărăt au lăsat calea liberă pe o distanţă de câţiva paşi.

Fluidul a fost introdus în cilindri, un şuvoi de vapori a ţâşnit prin trompă, roţile maşinii puse în mişcare au acţionat labele Gigantului de Oţel şi tot trenul s-a zguduit dintr-o dată.

Niciunul dintre tovarăşii mei de călătorie n-are să mă contrazică dacă afirm că, mai întâi, printre animalele care se înghesuiau în primele rânduri s-a produs o mişcare vie, datorită surprizei. Printre ele s-a deschis un loc de trecere mai larg şi şoseaua părea îndeajuns de liberă spre a îngădui Casei cu aburi să capete o viteză egală cu aceea a unui cal mergând la trap.

Însă, numaidecât, întreaga „masă proboscidiană” – o expresie a căpitanului Hod – a început să se mişte înainte şi îndărăt. Primele grupuri au trecut în fruntea alaiului, celelalte urmau trenul. Cu toţii păreau foarte hotărâţi să nu-l părăsească.

În acelaşi timp, pe laturile şoselei, mai lată în acest loc, ne însoţeau alţi elefanţi, întocmai ca nişte cavaleri pe lângă uşile unui rădvan. Masculi şi femele mergeau amestecaţi laolaltă. Erau de toate mărimile şi de toate vârstele, adulţi de douăzeci şi cinci de ani alături de „bărbaţi maturi” de şaizeci, de bătrâne pahiderme mai mult decât centenare, de copilaşi pe lângă mamele lor, care, cu buzele lipite de mamele şi nu cu trompele – aşa cum s-a crezut uneori – sugeau din mers. Întreaga turmă păstra o anumită ordine, nu se grăbea mai mult decât ar fi fost nevoie, îşi potrivea paşii după aceia ai Gigantului de Oţel.

Să ne escorteze astfel până în lac, a spus colonelul Munro, sunt de acord…

Da, i-a răspuns Kalagani, însă ce are să se întâmple atunci când şoseaua se va îngusta din nou?

Aceasta era primejdia.

Nu s-a produs nici un incident în timpul celor trei ore în care am străbătut doisprezece din cei cincisprezece kilometri cât măsura distanţa de la tabăra de noapte şi până la lacul Puturia. Numai în două sau trei rânduri câţiva elefanţi se aşezaseră de-a curmezişul şoselei, ca şi cum ar fi avut de gând să ne taie drumul; însă Gigantul de Oţel, cu colţii îndreptaţi orizontal, a mers spre ei, le-a scuipat vaporii în faţă, iar ei s-au dat la o parte ca să-i facă loc să treacă.

La ora zece dimineaţa mai aveam de mers patru sau cinci kilometri până să ajungem pe malul lacului. Acolo – cel puţin aşa trăgeam nădejde – urma să ne aflăm în relativă siguranţă.

Se înţelege de la sine că, dacă demonstraţiile duşmănoase ale uriaşei turme n-aveau să sporească înainte de a ajunge la malul lacului, Banks gândea să-l lase în urmă spre apus, fără să se mai oprească, astfel încât să ieşim a doua zi din regiunea munţilor Vindhya. De acolo şi până la gara Jabalpur n-ar mai fi fost de mers decât câteva ore.

Voi adăuga aici că ţinutul nu numai că era foarte sălbatic, ci şi cu totul pustiu. Nici un sat, nici o fermă – lucru explicat de puţinătatea păşunilor – nici o caravană, nici măcar un singur călător. De când intrasem în partea muntoasă a Bundelkundului, nu întâlnisem suflet de om în cale.

Pe la ora unsprezece, valea prin care umbla Steam House, între cele două contraforturi ale lanţului muntos, începea să se îngusteze. După cum ne spusese Kalagani, şoseaua ajungea din nou să fie foarte strâmtă până în locul unde dădea spre lac.

Situaţia noastră, şi aşa foarte neliniştitoare, avea să ajungă încă şi mai gravă.

Într-adevăr, dacă şirurile de elefanţi s-ar fi alungit pur şi simplu înaintea şi îndărătul trenului, greutăţile n-ar fi crescut. însă cei ce mergeau pe de lături n-ar fi putut să rămână astfel şi mai departe. Ori ne-ar fi strivit de pereţii stâncoşi ai şoselei, ori s-ar fi prăvălit în prăpăstiile care o mărgineau în mai multe locuri. Din instinct, ei au încercat deci să treacă fie în faţă, fie în spate. De aceea, în curând n-am mai fost în stare nici să înaintăm, nici să dăm înapoi.

Lucrurile se complică, a spus colonelul Munro.

Da, a răspuns Banks, şi iată-ne siliţi să străpungem masa din faţa noastră.

Ei bine, s-o împungem, s-o străpungem! a strigat căpitanul Hod. Ce dracu'! Colţii de oţel ai elefantului nostru gigant fac cât colţii de fildeş ai acestor animale proaste!

Pentru nestatornicul şi schimbătorul căpitan, proboscidienii nu mai erau acum decât nişte „animale proaste”.

Fără îndoială, a răspuns sergentul Mac Neil, însă suntem unul contra o sută!

Înainte, totuşi, a strigat Banks, ori, dacă nu, toată turma aceasta are să ne calce în picioare!

O uşoară creştere a presiunii vaporilor a făcut ca Gigantul de Oţel să se mişte mai repede. Colţii săi au atins crupa unuia dintre elefanţii din faţă.

A urmat strigătul de durere al animalului, căruia i-au răspuns urletele de furie ale întregii turme. Era inevitabilă o luptă, al cărei rezultat nu putea fi prevăzut dinainte.

Ne-am luat armele – puştile încărcate cu gloanţe conice, carabinele încărcate cu gloanţe explozive, revolverele prevăzute cu cartuşele lor. Trebuia să fim gata să respingem orice agresiune.

Primul atac a venit din partea unui mascul gigantic, care, cu o înfăţişare cumplită, ţinând colţii gata pregătiţi să izbească şi picioarele dindărăt proptite bine în pământ, s-a întors împotriva Gigantului de Oţel.

Un gunesh! a strigat atunci Kalagani.

Aş, n-are decât un colţ! a replicat căpitanul Hod, ridicând din umeri în semn de dispreţ.

Aşa este şi mai îngrozitor! i-a răspuns hindusul.

Kalagani dăduse elefantului numele de care se folosesc vânătorii spre a desemna pe masculii cărora nu le-a mai rămas decât un singur colţ. Asemenea animale sunt ţinute la mare cinste de către hinduşi, mai cu seamă atunci când le lipseşte colţul drept. Aşa era şi cel de faţă şi, după cum ne spusese Kalagani, el era foarte de temut, ca toţi cei de acest soi.

Ne-am dat seama numaidecât. Guneshul a scos un sunet lung ca de trâmbiţă, şi-a îndoit trompa, căci elefanţii nu se folosesc niciodată de ea pentru luptă, şi s-a năpustit asupra Gigantului nostru de Oţel.

După cum era şi firesc, colţul său i-a lovit tabla de pe piept şi a străbătut-o dintr-o parte în cealaltă; însă, dând înăuntru de armătura groasă a focarului, el s-a rupt dintr-o dată în timpul izbiturii.

Tot trenul a resimţit zguduitura. Totuşi, impulsia căpătată l-a târât înainte şi l-a respins pe gunesh, care, ţinându-i piept, încerca zadarnic să reziste.

Însă chemarea sa fusese auzită şi înţeleasă. Toată partea dinainte a turmei s-a oprit şi a alcătuit un obstacol viu, de neînvins. În aceeaşi clipă, grupurile dindărăt, urmându-şi mersul, s-au năpustit cu violenţă asupra verandei din spate. Cum să rezişti la asemenea forţă de strivire?

Totodată, câţiva dintre elefanţii pe care îi aveam în coaste, cu trompele înălţate, s-au apucat de stâlpii vagoanelor, pe care îi zgâlţâiau cu violenţă.

Trebuia să nu ne oprim şi asta era treaba trenului, însă mai trebuia să ne şi apărăm. Nici cea mai mică şovăială nu ne era îngăduită. Puştile şi carabinele au fost aţintite asupra atacanţilor.

Să nu trageţi nici un foc de pomană! a strigat căpitanul Hod. Prieteni, ochiţi acolo unde începe trompa sau în scobitura de sub ochi. N-o să daţi greş!

I s-a dat ascultare. Au răsunat mai multe detunături, urmate de urlete de durere.

Trei sau patru elefanţi, loviţi în locul vulnerabil, căzuseră îndărătul sau pe laturile trenului, împrejurare fericită, întrucât cadavrele lor nu astupau şoseaua. Primele grupuri dăduseră puţin înapoi şi trenul şi-a putut urma drumul.

Încărcaţi iar armele şi aşteptaţi! a strigat căpitanul Hod.

Dacă intenţiona să aştepte atacul întregii turme, aşteptarea n-a durat mult. Asaltul a fost dat cu o asemenea violenţă, încât am crezut că suntem pierduţi.

Deodată a izbucnit un concert de urlete furioase şi răguşite. Ai fi zis că sunt acei elefanţi de luptă pe care hinduşii, printr-un tratament special, îi aduc într-o stare de paroxism a furiei, numită musth. Nimic nu este mai îngrozitor şi, până şi cei mai îndrăzneţi „elefantadori”, special pregătiţi în Guicowar ca să lupte împotriva acestor animale de temut, ar fi dat cu siguranţă îndărăt dinaintea asediatorilor Casei cu aburi.

Înainte! a strigat Banks.

Foc! a strigat la rândul său Hod.

La răgetul tot mai zorit al maşinii se adăugau detunăturile armelor, însă, în masa aceea nedesluşită, era foarte greu să ţinteşti bine, aşa cum ne sfătuise căpitanul. Fiecare glonte găsea o bucată de carne de găurit, însă nu lovea mortal. Astfel încât elefanţii răniţi deveneau de două ori mai furioşi şi răspundeau împuşcăturilor noastre cu lovituri de colţ care spărgeau pereţii Casei cu aburi.

Între timp, la detunăturile carabinelor, descărcate în faţa şi în spatele trenului, la trosnetul gloanţelor explozive în trupul animalelor, se adăugau şuierăturile aburilor, supraîncălziţi de tirajul artificial. Presiunea creştea mereu. Gigantul de Oţel intra în grămadă, o împrăştia, o dădea îndărăt. Totodată, trompa lui mobilă, ridicându-se şi coborând ca o măciucă formidabilă, izbea cu lovituri înspăimântătoare în masa de carne pe care colţii săi o sfâşiau.

Înaintam astfel pe şoseaua îngustă. Uneori, roţile patinau, însă până la urmă muşcau iar pământul cu obezile lor vrâstate cu şănţuleţe, astfel încât am ajuns în apropierea lacului.

Ura! a strigat căpitanul Hod, întocmai ca un soldat care se avântă acolo unde învălmăşeala luptei este mai mare.

Ura! Ura! am repetat şi noi după el.

Însă, în curând, o trompă s-a năpustit asupra verandei din faţă. Parcă şi aveam în faţa ochilor clipa în care colonelul Munro, ridicat de acest laţ viu, ar fi fost aruncat sub picioarele elefanţilor. Şi aşa s-ar fi şi întâmplat, fără intervenţia lui Kalagani, care a tăiat trompa cu o viguroasă lovitură de secure.

Aşadar, deşi lua parte la apărarea comună, hindusul nu-l pierdea din ochi pe sir Edward Munro. Devotamentul de care dădea dovadă faţă de persoana colonelului nu se dezminţise niciodată; părea deci să înţeleagă că, dintre noi toţi, el trebuia, în primul rând, să fie ocrotit.

Ah, ce mai putere ascundea între coaste Gigantul de Oţel! Cu câtă siguranţă se înfunda el în masa aceea de animale, întocmai ca o pană a cărei forţă de pătrundere este, ca să spun aşa, infinită! Şi întrucât, în acelaşi timp, elefanţii din ariergardă ne împingeau cu capetele, trenul înainta necontenit, aproape fără zguduituri, mergând chiar mai repede decât am fi putut noi să nădăjduim.

Deodată, în mijlocul vacarmului general, s-a auzit un nou zgomot.

Un grup de elefanţi strivea de pietrele şoselei cel de al doilea vagon.

Veniţi la noi, veniţi la noi! le-a strigat Banks tovarăşilor noştri de călătorie care apărau partea din spate a Casei cu aburi.

Gumi, sergentul şi Fox au trecut iute din al doilea vagon în cel dintâi.

Şi Parazard? a întrebat căpitanul Hod.

Nu vrea să-şi părăsească bucătăria, a răspuns Fox.

Luaţi-l pe sus, luaţi-l pe sus!

Neîndoielnic, şeful nostru bucătar gândea că ar fi fost pentru el o dezonoare să-şi părăsească postul care-i fusese încredinţat. Însă, mai degrabă ar fi putut avea pretenţia să scape din fălcile unui cleşte decât să ţină piept braţelor vânjoase ale lui Gumi, atunci când aceste braţe se puneau pe treabă. Domnul Parazard a fost, aşadar, depus în sufragerie.

Sunteţi toţi? a strigat Banks.

Da, domnule, a răspuns Gumi.

Tăiaţi bara de legătură.

Să părăsim o jumătate de tren!… a strigat căpitanul Hod.

Aşa trebuie! a răspuns Banks.

Şi, odată bara tăiată şi pasarela sfărâmată cu lovituri de secure, cel de al doilea vagon al nostru a rămas în urmă.

Era şi timpul. Vagonul tocmai era zguduit, ridicat pe sus, apoi răsturnat, iar elefanţii, năpustindu-se şi lăsându-se asupra lui cu toată greutatea, l-au zdrobit cu devăvârşire. Acum nu mai rămăsese din el decât o ruină fără nici o formă, care astupa şoseaua îndărătul nostru.

Hm, a făcut căpitanul Hod pe un ton care ne-ar fi făcut să râdem dacă situaţia ne-ar fi îngăduit-o, şi să mai spui că animalele astea n-ar strivi nici măcar o buburuză! Dacă elefanţii, care deveniseră de-a dreptul feroci, ar fi ajuns să se comporte şi faţă de primul vagon aşa cum se purtaseră cu cel de al doilea, nu ne mai puteam face nici o iluzie asupra soartei care ne aştepta.

Forţează focurile, Kaluth! a strigat inginerul.

Încă o jumătate de kilometru, un ultim efort şi poate că ajungeam pe malul lacului Puturia!

Ultima sforţare, pe care o aşteptam de la Gigantul de Oţel, puternicul animal a făcut-o sub mâna lui Storr, care a deschis până la capăt regulatorul de presiune. El a produs o adevărată spărtură prin acest meterez de elefanţi, ale căror şolduri se desenau mai sus de suprafaţa masei lor, întocmai ca acele uriaşe crupe de cai pe care le putem vedea în tablourile cu scene de bătălie ale lui Salvator Rosa. Apoi, Gigantul de Oţel nu s-a mai mulţumit să-i străpungă cu colţii: a aruncat asupra lor trâmbe de vapori fierbinţi, i-a şfichiuit cu jeturi de apă clocotită!… Era de-a dreptul măreţ!

În sfârşit, după ultima cotitură a şoselei, s-a ivit lacul.

Dacă mai putea să reziste încă zece minute, trenul nostru s-ar fi aflat în relativă siguranţă.

Fără îndoială că elefanţii au simţit acest lucru, fapt care aducea dovezi în favoarea inteligenţei lor, a cărei cauză o susţinuse căpitanul Hod. Pentru ultima dată, ei au încercat să ne răstoarne vagonul.

Însă armele de foc au bubuit iarăşi. Gloanţele s-au abătut ca o grindină asupra primelor grupuri. Abia dacă vreo cinci sau şase elefanţi ne mai împiedicau mersul înainte. Cea mai mare parte dintre ei au fost doborâţi şi roţile au scrâşnit muşcând pământul înroşit de sânge.

La o sută de paşi de lac, a fost nevoie să-i alungăm pe ultimii elefanţi care alcătuiau cel din urmă obstacol.

Mai tare, mai tare! i-a strigat Banks mecanicului.

Gigantul de Oţel huruia de parcă ar fi avut între coaste un atelier de depanatoare mecanice. Vaporii ţâşneau prin supape cu o presiune de opt atmosfere. Dacă ar fi fost încărcate oricât de puţin în plus, ele ar fi făcut să explodeze cazanul, al cărui înveliş de tablă fremăta. Din fericire, n-a mai fost nevoie. Forţa Gigantului de Oţel era acum irezistibilă. Ai fi putut crede că saltă sub loviturile de piston. Partea de tren care mai rămăsese îl urma, strivind membrele elefanţilor aruncaţi la pământ, cu riscul de a se da peste cap. Dacă ar fi avut loc un asemenea accident, se isprăvea cu toţi pasagerii Casei cu aburi.

Numai că accidentul nu s-a produs; am ajuns la malul lacului şi în curând trenul plutea pe apele sale liniştite.

Domnul fie lăudat! a spus colonelul Munro.

Orbiţi de furie, doi sau trei elefanţi s-au năpustit în apele lacului şi au început să-i urmărească la suprafaţa lui pe cei pe care nu izbutiseră să-i nimicească pe uscat.

Însă labele Gigantului de Oţel şi-au îndeplinit menirea. Trenul s-a îndepărtat puţin câte puţin de mal şi câteva gloanţe, bine ţintite, ne-au eliberat de ultimii „monştri marini”, în clipa în care trompele lor erau cât pe ce să se repeadă asupra verandei din spate.

Ei bine, domnule căpitan, a strigat Banks, ce crezi despre blândeţea elefanţilor din India?

Pfui, a făcut căpitanul Hod, tot nu fac cât fiarele sălbatice! Doar vreo treizeci de tigri să fi fost în locul acestei sute de elefanţi şi să-mi pierd eu slujba dacă, la ora asta, ar mai fi rămas măcar unul dintre noi în viaţă ca să poată povesti aventura prin care am trecut!