Capitolul VIII.

HOD CONTRA BANKS.

Trecusem peste râul Betwa. De gara Etawah ne despărţeau acum doar o sută de kilometri.

S-au scurs patru zile lipsite de incidente, chiar şi de incidente de vânătoare. Fiarele sălbatice erau puţin numeroase prin partea aceea a regatului Sindului.

Hotărât lucru, repeta destul de înciudat căpitanul Hod, am să ajung la Bombay fără să-l fi ucis pe al cincizecilea!

Kalagani ne călăuzea cu o uimitoare isteţime de-a curmezişul acelui ţinut, cel mai puţin populat din întregul teritoriu, a cărui topografie o cunoştea de minune, astfel încât, la 29 septembrie, trenul începea să suie povârnişul septentrional al munţilor Vindhya, ca s-o apuce prin pasul Sirgur.

Până acum, traversarea Bundelkundului se făcuse fără nici o piedică. Totuşi, regiunea aceasta este una dintre cele mai suspecte din întreaga Indie. Criminalii caută aici refugiu cu dragă inimă. Tâlharii de drumul mare sunt nelipsiţi.

Este aşadar bine să fii prevăzător şi să te păzeşti foarte serios când străbaţi ţinutul.

Partea cea mai primejdioasă din întregul Bundelkund este zona munţilor Vindhya, în care tocmai pătrundea Steam House. Traseul nu era lung – cel mult o sută de kilometri până la Jabalpur, cea mai apropiată staţie de cale ferată pe linia Allahabad-Bombay. Însă nu mai puteam trage speranţe să mergem la fel de iute şi cu aceeaşi uşurinţă ca prin câmpiile Sindului. Povârnişuri destul de abrupte, şosele trasate doar în parte, un pământ stâncos, cotituri bruşte, anumite porţiuni ale drumului strâmte, totul avea să tindă să ne micşoreze viteza. Banks nu se gândea să „scoată” mai mult de cincisprezece, douăzeci de kilometri în cele zece ore care alcătuiau o zi de mers. Voi mai adăuga şi faptul că, zi şi noapte, urma să supraveghem cu grijă împrejurimile drumurilor şi locurilor de popas, dând dovadă de o vigilenţă deosebită.

Kalagani s-a grăbit să ne dea asemenea sfaturi. Nu că am fi fost lipsiţi de forţă şi că n-am fi fost bine înarmaţi. Mica noastră trupă, împreună cu cele două case şi cu turela aceea – o adevărată cazemată pe care o purta în spate Gigantul de Oţel – oferea o oarecare „suprafaţă de rezistenţă”, ca să folosim o expresie la modă. Tâlharii, dacoiţi sau de alt neam, ba chiar şi thugi, dacă vor mai fi rămas prin porţiunea aceasta sălbatică a Bundelkundului, fără îndoială că ar fi şovăit să ne ia cu asalt. În sfârşit, niciodată nu-i rău să fii prevăzător şi era mai bine să fim pregătiţi să facem faţă oricărei situaţii.

Am ajuns la pasul Sirgur în timpul primelor ore ale aceleiaşi zile şi trenul a început să-l străbată fără prea mare greutate. Din când în când, urcând prin defileuri ceva mai povârnite, a fost nevoie să fie crescută presiunea vaporilor; însă, mânuit de Storr, Gigantul de Oţel desfăşura numaidecât puterea necesară şi, în mai multe rânduri, au fost urcate pante cu o înclinare de doisprezece până la cincisprezece centimetri la metru.

În privinţa greşelilor de itinerar, se părea că nu aveam de ce ne teme. Kalagani cunoştea de minune toate trecătorile acelea şerpuitoare din regiunea munţilor Vindhya şi în mod deosebit pasul Sirgur. Astfel încât nu şovăia niciodată, nici chiar atunci când mai multe drumuri porneau din vreo răspântie pierdută în înaltul stâncilor, în fundul unor chei adânci ori în mijlocul acelor păduri dese de arbori alpini, care nu-ţi îngăduiau să vezi la mai mult de două sau trei sute de paşi. Dacă ne părăsea uneori, dacă o lua înainte, când singur, când însoţit de Banks, de mine sau de oricare altul dintre tovarăşii noştri de călătorie, o făcea nu ca să recunoască drumul, ci starea în care se afla el.

Şi într-adevăr, ploile din timpul sezonului umed, care abia luase sfârşit, mai stricaseră şoselele şi surpaseră pământul, împrejurări de care trebuia să ţinem seama înainte de-a o apuca pe drumuri pe care n-ar mai fi fost deloc uşor să dăm înapoi.

Deci, în ceea ce priveşte numai locomoţia, totul mergea cât se poate de bine. Ploile încetaseră cu desăvârşire. Cerul, pe jumătate acoperit de ceţuri uşoare care cerneau lumina soarelui, nu mai ameninţa cu vreuna din acele furtuni a căror violenţă este atât de temută în regiunea centrală a peninsulei. Căldura, fără să fi fost prea mare, ne punea totuşi răbdarea la încercare timp de câteva ore pe zi; dar, de fapt, temperatura nu depăşea o medie foarte uşor de îndurat pentru nişte călători aflaţi într-un loc cu desăvârşire închis şi bine acoperit. De vânatul mărunt nu duceam lipsă, aşa încât vânătorii asigurau nevoile mesei fără a fi siliţi să se îndepărteze de Steam House mai mult decât s-ar fi cuvenit.

Numai căpitanului Hod – şi lui Fox, fără îndoială – putea să le pară rău din cauza lipsei fiarelor sălbatice, atât de numeroase în Tarryani. Însă cum de s-ar fi putut ei aştepta să întâlnească lei, tigri şi pantere, acolo unde nu se găseau rumegătoarele de care acestea ar fi avut nevoie pentru hrană?

Totuşi, dacă asemenea carnivore lipseau din fauna munţilor Vindhya, ni s-a ivit prilejul să facem cunoştinţă mai îndeaproape cu elefanţii Indiei – vreau să spun cu elefanţii sălbatici, din care nu întâlnisem până atunci decât arareori câte un exemplar.

În ziua de 30 septembrie, pe la prânz, o pereche de asemenea animale superbe a fost văzută umblând înaintea trenului nostru. Când ne-am apropiat, elefanţii au dat buzna spre laturile şoselei spre a face loc acestui echipaj, nou pentru ei şi care fără îndoială că îi înspăimânta.

La ce bun să vânezi fără a fi nevoit s-o faci, numai pentru simpla plăcere a vânătorului? Căpitanului Hod nici prin cap nu-i trecea un asemenea gând. El s-a mulţumit să admire cele două animale măreţe hălăduind prin cheile acelea pustii, unde pâraiele, torentele şi păşunile le îndestulau toate nevoile.

„Ce ocazie frumoasă ar fi avut acum prietenul nostru Mathias Van Guitt să ne ţină un curs de zoologie practicată!” a spus el.

Se ştie că India este, prin excelenţă, patria elefanţilor. Pahidermele acestea fac parte cu toatele din aceeaşi specie – întrucâtva inferioară aceleia a elefanţilor din Africa – atât acelea care străbat diferitele provincii ale peninsulei, cât şi cele cărora li se caută urmele prin Birmania, în regatul Siam şi până departe, prin toate ţinuturile aflate la răsărit de golful Bengal.

Cum sunt prinse? Cel mai adesea într-un kiddah, adică o curte împrejmuită cu un gard. Când este vorba să fie capturată o turmă întreagă, vânătorii, în număr de trei până la patru sute, sub conducerea specială a unui jemadar sau sergent indigen, îi dau îndărăt, încet, încet, până în kiddah, îi închid acolo, îi despart unii de alţii cu ajutorul elefanţilor domestici, dresaţi ad hoc; li se leagă apoi picioarele dindărăt şi capturarea a luat sfârşit.

Însă metoda aceasta, care cere timp şi o oarecare desfăşurare de forţe, este, de cele mai multe ori, lipsită de eficienţă atunci când este vorba să fie prinşi masculi mari. Ei sunt, într-adevăr, animale mai şirete, destul de inteligente ca să spargă încercuirea hăitaşilor şi care se pricep de minune cum să facă să nu fie închise în kiddah. Astfel încât un număr de femele îmblânzite sunt puse să-i urmărească timp de câteva zile pe masculi. Ele cară în spinare mahouţi învăluiţi în pături închise la culoare, şi atunci când elefanţii, care nu bănuiesc nimic, se dedau în tihnă desfătărilor somnului, sunt luaţi fără veste, puşi în lanţuri şi târâţi, fără a fi mai avut timpul să-şi vină în fire.

Odinioară – şi am mai avut prilejul s-o spun – elefanţii erau capturaţi prin mijlocirea gropilor, adânci de vreo cincisprezece picioare, săpate prin locurile pe unde obişnuiau ei să umble; însă, în cădere, animalele se răneau ori erau ucise, astfel încât s-a renunţat la asemenea procedee barbare.

În sfârşit, prin Bengal şi prin Nepal se mai foloseşte încă lasoul. Este vorba de o adevărată vânătoare, cu peripeţii interesante. Sunt aduşi elefanţi bine dresaţi, care poartă în spinare câte trei oameni: pe gât un mahout care-i mână; deasupra picioarelor dindărăt un om care-i îmboldeşte cu un ciocan de lemn cu două capete sau cu un cârlig; în spinare, un hindus, pus să mânuiască lasoul, înzestrat cu un laţ. Echipate astfel, pahidermele îl urmăresc pe elefantul sălbatic, uneori ore în şir, prin câmpii şi păduri, adesea spre vătămarea serioasă a celor pe care-i poartă în spinare şi, până la urmă, animalul, odată prins în laţ, cade greoi la pământ, la discreţia vânătorilor.

Cu ajutorul unor asemenea metode sunt prinşi anual în India un mare număr de elefanţi. Nu este o afacere proastă. Pe o femelă se pot obţine până la şapte mii de franci, un mascul se vinde cu douăzeci de mii, ba chiar cu cincizeci de mii de franci, atunci când este de rasă pură.

Sunt deci într-adevăr aşa de folositoare aceste animale pentru care se plătesc preţuri atât de mari? Da, şi cu condiţia să fie hrănite cum se cuvine – cam cu şase sau şapte sute de livre de furaje verzi în optsprezece ore, adică aproape aceeaşi greutate pe care pot ele s-o care într-o etapă de drum mijlocie – se pot obţine reale servicii: transport de trupe şi de provizii pentru armată, transportul artileriei prin ţinuturile muntoase sau prin junglele inaccesibile cailor, lucrări de forţă executate pe seama unor particulari care le folosesc drept animale de corvoadă. Giganţii aceştia, puternici şi ascultători, care pot fi dresaţi uşor şi repede ca urmare a unui instinct special care-i îndeamnă la ascultare, sunt folosiţi peste tot în diferitele provincii ale Hindustanului. Însă, întrucât ei nu se înmulţesc în stare domestică, trebuie vânaţi fără încetare ca să ajungă pentru nevoile peninsulei şi să acopere cererile din străinătate.

Astfel încât elefanţii sunt urmăriţi, hăituiţi şi prinşi prin mijloacele pomenite mai sus. Şi cu toate acestea, în ciuda unui consum atât de mare, numărul lor nu pare să scadă defel; în diferite teritorii ale Indiei ei continuă să rămână foarte numeroşi.

Ba, aş adăuga eu, rămân chiar prea mulţi, după cum veţi vedea în curând.

Cei doi elefanţi se trăseseră la o parte, aşa cum v-am mai spus, spre a lăsa trenul să treacă; însă, îndărătul lui, şi-au reluat mersul întrerupt pentru o clipă. Aproape numaidecât s-au ivit după ei alţi elefanţi şi, zorind pasul, au ajuns din urmă perechea pe care tocmai o depăşisem. După un sfert de oră puteai număra vreo duzină.

Supravegheau Casa cu aburi, ne urmăreau, rămânând la o distanţă de cel mult cincizeci de metri. Nu păreau deloc dornici să ne ajungă din urmă, dar nici să se lase păgubaşi. Or, ar fi putut să facă acest lucru cu atât mai uşor cu cât, pe povârnişurile care înconjurau coamele munţilor Vindhya, Gigantul de Oţel nu putea să-şi iuţească mersul.

Dealtfel, un elefant poate să se mişte cu o viteză mai mare decât am fi înclinaţi s-o credem – viteză care, după domnul Sanderson, foarte competent în materie, depăşeşte uneori douăzeci şi cinci de kilometri pe oră. Prin urmare, pentru cei de faţă, nimic n-ar fi fost mai simplu decât, fie să ne ajungă, fie să ne lase în urmă.

Se părea însă că n-aveau de gând aşa ceva, cel puţin pentru moment. Fără îndoială că voiau să se adune în număr mai mare. Într-adevăr, la anumite strigăte, lansate ca o chemare prin gâtlejurile lor uriaşe, răspundeau strigătele celor întârziaţi, dar care urmau acelaşi drum.

Pe la ora unu după-amiază, vreo treizeci de elefanţi, strânşi laolaltă pe şosea, păşeau în urma noastră. Alcătuiau acum o bandă întreagă. Nimic nu dovedea faptul că numărul lor n-ar fi putut să mai crească. Dacă o turmă de asemenea pahiderme se compune de obicei din treizeci până la patruzeci de indivizi, care alcătuiesc o familie cu rude mai mult sau mai puţin apropiate, se întâmplă destul de des să întâlneşti turme de vreo sută de animale, şi călătorii nu se pot gândi la o atare posibilitate fără un oarecare simţământ de nelinişte.

Colonelul Munro, Banks, Hod, sergentul, Kalagani şi cu mine luasem loc în veranda celui de al doilea vagon şi observam ceea ce se petrecea în spatele nostru.

Numărul lor sporeşte mereu, a spus Banks, şi are să crească, fără îndoială, dacă ţinem seama de cei răspândiţi pe întreg teritoriul!

Totuşi, am băgat eu de seamă, nu se pot auzi între ei decât de la o distanţă destul de mică.

Nu, mi-a răspuns inginerul, însă se miros unul pe altul şi au un simţ atât de ascuţit, încât elefanţii domestici recunosc prezenţa elefanţilor sălbatici, chiar şi de la o depărtare de până la trei sau patru mile.

Este o adevărată migraţie, a spus atunci colonelul Munro. Priviţi! Se află aici, îndărătul trenului nostru, o turmă întreagă, împărţită în grupuri de câte zece până la doisprezece elefanţi, şi grupurile acestea vin să ia parte la mişcarea generală. Trebuie să mergem mai repede, Banks.

Gigantul de Oţel face tot ce poate, i-a răspuns inginerul. Presiunea a ajuns la cinci atmosfere, tiraj avem, dar şoseaua este foarte povârnită!

Păi, la ce bun să ne grăbim? a strigat căpitanul Hod, căruia astfel de incidente îi stârneau totdeauna buna dispoziţie. Să le lăsăm pe animalele acestea prietenoase să ne însoţească! Este un alai vrednic de trenul nostru! Ţinutul era pustiu, acum nu mai este şi iată-ne cum mergem escortaţi întocmai ca rajahii în călătorie!

Să-i lăsăm, dar, a răspuns Banks, aşa şi trebuie. Dealtfel, nici nu văd cum i-am putea împiedica să ne urmeze!

Dar de ce te temi? l-a întrebat căpitanul Hod. Ştiu că o turmă este întotdeauna mai puţin de temut decât un elefant singuratic! Sunt nişte animale foarte bune!… Ca oile, nişte oi mari cu trompă, nimic altceva!

Bun! Hod s-a şi entuziasmat! a spus colonelul Munro. Sunt întru totul de acord că, dacă turma rămâne îndărăt şi păstrează distanţa de acum, n-avem a ne teme de nimic; însă, dacă îi vine cheful să vrea să ne depăşească pe şoseaua asta îngustă, Steam House ar putea suferi numeroase stricăciuni!

Fără să mai punem la socoteală, am adăugat eu, că, atunci când se vor găsi pentru prima oară faţă-n faţă cu Gigantul nostru de Oţel, nu se ştie cum îl vor întâmpina!

Îl vor saluta, mii de draci! a strigat căpitanul Hod. Îl vor saluta, tot aşa cum l-au salutat şi elefanţii prinţului Guru Singh!

Aceia erau elefanţi îmblânziţi, a observat, pe bună dreptate, sergentul Mac Neil.

Ei bine, a ripostat căpitanul Hod, se vor îmblânzi şi ăştia, sau, mai degrabă, vor fi cuprinşi de o uimire care se va preface în respect!

După cum vedeţi, prietenul nostru nu pierduse câtuşi de puţin din entuziasmul său pentru „această capodoperă a creaţiei mecanice, înfăptuită de mâna unui inginer englez!”

De altminteri, a adăugat el, proboscidienii ăştia – ţinea într-adevăr la acel cuvânt – proboscidienii ăştia sunt foarte inteligenţi: gândesc, judecă şi compară, fac asociaţii de idei, dau dovadă de o inteligenţă aproape omenească!

Este un lucru contestabil, i-a răspuns Banks.

Cum, contestabil! a strigat căpitanul Hod. Păi, nici nu este nevoie să fi trăit în Indii ca să gândeşti astfel! Oare nu sunt folosite aceste vrednice animale la tot soiul de treburi casnice? Se mai găseşte vreun servitor cu două picioare şi lipsit de pene în stare să-i egaleze? Nu este gata elefantul, în casa stăpânului său, să-i facă toate serviciile? Ştii, oare, Maucler, ce spun despre el autorii care l-au cunoscut cel mai bine? Dacă stai să-i crezi, elefantul este îndatoritor cu cei care-l iubesc, le poartă poverile, culege pentru ei flori sau fructe, face chetă pentru comunităţile religioase, ca elefanţii renumitei pagode Willenoor din apropiere de Pondicherry, le cumpără de prin bazare trestie de zahăr, banane sau fructe de manghier pe care le plăteşte pe socoteala lui, apără în Sanderband turmele şi locuinţa stăpânului împotriva fiarelor sălbatice, pompează apa din cisterne, plimbă copiii care-i sunt încredinţaţi, cu mai multă grijă decât cea mai bună servitoare din Anglia! Şi uman, recunoscător – căci memoria sa este prodigioasă – el nu uită niciodată nici binefacerile, nici nedreptăţile! Ascultaţi-mă pe mine, prieteni, pe aceşti giganţi ai umanităţii – da, spun ai umanităţii – nu i-ai putea face să strivească o insectă nevătămătoare! Unul dintre prietenii mei – sunt lucruri care nu se pot uita – a văzut cum era pusă o buburuză pe o piatră şi unui elefant domestic i s-a poruncit s-o strivească! Ei bine, minunatul pahiderm ţinea piciorul ridicat ori de câte ori trecea pe deasupra pietrei aceleia şi nici poruncile, nici loviturile nu l-au putut face s-o pună peste insectă! Dimpotrivă, dacă i se poruncea să o aducă, el o apuca delicat cu mâna aceea miraculoasă pe care o are în capătul trompei şi îi reda libertatea! Mai spune dumneata, acum, Banks, că elefantul nu este bun, generos, superior tuturor celorlalte animale, chiar şi maimuţei, ba până şi câinelui, şi că nu trebuie să recunoaştem că hinduşii au dreptate atunci când îi acordă aproape tot atâta inteligenţă ca şi omului?

Şi căpitanul Hod, ca să-şi încheie tirada, n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să-şi scoată pălăria spre a saluta turma aceea de temut, care ne urma păşind cu gravitate.

Bine zis, căpitane Hod! a răspuns surizând colonelul Munro. Elefanţii au în dumneata un apărător plin de căldură.

Hod s-ar putea doar să aibă dreptate, a răspuns Banks, pe când eu o am în mod cert, împreună cu Sanderson, un vânător de elefanţi, foarte priceput în tot ceea ce-i priveşte.

Ei, şi ce spune acel Sanderson al dumitale? a strigat căpitanul Hod, pe un ton destul de dispreţuitor.

El pretinde că elefantul are o inteligenţă foarte de rând, că faptele cele mai uimitoare pe care le îndeplinesc aceste animale nu decurg decât dintr-o ascultare destul de slugarnică a poruncilor date, mai mult sau mai puţin în secret, de către cornaci!

Asta-i bună! a ripostat căpitanul Hod, care se înfierbânta.

În plus, a reluat Banks, el observă cu justeţe că hinduşii n-au ales niciodată elefantul drept simbol al inteligenţei în sculpturile sau desenele lor sacre, acordând în schimb preferinţă vulpii, corbului şi maimuţei!

Protestez! a strigat căpitanul Hod, al cărui braţ, gesticulând, căpăta mişcarea unduită a unei trompe.

Protestează, domnule căpitan, dar ascultă-mă! a reluat Banks. Sanderson adaugă că lucrul care îi caracterizează pe elefanţi este acela că au în cel mai înalt grad „bosa” supunerii, care probabil că le apare ca un cucui de toată frumuseţea pe ţeastă! El mai face observaţia că elefantul se lasă prins în capcane copilăreşti – iată cuvântul nimerit – cum ar fi gropile acoperite cu crengi, şi că nu face nici o sforţare spre a ieşi din ele! Tot Sanderson bagă de seamă că el se lasă gonit în ţarcuri în care ar fi cu neputinţă să mâni alte animale sălbatice! În sfârşit, Sanderson constată că elefanţii captivi, care izbutesc să fugă, se lasă prinşi iar, cu o uşurinţă care nu face cinste bunului lor simţ! Nici măcar experienţa nu-i învaţă să fie prevăzători!

Biete animale, a ripostat căpitanul Hod pe un ton ironic, cum vă mai scarmănă inginerul ăsta!

Mai adaug, în fine, şi acesta este cel din urmă argument în favoarea tezei mele, a răspuns Banks, că elefanţii rezistă des oricăror încercări de domesticire, datorită unei inteligenţe neîndestulătoare, şi adesea e foarte greu să-i supui, mai cu seamă atunci când sunt foarte tineri sau aparţin sexului slab!

O asemănare în plus cu fiinţele omeneşti! a râs căpitanul Hod. Oare bărbaţii nu sunt mai uşor de condus decât femeile şi copiii?

Domnule căpitan, i-a răspuns Banks, prea suntem amândoi burlaci ca să fim pricepuţi în atare problemă!

Bun răspunsul!

Ca să închei, a adăugat Banks, voi spune că nu trebuie să te încrezi în bunătatea exagerată a elefantului, că ar fi cu neputinţă să ţii piept unei turme de asemenea giganţi dacă s-ar înfuria din cine ştie ce cauză şi mi-ar fi plăcut tare mult ca aceia care ne escortează să fi avut în clipa asta treabă înspre nord, de vreme ce noi mergem spre sud!

Cu atât mai mult, Banks, a răspuns colonelul Munro, cu cât, în timp ce dumneata discutai cu Hod, numărul lor a sporit într-o proporţie îngrijorătoare!