Capitolul X.

LACUL PUTURIA.

Lacul Puturia, pe suprafaţa căruia îşi găsise un refugiu vremelnic Steam House, este situat la vreo patruzeci de kilometri spre răsărit de Damoh. Oraşul, capitală a provinciei engleze cu acelaşi nume, se află pe calea bunăstării şi, cu cei douăsprezece mii de locuitori la care se adaugă o mică garnizoană, domină această primejdioasă porţiune a Bundelkundului. Însă, dincolo de zidurile sale şi mai cu seamă în partea orientală a ţării, în regiunea cea mai pustie a munţilor Vindhya, în centrul căreia se află lacul, înrâurirea sa nu se face simţită decât anevoie.

Dar, la urma urmelor, ce putea să ni se mai întâmple mai rău decât întâlnirea cu elefanţii, de pe urma căreia scăpasem vii şi nevătămaţi?

Situaţia era însă îngrijorătoare, întrucât cea mai mare parte a materialelor noastre dispăruse. Unul dintre vagoanele care alcătuiau trenul Casei cu aburi fusese nimicit. Nu mai exista nici un mijloc să-l „repunem pe linia de plutire”, ca să folosesc o expresie marinărească. Răsturnat la pământ şi strivit de stânci; din carcasa lui, peste care în mod inevitabil trecuseră elefanţii, se prea poate să nu mai fi rămas decât nişte rămăşiţe informe.

Şi acest vagon, în afară de faptul că slujea drept locuinţă pentru personalul expediţiei, cuprindea nu numai bucătăria şi cămara, ci şi rezervele de hrană şi de muniţii. Nu ne mai rămăseseră decât vreo duzină de cartuşe, dar nu prea părea probabil să avem nevoie a ne folosi de armele de foc înainte de a ajunge la Jabalpur.

Cât priveşte hrana, aceasta era o altă problemă, ba încă una şi mai greu de rezolvat.

Într-adevăr, din proviziile din cămară nu ne mai rămăsese nimic. Chiar admiţând că în seara zilei următoare am fi putut ajunge la gara Jabalpur, aflată la o distanţă de şaptezeci de kilometri, trebuia să ne resemnăm să stăm nemâncaţi timp de douăzeci şi patru de ore.

Pe legea mea, nici n-aveam altceva de făcut!

În această împrejurare, cel mai mâhnit dintre toţi a fost, fireşte, domnul Parazard. Pierderea cămării, distrugerea laboratorului său culinar, risipirea rezervelor îl loviseră drept în inimă. Nu şi-a ascuns desperarea şi, uitând de primejdiile din care scăpasem ca prin minune, el nu s-a arătat preocupat decât de situaţia personală în care se afla.

Astfel încât, în clipa în care, strânşi în salon, ne pregăteam să discutăm hotărârea pe care urma s-o luăm în împrejurările de faţă, domnul Parazard, solemn ca totdeauna, s-a ivit în prag şi a cerut să ne „facă o comunicare de cea mai mare gravitate”.

Vorbiţi, domnule Parazard, i-a răspuns colonelul Munro, invitându-l să intre.

Domnilor, a rostit cu gravitate bucătarul nostru, ştiţi, desigur, că întregul material pe care îl transporta cea de a doua locuinţă a Casei cu aburi a fost distrus în această catastrofă! Chiar şi în cazul în care ne-ar mai fi rămas provizii, m-aş fi văzut foarte stânjenit, în lipsa bucătăriei, să vă pregătesc o masă, oricât de modestă ar fi fost ea.

Ştim, domnule Parazard, a răspuns colonelul Munro. Este un lucru regretabil, însă vom face şi noi ce vom putea şi, dacă va fi nevoie să postim, vom posti.

Într-adevăr, faptul este cu atât mai regretabil, a reluat bucătarul nostru, cu cât, văzând cetele acelea de elefanţi care ne asaltaseră şi dintre care mulţi au căzut sub gloanţele dumneavoastră ucigătoare…

Frumoasă frază, domnule Parazard! a exclamat căpitanul Hod. După câteva lecţii, aţi fi ajuns să vă exprimaţi cu aceeaşi eleganţă ca şi prietenul nostru Mathias Van Guitt.

Domnul Parazard s-a înclinat în faţa acestui compliment pe care îl luase foarte în serios şi, după un suspin, a urmat astfel:

Vă spun deci, domnilor, că mi s-a oferit o ocazie unică de a mă distinge în meseria mea. Carnea de elefant, după câte am putut judeca, nu este bună în toate părţile sale, dintre care unele sunt, incontestabil, tari ca o talpă; se pare însă că Autorul Tuturor Lucrurilor a vrut să păstreze în această masă cărnoasă două bucăţi de prima calitate, vrednice a fi servite pe masa viceregelui Indiilor. Mă refer la limba animalului, care este extraordinar de savuroasă atunci când e preparată după o reţetă a cărei aplicare îmi aparţine în exclusivitate, şi la picioarele pahidermului…

Pahiderm?… Prea bine, deşi proboscidian ar fi mai elegant, a spus căpitanul Hod, aprobându-l cu un gest.

picioare, a reluat domnul Parazard, din care se poate face una dintre cele mai bune ciorbe cunoscute în arta culinară al cărei reprezentant sunt la Steam House.

Ne faceţi să ne lase gura apă, domnule Parazard, a răspuns Banks. Din nefericire pe de o parte şi din fericire pe de alta, elefanţii nu ne-au urmat pe suprafaţa lacului şi mă tem că va trebui să renunţăm, cel puţin pentru câtva timp, la ciorba şi la mâncarea pregătite din picioarele şi din limba acestui animal savuros, dar redutabil.

N-ar fi cu putinţă, a întrebat bucătarul, să ne întoarcem pe uscat şi să ne procurăm…?

Nu este cu putinţă, domnule Parazard. Oricât de perfecte ar fi preparatele dumneavoastră culinare, nu putem înfrunta un asemenea risc.

Ei bine, domnilor, a reluat bucătarul nostru, binevoiţi a primi expresia tuturor regretelor pe care mă face să le încerc această regretabilă aventură.

Regretele dumneavoastră au fost exprimate, domnule Parazard, i-a răspuns colonelul Munro, şi luăm act de ele. Cât despre cină şi dejun, nu vă mai preocupaţi de ele până la sosirea noastră la Jabalpur.

— Nu-mi mai rămâne, deci, decât să mă retrag, a rostit domnul Parazard înclinându-se, fără a pierde nimic din gravitatea sa obişnuită.

Am fi râs din toată inima de atitudinea bucătarului nostru, dacă n-am fi dat ascultare altor preocupări.

Într-adevăr, la atâtea alte complicaţii, venea să se mai adauge una. Banks ne-a adus la cunoştinţă că, în clipa aceea, lucrul cel mai regretabil nu era nici lipsa merindelor şi nici aceea a muniţiilor, ci lipsa de combustibil. Nici nu era de mirare, deoarece, de douăzeci şi patru de ore, nu fusese posibil să reînnoim provizia de lemne necesară alimentării maşinii. Întreaga rezervă se epuizase odată cu sosirea pe lac. Dacă am mai fi avut o oră de mers în plus, n-am mai fi ajuns până acolo şi primul dintre vagoanele Casei cu aburi ar fi avut aceeaşi soartă ca şi cel de al doilea.

Acum, a adăugat Banks, nu mai avem nimic de ars; presiunea scade, a şi coborât la două atmosfere şi nu mai există nici un mijloc s-o facem să urce!

Situaţia este, aşadar, atât de gravă precum crezi, Banks? a întrebat colonelul Munro.

Dacă n-ar fi vorba decât să ne întoarcem la mal, de care încă nu ne-am depărtat prea mult, ar mai fi putinţă, a răspuns Banks. Am ajunge până acolo într-un sfert de oră. Dar, să ne întoarcem într-un loc în care – fără îndoială – turma de elefanţi a rămas strânsă laolaltă, ar fi prea imprudent. Nu, dimpotrivă, trebuie să traversăm lacul Puturia şi să căutăm un loc de debarcare pe malul său dinspre sud.

Cât de lat ar putea să fie lacul în partea aceasta? a întrebat colonelul Munro.

Kalagani evaluează distanţa la vreo şapte sau opt mile. Or, în condiţiile în care ne aflăm, am avea nevoie de mai multe ore ca s-o străbatem şi, vă repet, în mai puţin de patruzeci de minute, maşina nu se va mai afla în stare de funcţionare.

Ei bine, a răspuns sir Edward Munro, să ne petrecem liniştiţi noaptea pe lac. Aici ne aflăm în siguranţă. Mâine vom lua o hotărâre.

Era lucrul cel mai bun pe care-l puteam face. Dealtfel, aveam mare nevoie de odihnă. La ultimul loc de popas, înconjuraţi de cercul elefanţilor, niciunul dintre locatarii Casei cu aburi nu putuse dormi, iar noaptea, după cum se spune, fusese o noapte albă.

Însă dacă aceea fusese albă, aceasta avea să fie neagră, ba încă mai mult decât ne-ar fi convenit nouă.

Într-adevăr, pe la şapte, o ceaţă uşoară începea să se ridice deasupra lacului. Ne reamintim că în timpul nopţii precedente neguri groase întunecau zonele superioare ale atmosferei. Datorită diferenţei dintre cele două locuri, aici se petrecuse o schimbare. Dacă în tabăra elefanţilor vaporii se menţinuseră la câteva sute de picioare deasupra pământului, nu acelaşi lucru se petrecea şi la suprafaţa lacului Puturia, datorită evaporării apei. După o zi destul de călduroasă, straturile de sus şi cele de jos ale atmosferei se amestecaseră şi întregul lac n-a întârziat să dispară sub o perdea de ceaţă, la început mai rară, dar care din clipă în clipă devenea tot mai groasă.

Aceasta era deci, aşa cum bine spusese Banks, o complicaţie de care trebuia să ţinem seama.

Tot astfel, după cum ne mai anunţase el, pe la şapte şi jumătate s-au făcut auzite ultimele gemete ale Gigantului de Oţel; loviturile pistonului s-au încetinit, picioarele articulate au încetat să mai bată apa, presiunea a scăzut la mai puţin de o atmosferă. Nu mai aveam combustibil şi nici vreun mijloc de a ne mai procura.

Gigantul de Oţel şi unicul vagon pe care-l mai remorca atunci pluteau liniştite pe apele lacului, dar fără să se mai deplaseze.

În aceste condiţii, în mijlocul ceţurilor, ar fi fost şi greu să determinăm cu precizie poziţia în care ne găseam. În puţinul timp cât maşina mai funcţiona, trenul se îndreptase către malul dinspre sud al lacului, în căutarea unui punct de debarcare. Or, întrucât Puturia ia forma unui oval destul de alungit, se prea poate ca Steam House să nu se fi aflat atunci prea departe de unul dintre maluri.

Se înţelege de la sine că strigătele elefanţilor, care ne urmăriseră timp de aproximativ o oră, se stinseseră acum în depărtare.

Stăteam aşadar de vorbă cu privire la diferitele eventualităţi pe care ni le punea în faţă noua noastră situaţie. Banks a pus să fie chemat Kalagani, cu care ţinea să se sfătuiască.

Hindusul a venit îndată şi a fost poftit să-şi spună părerea.

Ne strânsesem în sufragerie care, primind lumina zilei prin luminatorul de sus, nu avea ferestre laterale. În felul acesta, strălucirea lămpilor aprinse nu se putea vedea din afară. O precauţie folositoare, la urma urmelor, căci era mai bine ca poziţia Casei cu aburi să nu poată fi cunoscută de tâlharii care poate că dădeau târcoale pe malurile lacului.

La întrebările care i-au fost puse, Kalagani – cel puţin aşa mi s-a părut mie – dădea impresia că mai întâi şovăie să răspundă. Fiind vorba să determine poziţia pe care o ocupa trenul plutitor pe apele Puturiei, sunt de acord că era un lucru care putea să-l pună în încurcătură. Poate că o briză slabă dinspre nord-vest acţionase asupra Casei cu aburi? Sau poate că un curent uşor ne-a târât înspre capătul cel mai de jos al lacului?

Haide, Kalagani, a insistat Banks, dumneata ştii exact ce întindere are lacul Puturia?

Fără îndoială, domnule, a răspuns hindusul, însă e tare greu pe o ceaţă ca asta…

Ai putea să apreciezi cu aproximaţie la ce distanţă ne aflăm acum de cel mai apropiat mal?

Da, a răspuns hindusul, după ce a rămas un timp pe gânduri. Distanţa nu poate depăşi o milă şi jumătate.

Spre răsărit? l-a întrebat Banks.

Spre răsărit.

Atunci, dacă am acosta la acest mal, ne-am găsi mai aproape de Jabalpur decât de Damoh?

Cu siguranţă.

Şi chiar la Jabalpur ar trebui să ne aprovizionăm, a spus Banks însă, cine ştie când şi cum vom putea ajunge la mal! Asta poate să dureze o zi, poate două, şi proviziile noastre s-au isprăvit!

Dar, a sugerat Kalagani, n-am putea încerca, sau măcar unul dintre noi să încerce să ajungă la mal chiar în cursul nopţii?

Cum?

Înotând până acolo.

O milă şi jumătate pe ceaţa asta! a răspuns Banks. Ar însemna să-şi rişte viaţa…

Nu-i un motiv ca să nu încercăm, a spus hindusul.

Nu ştiu de ce, dar din nou mi s-a părut că vocea lui Kalagani nu era sinceră ca de obicei.

Ai încerca să traversezi lacul înot? l-a întrebat colonelul Munro, care-l observa pe hindus cu atenţie.

Da, domnule colonel, şi am motive să cred că voi izbuti.

Ei bine, prietene, a reluat Banks, ne-ai face un mare serviciu! Odată ajuns pe uscat, ţi-ar veni uşor să mergi în gară la Jabalpur şi să ne aduci de acolo ajutorul de care avem nevoie.

Sunt gata să pornesc! a răspuns simplu Kalagani.

Mă aşteptam ca sir Edward Munro să-i mulţumească ghidului nostru, care se oferea să îndeplinească o sarcină destul de primejdioasă, la urma urmelor; însă, după ce l-a privit cu şi mai mare atenţie, colonelul l-a chemat pe Gumi la el.

Gumi şi-a făcut îndată apariţia.

Gumi, i-a spus colonelul Munro, dumneata eşti un înotător excelent, nu-i aşa?

Da, domnule colonel.

Nu te-ar stânjeni prea mult să înoţi o milă şi jumătate, în noaptea asta, pe apele liniştite ale lacului?

Nici o milă şi nici două.

Ei bine, a reluat colonelul, iată despre ce este vorba: Kalagani se oferă să ajungă înot până la malul cel mai apropiat de Jabalpur. Însă şi pe lac, ca şi prin părţile acestea ale Bundelkundului, doi oameni inteligenţi şi îndrăzneţi, în stare să se ajute unul pe celălalt, au mai multe şanse de reuşită. Vrei să-l însoţeşti pe Kalagani?

Pe dată, domnule colonel, a răspuns Gumi.

Nu am nevoie de ajutorul nimănui, a spus Kalagani, însă dacă domnul colonel Munro ţine neapărat, îl primesc cu dragă inimă pe Gumi drept însoţitor.

Porniţi atunci, prieteni, şi, pe cât sunteţi de curajoşi, pe atâta să fiţi şi cu băgare de seamă, a rostit Banks.

După ce s-a luat această hotărâre, colonelul Munro, luându-l pe Gumi la o parte, i-a dat pe scurt câteva sfaturi. Cinci minute mai târziu, cei doi hinduşi, cu legătura de veşminte pe cap, îşi dădeau drumul în apele lacului. Ceaţa era foarte deasă şi câteva mişcări de braţe au fost de ajuns ca ei să se facă nevăzuţi.

L-am întrebat atunci pe colonelul Munro pentru ce păruse atât de dornic să-i dea un însoţitor lui Kalagani.

Prieteni, a răspuns sir Edward Munro, răspunsurile acestui hindus, a cărui fidelitate n-am suspectat-o până acum, nu mi s-au părut a fi sincere!

Şi eu am avut aceeaşi impresie, am zis.

În ceea ce mă priveşte, eu n-am remarcat nimic, a observat Banks.

Ascultă, Banks, a reluat colonelul Munro, oferindu-se să meargă pe uscat, Kalagani avea un gând ascuns.

Care anume?

Nu ştiu, dar, dacă a cerut să debarce, n-a făcut-o ca să se ducă să ceară ajutor la Jabalpur.

Hm! a făcut căpitanul Hod.

Banks l-a privit pe colonel, încruntându-se. Apoi i-a spus:

Munro, până acum Kalagani s-a arătat totdeauna foarte devotat şi îndeosebi faţă de tine! Astăzi tu pretinzi că acest hindus ne trădează! Ce dovadă ai?

În timp ce Kalagani vorbea, a răspuns colonelul Munro, i-am văzut pielea înnegrindu-i-se şi atunci când oamenii cu pielea arămie se înnegresc la faţă, înseamnă că mint! Îţi repet că, în ciuda tuturor presupunerilor în favoarea lui, Kalagani nu a spus adevărul.

Observaţia lui sir Edward Munro – după cum aveam să constat adesea după aceea – era întemeiată.

Atunci când mint, hinduşii se înnegresc uşor la faţă, întocmai cum oamenii cu pielea albă se roşesc. Acest semn n-a putut scăpa perspicacităţii colonelului şi trebuia să ţinem seama de observaţia lui.

— Dar care ar putea să fie planurile lui Kalagani, a întrebat Banks, şi pentru ce ne-ar trăda?

Vom afla mai târziu… i-a răspuns colonelul Munro, poate chiar prea târziu!

Prea târziu, domnule colonel! a strigat căpitanul Hod. Ei! Doar nu ne-o paşte pierzania!

În orice caz, Munro, a reluat inginerul, ai făcut bine că l-ai trimis pe Gumi să-l întovărăşească. Iată un om care ne va fi devotat până la moarte. Îndemânatic şi inteligent cum este, dacă va bănui vreo primejdie, va şti…

Cu atât mai mult cu cât este prevenit şi nu se va încrede în însoţitorul său.

Bine, a spus Banks. Acum, nu avem altceva mai bun de făcut decât să aşteptăm ziua de mâine. Ceaţa se va ridica fără îndoială odată cu răsăritul soarelui şi vom vedea atunci ce hotărâre să luăm!

Să aşteptăm, într-adevăr! Aşadar, şi noaptea aceasta urma să ne-o petrecem fără să închidem ochii o clipă.

Ceaţa se făcuse şi mai deasă, însă nimic nu prevestea că s-ar putea strica vremea. Era o adevărată fericire, căci, dacă trenul nostru putea să plutească, el nu fusese făcut şi ca „să navigheze”! Puteam deci trage nădejde că toate acele băşicuţe de aburi se vor condensa în zori, ceea ce ne va asigura pentru mâine o zi frumoasă.

Deci, în timp ce personalul nostru lua loc în sufragerie, noi ne-am instalat pe divanurile din salon, vorbind şi ciulind urechea la toate zgomotele de afară.

Deodată, pe la ora două, un concert de fiare sălbatice a început să tulbure tăcerea nopţii.

Malul se afla deci într-acolo, în direcţia sud-est, însă se vede că era încă destul de îndepărtat. Urletele jivinelor se auzeau foarte slab din cauza depărtării. Distanţa până la mal, Banks n-o evalua la mai puţin de o milă. Fără îndoială, o turmă de animale sălbatice venise să-şi potolească setea în unghiul cel mai îndepărtat al lacului.

Însă am băgat în curând de seamă că, sub influenţa unei brize uşoare, trenul nostru plutitor mergea în derivă către mal, încet, dar neîntrerupt. Într-adevăr, nu numai că strigătele ajungeau mai desluşit la urechile noastre, dar se şi distingea răgetul grav al tigrului de urletul răguşit al panterelor.

Hm, nu s-a putut stăpâni căpitanul Hod să exclame, ce mai ocazie să mi-l ucid pe al cincizecilea!

Altă dată, domnule căpitan, i-a răspuns Banks. Îmi place să cred că la ziuă, în clipa în care vom acosta la mal, banda asta de fiare sălbatice ne va fi cedat locul!

S-ar ivi vreun inconvenient, am întrebat eu, dacă am pune în activitate felinarele electrice?

Nu cred, a răspuns Banks. Foarte probabil că partea aceasta a malului nu este ocupată decât de animalele care se adapă. Nu există deci nici un neajuns dacă încercăm să-l cercetăm.

Şi, din ordinul lui Banks, două fascicule luminoase au fost proiectate în direcţia sud-est. Însă lumina electrică, neputând străbate negura opacă, n-a izbutit să lumineze decât un scurt sector dinaintea Casei cu aburi, iar malul a rămas cu totul invizibil privirilor noastre.

Între timp, urletele, a căror intensitate creştea puţin câte puţin, dovedeau că Steam House nu înceta să plutească în derivă pe suprafaţa lacului. De bună seamă că animalele adunate în acel loc se aflau în număr mare. Nimic de mirare, dealtfel, deoarece lacul Puturia este ca un fel de adăpătoare naturală pentru fiarele sălbatice din această parte a Bundelkundului.

Numai să nu fi picat Gumi şi Kalagani în mijlocul haitei! a exclamat căpitanul Hod.

Nu de tigri mă tem eu pentru Gumi! a răspuns colonelul Munro. Hotărât lucru, în mintea colonelului bănuielile nu făcuseră decât să sporească. În ce mă priveşte, începeam şi eu să i le împărtăşesc. Cu toate acestea, bunele oficii ale lui Kalagani, încă de la sosirea noastră în regiunea Himalayei, serviciile de netăgăduit pe care ni le făcuse, devotamentul său în acele două împrejurări în care îşi riscase viaţa pentru sir Edward Munro şi pentru căpitanul Hod, totul pleda în favoarea lui. Însă atunci când mintea se lasă târâtă pe panta îndoielilor, valoarea faptelor îndeplinite se modifică, înfăţişarea lor se schimbă, astfel încât uiţi trecutul şi te temi pentru viitor.

Şi totuşi, ce temei l-ar fi putut împinge pe acest hindus să ne trădeze? Avea oare motive de ură personală împotriva gazdelor Casei cu aburi? Cu siguranţă că nu! Pentru ce să-i fi atras într-o capcană? Era de-a dreptul inexplicabil. Fiecare dintre noi a fost cuprins atunci de gânduri foarte încâlcite şi nimeni nu mai avea răbdare să aştepte deznodământul acestei situaţii.

Pe neaşteptate, pe la patru dimineaţa, strigătele animalelor au încetat dintr-o dată. Ceea ce ne-a izbit pe toţi a fost faptul că nu păreau să se fi îndepărtat puţin câte puţin, unele după altele, scoţând un ultim răget după ultima înghiţitură de apă. Nu, totul s-a petrecut instantaneu. Ai fi spas că o împrejurare neprevăzută le tulburase în timpul adăpatului şi le pusese pe fugă. Cu siguranţă că ele se întorceau la bârlog nu ca nişte fiare care merg acasă, ci care-şi salvează pielea.

Aşadar, fără nici o tranziţie, după zgomot urmase tăcerea cea mai deplină. Exista acolo un efect a cărui cauză ne scăpa, dar care făcea să ne sporească neliniştea.

Din spirit de prevedere, Banks a dat ordin să se stingă felinarele.

Dacă animalele fugiseră cumva dinaintea vreunei bande de tâlhari de drumul mare care bântuiau prin Bundelkund şi munţii Vindhya, era nevoie să ascundem cu grijă poziţia Casei cu aburi.

Acum liniştea nu mai era tulburată nici măcar de clipocitul uşor al apei. Briza încetase. Era cu neputinţă să ştim dacă trenul continua să plutească în derivă, târât de vreun curent. Însă nu peste mult timp trebuia să se lumineze de ziuă şi fără îndoială că zorile aveau să măture ceţurile, care nu se găseau decât în straturile de jos ale atmosferei.

Mi-am privit ceasul. Era ora cinci. Dacă n-ar fi fost ceaţă, lumina dimineţii ar fi îngăduit să se poată vedea pe o distanţă de câteva mile de jur împrejur. Însă perdeaua de negură nu se spărgea. Trebuia să mai avem răbdare.

Colonelul Munro, Mac Neil şi cu mine stând în partea din faţă a salonului, Fox, Kaluth şi cu domnul Parazard în partea dindărăt a sufrageriei, Banks şi Storr în turelă, căpitanul Hod căţărat în spinarea giganticului animal în apropierea trompei, întocmai ca un matelot de cart în partea dinainte a navei, aşteptam cu toţii ca unul dintre noi să strige: „Pământ!”

Pe la şase s-a pornit o briză uşoară, abia simţită, dar care s-a înteţit curând. Primele raze de soare au străbătut ceaţa şi orizontul s-a dezvăluit în faţa privirilor noastre.

Malul a apărut înspre sud-est. El alcătuia în capătul lacului un soi de mic golf ascuţit, în spatele căruia se afla o pădure deasă. Vaporii s-au înălţat puţin câte puţin, lăsând să se vadă în fund munţii, ale căror piscuri s-au ivit şi ele curând.

Pământ! a strigat căpitanul Hod.

Trenul plutitor nu se afla atunci la mai mult de două sute de metri distanţă de fundul micului golf al lacului Puturia şi mergea mai departe în derivă, mânat de briza care sufla dinspre nord-vest.

Pe acest mal nu se vedea nimic, nici animal, nici vreo fiinţă omenească: părea să fie cu desăvârşire pustiu. Nici măcar o locuinţă, nici o fermă nu se zărea pe sub frunzişul des al primilor arbori. Însemna deci că puteam coborî pe pământ fără nici o grijă.

Cu ajutorul vântului am acostat cu uşurinţă lângă un mal cu pantă lină, ca o plajă de nisip. Însă, din lipsa aburilor, nu era posibil nici să-l urcăm, nici să ieşim pe o şosea care – uitându-ne după direcţia indicată de busolă – părea să fie şoseaua spre Jabalpur.

Fără să mai pierdem măcar o clipă, l-am urmat cu toţii pe căpitanul Hod, care sărise primul pe mal.

Haidem după combustibil! a strigat Banks. Peste o oră vom avea presiunea necesară, şi la drum!

Lemnul era uşor de strâns: se găsea răspândit peste tot pe jos şi era îndeajuns de uscat ca să poată fi folosit numaidecât. Nu trebuia deci decât să umplem focarul şi să încărcăm tenderul.

Toată lumea s-a pus pe treabă. Numai Kaluth a rămas în faţa cazanului, în timp ce noi strângeam combustibil pentru douăzeci şi patru de ore. Era mai mult decât am fi avut nevoie ca să ajungem în gară la Jabalpur, unde puteam face rost de cărbune. În ce priveşte hrana a cărei nevoie se făcea simţită şi încă foarte tare, nimeni nu i-ar fi oprit pe vânătorii noştri să ne aprovizioneze în timpul drumului. Domnul Parazard ar fi împrumutat foc de la Kaluth şi, de bine de rău, ne-am fi potolit foamea.

După trei sferturi de oră, presiunea vaporilor ajunsese suficient de mare. Gigantul de Oţel se punea în mişcare şi începea, în sfârşit, să urce taluzul malului înspre capătul şoselei.

La Jabalpur! a strigat Banks.

Însă nici n-a apucat Storr să răsucească pe jumătate maneta regulatorului de presiune, că, la marginea pădurii, au izbucnit nişte strigăte furioase. Un grup alcătuit din cel puţin o sută cincizeci de hinduşi s-a năpustit asupra Casei cu aburi. Până să ne venim în fire, turela Gigantului de Oţel, ca şi vagonul – atât înainte cât şi îndărăt – fuseseră invadate.

Îndată după aceea, hinduşii ne-au târât la vreo cincizeci de paşi depărtare de tren, astfel încât eram puşi în imposibilitatea de-a mai fugi!

Vă puteţi închipui ce furie, ce turbare ne-a cuprins în faţa scenei de distrugere care a urmat. Hinduşii, cu topoarele în mâini, s-au năpustit la atac împotriva Casei cu aburi. Totul a fost devastat, nimicit. În curând, din mobilierul interior nu mai rămăsese nici urmă! Apoi, focul a desăvârşit opera ruinei şi, în câteva minute, tot ce mai putea arde din ultimul nostru vagon a fost mistuit de flăcări!

Netrebnicii! Canaliile! a strigat căpitanul Hod, pe care câţiva hinduşi abia izbuteau să-l ţină locului.

Dar, ca şi noi, dealtfel, el nu era în stare decât să le arunce în faţă câteva injurii inutile, pe care aceşti hinduşi nici măcar nu păreau să le priceapă. Nici pomeneală să fi putut scăpa de cei care ne păzeau.

Ultimele flăcări s-au stins şi, în curând, din pagoda aceea pe roate care străbătuse o jumătate de peninsulă, nu mai rămânea decât o carcasă lipsită de orice formă!

Apoi, hinduşii atacară Gigantul de Oţel. Şi pe el ar fi vrut să-l distrugă! însă, de astă dată, s-au dovedit neputincioşi. Topoarele şi focul n-aveau nici cea mai mică putere asupra armăturii groase de tablă care alcătuia corpul elefantului artificial şi nici asupra maşinăriei pe care o purta într-însul. În ciuda strădaniilor lor, el a rămas neatins, în aplauzele căpitanului Hod care tot striga ura! – de plăcere şi de furie totodată.

În clipa aceea şi-a făcut apariţia un om. Se vede treaba că era şeful acelor hinduşi.

Numaidecât, toată ceata i s-a rânduit dinainte.

Îl mai însoţea o persoană. Acum totul se explica de la sine, căci aceasta era însăşi călăuza noastră, era Kalagani.

De Gumi, nici urmă. Omul nostru credincios dispăruse. Duşmanul rămăsese însă. Fără îndoială că devotamentul îl costase viaţa pe bravul nostru servitor şi că nu aveam să-l mai revedem nicicând!

Kalagani a înaintat spre colonelul Munro şi, fără să-şi plece privirea, l-a arătat, rostind cu sânge rece:

Acesta este!

La un gest, sir Edward Munro a fost înşfăcat, târât, şi a dispărut în mijlocul cetei care apuca drumul către sud, fără ca noi să fi putut măcar să-i strângem mâna pentru ultima oară şi să-i spunem adio!

Căpitanul Hod, Banks, sergentul Fox, noi cu toţii am încercat să ne eliberăm spre a-l putea smulge din mâinile acestor hinduşi!

Cincizeci de braţe ne doborâră la pământ. Încă o mişcare dacă mai făceam, am fi fost măcelăriţi pe loc.

Nici un fel de rezistenţă! a spus Banks.

Inginerul avea dreptate. În clipa aceea nu puteam face nimic spre a-l elibera pe colonelul Munro. Era deci mai bine să aşteptăm, în vederea evenimentelor care aveau să urmeze.

După un sfert de oră, la rândul lor, hinduşii ne părăseau şi o luau pe urmele primului grup. Să-i fi urmărit ar fi însemnat o adevărată catastrofă, fără vreun folos pentru colonelul Munro. Şi, cu toate acestea, am fi încercat să facem orice ca să-l ajungem…

Nici un pas în plus! a spus Banks. I-am dat ascultare cu toţii.

Aşadar, pe colonelul Munro şi numai pe îl îl voiau hinduşii aceştia, aduşi de Kalagani. Ce intenţii aveau? Kalagani cu siguranţă că nu acţiona pe cont propriu. însă de cine să fi ascultat? Mi-a trecut atunci prin minte numele lui Nana Sahib!

Aici se sfârşeşte manuscrisul redactat de Maucler. Tânărul francez n-avea să mai scrie nimic despre evenimentele care urmau să precipite deznodământul dramei. Însă acele evenimente aveau să fie cunoscute mai târziu şi, strânse laolaltă sub forma unei povestiri, completează relatarea acestei călătorii de-a curmezişul Indiei septentrionale.