Capitolul VI.

DESPĂRŢIREA DE MATHIAS VAN GUITT.

În restul nopţii n-a mai avut loc vreun incident, nici în curte, nici în afară. De data aceasta, poarta fusese închisă bine. Oare cum de se putuse ea deschide în clipa când haita de fiare sălbatice dădea târcoale palisadei? Era un lucru de-a dreptul inexplicabil, întrucât însuşi Kalagani împinsese înapoi în ulucele lor stinghiile solide care asigurau închizătoarea.

Rana îl făcea pe căpitanul Hod să sufere destul de mult, cu toate că nu-i era zgâriată decât pielea. Însă puţin a lipsit să nu se mai poată folosi de braţul drept.

În ceea ce mă priveşte, nu mai simţeam nimic de pe urma acelei violente lovituri de coadă care mă doborâse la pământ.

Ne-am hotărât deci să ne întoarcem la Steam House, de îndată ce avea să se lumineze de ziuă.

Cât despre Mathias Van Guitt, dacă nu ţinem seama de părerile lui de rău după cei trei oameni pe care îi pierduse, nu se vădea desperat de situaţie, chiar dacă lipsa bivolilor avea să-l pună într-o oarecare încurcătură în clipa plecării.

„Iată care sunt riscurile meseriei, ne-a spus el. Aveam un fel de presentiment că am să trec printr-o aventură de genul acesta”.

Apoi, a pus să fie înmormântaţi cei trei hinduşi. Rămăşiţele lor au fost depuse într-un colţ al curţii kraalului şi înhumate destul de adânc pentru ca fiarele sălbatice să nu le poată dezgropa.

În răstimp, lumina zorilor începuse să albească spaţiul de sub copacii din Tarryani şi, după multe strângeri de mână, ne-am luat rămas bun de la Mathias Van Guitt.

Furnizorul de animale a vrut să ni-i pună la dispoziţie pe Kalagani şi pe doi dintre hinduşii săi, ca să ne însoţească măcar în timpul trecerii noastre prin pădure. Oferta lui a fost primită şi, la ora şase dimineaţa, am ieşit din curtea kraalului.

În cursul întoarcerii n-am avut nici o întâlnire neplăcută. Nu mai era nici urmă de tigri sau de pantere. Fiarele, ghiftuite, se întorseseră fără îndoială în bârlogurile lor şi nu era momentul să mergem să le stârnim.

Cât despre bivolii care fugiseră din kraal, fuseseră fie ucişi şi zăceau printre ierburile înalte, fie rătăceau prin străfundurile ţinutului Tarryani şi nu mai puteai nădăjdui decât că instinctul are să-i aducă înapoi. Furnizorul trebuia deci să-i socotească pierduţi o dată pentru totdeauna.

În marginea pădurii, Kalagani şi cei doi hinduşi ne-au părăsit. O oră mai târziu, Phann şi Black vesteau cu lătrăturile lor întoarcerea noastră la Steam House.

I-am povestit lui Banks aventurile prin care trecusem. După cum se înţelege de la sine, ne-a felicitat că scăpasem atât de ieftin. Foarte des, după atacuri de felul acesta, niciunul dintre cei asediaţi nu s-a putut întoarce ca să povestească isprăvile asediatorilor!

În ceea ce-l priveşte pe căpitanul Hod, el a trebuit, de voie, de nevoie, să-şi poarte braţul în eşarfă; însă inginerul, care era adevăratul medic al expediţiei, a găsit că rana lui nu era gravă şi a afirmat că în câteva zile n-o să-i mai rămână nici o urmă.

De fapt, căpitanul Hod se simţea foarte umilit că a primit o lovitură pe care n-a putut s-o dea înapoi. Şi totuşi, el mai adăugase un tigru la cei patruzeci şi opt care figurau dinainte la activul său!

A doua zi, în după-amiaza de 27 august, câinii au început să latre tare, dar cu voioşie.

Colonelul Munro, Mac Neil şi Gumi se întorceau în sanitarium. Revenirea lor ne-a produs o adevărată uşurare. Să-şi fi dus sir Edward Munro expediţia la bun sfârşit? Nu ştiam încă. Lucrul cel mai important era însă că se întorsese viu şi nevătămat.

Din prima clipă, Banks a alergat spre el, i-a strâns mâinile şi l-a întrebat din priviri ce a reuşit să afle.

„Nimic”, s-a mulţumit colonelul Munro să răspundă, clătinând din cap.

Aşadar, cercetările întreprinse pe graniţa nepaleză nu duseseră la nici un rezultat şi orice conversaţie privind acest subiect devenea zadarnică. Printr-un singur cuvânt, el părea să ne spună că nici nu mai era cazul să vorbim despre acest lucru.

Mac Neil şi Gumi, pe care Banks i-a interogat în cursul aceleiaşi seri, au fost mai expliciţi. Ei i-au adus la cunoştinţă că sir Edward Munro dorise într-adevăr să vadă din nou porţiunea aceea a Hindustanului în care se refugiase Nana Sahib după reapariţia sa în guvernământul Bombay; să se intereseze ce se petrecuse cu însoţitorii nababului, să cerceteze dacă nu mai rămăsese nici o urmă a trecerii lor prin acel punct al frontierei indo-chineze, să încerce să afle dacă, în lipsa lui Nana Sahib, fratele său Balao Rao nu se ascundea cumva prin ţinutul menţionat mai sus, nesupus încă dominaţiei engleze – acesta fusese scopul colonelului Munro. Or, din cercetările sale rezulta, fără nici o îndoială, că răzvrătiţii părăsiseră ţara. Nu mai rămăsese nici urmă din tabăra în care înfăptuiseră falsa înmormântare menită să facă demnă de crezare moartea lui Nana Sahib. Nici o ştire despre Balao Rao. Cât despre tovarăşii acestora, n-a aflat nimic care să-i poată îngădui s-o apuce pe urmele lor. Odată nababul ucis în defileul munţilor Satpura şi oamenii săi risipiţi probabil dincolo de limitele peninsulei, răzbunarea nu mai putea fi îndeplinită. Singurul lucru la care trebuia să ne mai gândim era cum să părăsim graniţa himalayană şi să ne urmăm călătoria întorcându-ne spre sud, în sfârşit, cum să ne isprăvim itinerarul de la Calcutta la Bombay.

Am hotărât deci data plecării, pe care am fixat-o peste o săptămână, adică la 3 septembrie. Se cuvenea să-i lăsăm căpitanului Hod timp suficient ca să i se vindece complet rana. Pe de altă parte, colonelul Munro, vizibil ostenit de pe urma obositoarei sale excursii printr-o ţară greu de străbătut, avea nevoie de câteva zile de odihnă.

Între timp, Banks îşi începea pregătirile de plecare. Pentru a repune trenul în stare de funcţionare spre a putea coborî iar în câmpie şi a străbate ruta Himalaya-guvernământul Bombay, avea multe de făcut timp de o săptămână întreagă.

Mai întâi, am căzut de acord să schimbăm pentru a doua oară itinerarul, astfel încât să ocolim marile oraşe din nord-vest – Meerat, Delhi, Agra, Gwalior, Jhansi şi altele, în care revolta de la l857 lăsase prea multe nenorociri în urma ei. Tot ceea ce ar fi putut să i le recheme în amintire colonelului Munro trebuia să dispară, odată cu ultimii rebeli ai insurecţiei. Locuinţele noastre rulante urmau aşadar să străbată provinciile fără a se opri în oraşele principale, însă ţinutul merita osteneala de a fi vizitat numai pentru frumuseţile lui naturale, în această privinţă, uriaşul regat al Sindului nu se compară cu nici un altul. Dinaintea Gigantului nostru de Oţel aveau să se deschidă cele mai pitoreşti căi din întreaga peninsulă.

Musonul încetase odată cu sezonul ploilor, a cărui perioadă nu se prelungeşte niciodată după luna august. Primele zile ale lunii septembrie făgăduiau o temperatură plăcută, care avea să facă mai puţin grea cea de a doua parte a călătoriei.

În timpul ultimei săptămâni a şederii noastre în sanitarium, Fox şi Gumi au fost nevoiţi să aprovizioneze zilnic cămara. Însoţiţi de cei doi câini, ei au străbătut zona aceea de mijloc în care mişună potârnichile, fazanii şi dropiile. Zburătoarele, păstrate în gheţăria Casei cu aburi, aveau să procure o excelentă carne de vânat pentru drumul de întoarcere.

Am mai mers de două sau trei ori în vizită la kraal. Acolo, şi Mathias Van Guitt se pregătea de plecare spre Bombay, privind necazurile ca un filosof care se înalţă deasupra mizeriilor mai mici sau mai mari ale existenţei.

După cum ştiţi, prin capturarea celui de al zecelea tigru care costase atât de scump, menajeria era completă. Lui Mathias Van Guitt nu-i rămânea deci altceva mai bun de făcut decât să se îngrijească să-şi refacă atelajele de bivoli. Niciuna dintre rumegătoarele care fugiseră în timpul atacului fiarelor sălbatice nu se mai întorsese la kraal. După toate probabilităţile, risipite prin pădure, animalele pieriseră de moarte violentă. Era aşadar nevoie să le înlocuiască, ceea ce în asemenea împrejurări părea un lucru greu de îndeplinit. În acest scop, furnizorul îl trimisese pe Kalagani să umble prin fermele şi târguşoarele învecinate ţinutului Tarryani şi-l aştepta cu destulă nerăbdare să se întoarcă.

Cea din urmă săptămână a şederii noastre în Tarryani a trecut fără incidente. Rana căpitanului Hod se vindeca încet, încet. Poate că el socotea să-şi încheie campania printr-o ultimă expediţie; însă a fost nevoit să renunţe, la stăruinţele colonelului Munro. Întrucât nu mai era atât de sigur pe braţul său, la ce bun să se expună riscurilor? Dacă vreo fiară sălbatică i s-ar fi ivit în drum în restul călătoriei, n-ar fi avut atunci ocazia să-şi ia revanşa?

Dealtfel, i-a atras atenţia Banks, te mai afli în viaţă, domnule căpitan, şi patruzeci şi nouă de tigri au murit de mâna dumitale, ca să nu-i mai socotim şi pe cei răniţi. După cum se vede, balanţa atârnă încă în favoarea dumitale!

Da, patruzeci şi nouă, a răspuns oftând căpitanul Hod, dar eu tare aş mai fi vrut să ajung la cincizeci!

Era limpede că ţinea foartea mult la acest lucru. A sosit şi ziua de 2 septembrie. Ne aflam în ajunul plecării. În cursul dimineţii, Gumi a venit să ne anunţe vizita furnizorului de animale.

Într-adevăr, Mathias Van Guitt, însoţit de Kalagani, venise la Steam House. Fără îndoială, în clipa plecării, el voia să-şi ia rămas bun de la noi după toate regulile de bună cuviinţă.

Colonelul Munro l-a întâmpinat în mod cordial. Mathias Van Guitt s-a lansat într-un şir de fraze în care regăseai întreg neprevăzutul vorbăriei sale obişnuite. Parcă ghiceam însă că în spatele cuvintelor lui politicoase se afla un gând ascuns, pe care şovăia să-l rostească.

Şi tocmai Banks a atins miezul problemei, atunci când l-a întrebat pe Mathias Van Guitt dacă avusese norocul să-şi facă rost de atelaje.

Nu, domnule Banks, a răspuns furnizorul de animale, Kalagani a străbătut zadarnic satele învecinate. Cu toate că a fost învestit de mine cu depline puteri, nu a reuşit să procure nici măcar o pereche din aceste utile rumegătoare. Sunt deci nevoit să mărturisesc, cu părere de rău, că, pentru a-mi conduce menajeria către cea mai apropiată gară, îmi lipseşte cu desăvârşire forţa motrice. Dispersarea bivolilor mei, provocată de neaşteptatul atac din noaptea de 25 spre 26 august, mă pune astfel într-o oarecare încurcătură… Cuştile, împreună cu pensionarii lor cu patru picioare, sunt grele şi…

Şi cum veţi face ca să le duceţi până la gară? l-a întrebat inginerul.

Nu prea ştiu, a şovăit Mathias Van Guitt. Caut… chibzuiesc… ezit… Cu toate acestea… clipa plecării a sunat şi la 20 septembrie, adică peste optsprezece zile, trebuie să livrez la Bombay comanda de feline…

Optsprezece zile! a spus Banks. Păi atunci, nu mai aveţi nici o oră de pierdut!

Ştiu, domnule inginer. Astfel încât nu mai am decât un singur mijloc, doar unul…

Care?

Fără să vreau să-l deranjez în vreun fel, acela de a adresa domnului colonel o rugăminte foarte îndrăzneaţă… fără îndoială…

Vorbiţi, dar, domnule Van Guitt, a spus colonelul Munro, şi dacă vă pot ajuta, fiţi încredinţat că am s-o fac cu plăcere.

Mathias Van Guitt s-a înclinat, şi-a îndreptat mâna dreaptă spre buze, partea superioară a corpului i s-a legănat încetişor şi întreaga lui atitudine era aceea a unui om care se simte copleşit de o amabilitate neaşteptată.

Pe scurt, furnizorul întreba, dată fiind puterea de tracţiune a Gigantului de Oţel, dacă n-ar fi cu putinţă să-şi lege cuştile rulante în coada trenului nostru, care să le remorcheze până la Etawah, cea mai apropiată staţie de railway, pe linia Delhi-Allahabad.

Era un traseu care nu depăşea trei sute cincizeci de kilometri, pe o şosea destul de bună.

Este cu putinţă să-l satisfacem pe domnul Van Guitt? l-a întrebat colonelul pe inginer.

Nu văd nici o greutate în asta, a răspuns Banks, şi Gigantul de Oţel nici măcar n-are să bage de seamă creşterea încărcăturii.

S-a făcut, domnule Van Guitt, a spus colonelul Munro. Vă vom duce materialul până la Etawah. Trebuie să ştim să ne ajutăm ca între vecini, chiar şi în Himalaya.

Domnule colonel, a răspuns Mathias Van Guitt, vă cunoşteam bunătatea şi, ca să fiu sincer, contasem şi eu puţin pe amabilitatea dumneavoastră.

Aţi avut dreptate, a spus colonelul Munro.

Totul fiind astfel stabilit, Mathias Van Guitt s-a pregătit să se întoarcă la kraal, pentru a-şi concedia o parte din personal care devenise acum de prisos. Găsea cu cale să nu mai păstreze decât patru shikari, de care avea nevoie pentru întreţinerea cuştilor.

Pe mâine, deci, a rostit colonelul Munro.

Pe mâine, domnilor, a răspuns Mathias Van Guitt. Am să aştept la kraal sosirea Gigantului dumneavoastră de Oţel.

Şi furnizorul de animale, foarte fericit de reuşita vizitei sale la Steam House, s-a retras, nu fără a-şi fi făcut o ieşire în stilul unui actor care intră înapoi în culise, urmând toate tradiţiile comediei moderne.

Kalagani, după ce l-a privit îndelung pe colonelul Munro, a cărui călătorie la frontierele Nepalului părea să-l fi îngrijorat în mod serios, l-a urmat pe furnizor.

Ultimele noastre pregătiri fuseseră terminate. Toate materialele fuseseră puse la locul lor. Din sanitarium nu mai rămânea nimic. Cele două vagoane rulante nu-l mai aşteptau decât pe Gigantul nostru de Oţel. Elefantul trebuia să le coboare mai întâi până în câmpie, apoi să meargă până la kraal ca să ia cuştile şi să le aducă, spre a forma trenul. După aceea, urma să străbată de-a dreptul câmpiile Rohilkhandei.

A doua zi, în 3 septembrie, la ora şapte dimineaţa, Gigantul de Oţel era gata să-şi reia funcţiile pe care le îndeplinise atât de conştiincios până atunci. Însă, în clipa aceea, spre marea noastră uluire, s-a produs un incident neaşteptat.

Focarul cazanului, închis între coastele animalului, fusese umplut cu combustibil. Lui Kaluth, care tocmai îi dăduse foc, i-a venit atunci ideea să deschidă cutia de fum – între pereţii căreia se îmbină tuburile prin care trec produsele arderii şi străbat tot cazanul – ca să vadă dacă nimic nu împiedica tirajul.

Însă abia deschisese uşile cutiei, că a şi dat numaidecât îndărăt şi vreo douăzeci de curele au fost proiectate afară cu un şuierat neobişnuit.

Banks, Storr şi cu mine ne-am privit miraţi, fără să putem ghici cauza acestui fenomen.

Ei, Kaluth, ce se întâmplă? a întrebat Banks.

O ploaie de şerpi, domnule, a strigat fochistul.

Într-adevăr, curelele acelea erau nişte şerpi care-şi aleseseră drept domiciliu tuburile cazanului, fără îndoială ca să poată dormi mai bine. Îi atinseseră primele flăcări din focar. Câteva reptile căzuseră la pământ gata arse şi, dacă n-ar fi deschis Kaluth cutia de fum, într-o clipă ar fi fost prăjite cu toatele.

Cum, a strigat căpitanul Hod dând fuga într-acolo. Gigantul nostru de Oţel are un cuib de şerpi în măruntaie?

Da, pe legea mea, şi încă dintre cei mai primejdioşi, unii dintre acei whip snakes – şerpi-bici, gulabi, cobre negre, şerpi cu ochelari, aparţinând celor mai veninoase specii.

Şi, în acelaşi timp, un superb piton-tigru, din familia boa, îşi scotea capul ascuţit prin orificiul de sus al coşului, adică prin extremitatea trompei elefantului, care se ridica în mijlocul primelor rotocoale de fum.

Şerpii care ieşiseră vii din tuburi se risipiseră iute printre mărăcini, fără ca noi să fi avut timpul să-i distrugem.

Însă pitonul n-a putut s-o şteargă la fel de uşor din tubul de tablă. Astfel încât căpitanul Hod s-a repezit să-şi ia carabina şi, cu un singur glonte, i-a sfărâmat capul.

Gumi, căţărându-se atunci pe Gigantul de Oţel, s-a cocoţat în partea de sus a trompei şi, cu ajutorul lui Kaluth şi a lui Storr, a izbutit să tragă afară uriaşa reptilă.

Nimic mai măreţ ca acest boa cu pielea verde-albastră, împodobită cu inele regulate, care părea tăiat dintr-o blană de tigru. Măsura nu mai puţin de cinci metri lungime şi avea grosimea unui braţ de om.

Era deci un exemplar superb al ofidienilor din India şi ar fi făcut parte într-un mod profitabil din menajeria lui Mathias Van Guitt, dat fiind numele de şarpe-tigru care i se dă de obicei. Trebuie să mărturisesc că, totuşi, căpitanul Hod n-a crezut că se cuvine să şi-l treacă în cont.

După scoaterea şarpelui, Kaluth a închis la loc cutia de fum, tirajul a ajuns să se facă regulat, curentul de aer a aţâţat focul din focar, în curând cazanul a început să duduie înăbuşit şi, după trei sferturi de oră, manometrul arăta că presiunea vaporilor este îndestulătoare. Nu mai aveam altceva de făcut decât să pornim la drum.

Cele două vagoane au fost legate unul de celălalt şi Gigantul de Oţel a manevrat în aşa chip, încât să se aşeze în fruntea trenului.

Ne-am mai aruncat o privire asupra încântătoarei panorame care se desfăşura spre miazăzi, o ultimă privire asupra minunatului lanţ muntos al cărui profil împodobea ca o dantelă cerul spre miazănoapte, am adresat un ultim bun-rămas lui Dhaulagiri care domină cu piscul său întregul teritoriu al Indiei septentrionale şi o şuierătură ne-a vestit plecarea.

Coborârea pe şoseaua şerpuitoare a avut loc fără nici o dificultate. Frâna cu aer comprimat stopa cu o putere roţile pe pantele prea abrupte. După o oră, trenul nostru oprea la limita inferioară a ţinutului Tarryani, în marginea câmpiei.

Gigantul de Oţel a fost atunci dezlegat şi, sub conducerea lui Banks, a mecanicului şi a fochistului, s-a înfundat încetişor într-una dintre largile alei ale pădurii.

Două ore mai târziu, răgetul său se făcea auzit iarăşi: ieşea din desişul pădurii, remorcând cele şase cuşti ale menajeriei.

De cum a sosit, Mathias Van Guitt şi-a reînnoit mulţumirile faţă de colonelul Munro. Cuştile, în frunte cu un vagon menit să-i găzduiască pe furnizorul de animale şi pe oamenii săi, au fost legate de trenul nostru, alcătuind acum un adevărat convoi, format din nouă vagoane.

Un nou semnal al lui Banks, o nouă şuierătură reglementară şi Gigantul de Oţel, punându-se în mişcare, a început să înainteze cu măreţie pe şoseaua minunată care coboară spre miazăzi. Steam House şi cuştile lui Mathias Van Guitt, încărcate cu fiare sălbatice, nu păreau pentru el mai grele decât un simplu vagon de marfă.

Ei bine, ce credeţi, domnule furnizor? a întrebat căpitanul Hod.

Cred, domnule căpitan, i-a răspuns destul de îndreptăţit Mathias Van Guitt, că, dacă elefantul acesta ar fi fost un animal în carne şi oase, era cu mult mai extraordinar.

Şoseaua nu mai era aceeaşi cu cea pe care venisem până la poalele Himalayei. Ea se îndrepta înspre sud-vest, către Philibit – un mic oraş aflat la o sută cincizeci de kilometri de noul nostru punct de plecare.

Traseul a fost străbătut în tihnă, cu o viteză moderată, fără necazuri şi fără piedici.

Mathias Van Guitt lua loc zilnic la masa Casei cu aburi şi minunata sa poftă de mâncare onora mereu bucătăria domnului Parazard.

În curând a fost nevoie ca obişnuiţii noştri furnizori să-şi aducă aportul la întreţinerea cămării şi căpitanul Hod, acum vindecat – după cum o dovedise împuşcătura cu care ucisese pitonul – şi-a reluat puşca de vânătoare.

Dealtfel, odată cu oamenii personalului, era nevoie să fie hrăniţi şi pensionarii menajeriei, lucru de care se îngrijeau shikarii. Hinduşii aceştia îndemânatici, sub conducerea lui Kalagani – el însuşi un ţintaş foarte iscusit – n-au lăsat niciodată să scadă rezerva de carne de bizon şi de antilopă. Kalagani era într-adevăr un om deosebit. Cu toate că avea o fire puţin sociabilă, colonelul Munro se purta foarte prietenos cu el, deoarece nu făcea parte dintre aceia care uită cu uşurinţă un serviciu făcut.

La l0 septembrie, trenul ocolea localitatea Philibit fără să oprească, dar nu s-a putut feri de o mare adunare de hinduşi care au venit să-l viziteze.

Hotărât lucru, fiarele lui Mathias Van Guitt, oricât de remarcabile ar fi fost ele, nu puteau suporta nici o comparaţie cu Gigantul de Oţel. Nimeni nu le-a aruncat măcar o privire printre gratiile cuştilor, întreaga admiraţie a hinduşilor fiind îndreptată asupra elefantului de oţel.

Steam House continua să coboare prin lungile şesuri ale Indiei septentrionale, lăsând la câteva leghe spre apus Bareilly, unul dintre principalele oraşe ale Rohilkhandei. Înainta când printre păduri populate de o lume întreagă de păsări, cărora Mathias Van Guitt ne făcea să le admirăm „penajul strălucitor”, când prin câmpie, străbătând hăţişurile acelea de salcâmi spinoşi, înalţi de doi până la trei metri, numiţi de către englezi wait-a-bit-bush. Se găseau acolo în număr mare porci mistreţi care mâncau cu lăcomie bacele gălbui produse de aceşti arbori. Câteva asemenea suine au fost ucise – nu fără primejdii, căci sunt într-adevăr nişte animale foarte sălbatice şi periculoase. În mai multe rânduri, căpitanul Hod şi Kalagani au avut prilejul să dea dovadă de acel sânge rece şi de acea iscusinţă care făceau din ei doi vânători fără seamăn.

Între Philibit şi gara Etawah, trenul a avut de trecut peste o porţiune a cursului superior al Gangelui şi, după puţin timp, peste albia unuia dintre afluenţii săi importanţi, Kali-Nadi.

Întregul material rulant al menajeriei a fost dezlegat şi Steam House, transformată în aparat plutitor, a trecut cu uşurinţă de pe un mal pe celălalt, peste suprafaţa fluviului.

Nu tot astfel s-au petrecut lucrurile şi cu trenul lui Mathias Van Guitt. A fost rechiziţionat bacul şi cuştile au fost trecute pe rând peste cele două cursuri de apă. Dacă trecerea ne-a luat ceva timp, măcar ea s-a tăcut fără dificultăţi prea mari. Furnizorul de animale nu se afla la prima încercare de acest fel şi oamenii săi avuseseră de străbătut mai multe fluvii atunci când merseseră către graniţa himalayană.

Pe scurt, fără incidente vrednice de-a fi povestite, la data de l7 septembrie am ajuns la linia de cale ferată Delhi-Allahabad, la mai puţin de o sută de paşi de gara Etawah.

Aici, convoiul nostru avea să se împartă în două, cele două părţi urmând să nu se mai reunească niciodată.

Cea dintâi, trebuia să-şi continue coborârea spre sud prin teritoriile întinsului regat al Sindului, astfel încât să ajungă la munţii Vindhya şi să treacă în guvernământul Bombay.

Cea de a doua, urcată pe vagoane-platformă, avea să ajungă la Allahabad şi de acolo, cu railwayul de Bombay, să atingă litoralul Mării Arabiei.

Ne-am oprit deci şi am organizat tabăra pentru noapte. A doua zi în zori, în timp ce furnizorul trebuia să apuce calea spre sud-est, noi urma ca, tăind drumul acesta în unghi drept, să călătorim aproape de-a lungul meridianului de şaptezeci şi şapte de grade longitudine estică.

Însă, părăsindu-ne, Mathias Van Guitt se vedea nevoit să se despartă de o parte a personalului, care nu-i mai era de nici un folos. Cu excepţia a doi hinduşi care să se îngrijească de cuştile animalelor în timpul unei călătorii ce nu putea să dureze mai mult de două sau trei zile, el nu mai avea nevoie de nimeni. Odată ajuns la Bombay, unde îl aştepta o navă aflată pe punctul de plecare spre Europa, transbordarea mărfurilor sale urma să fie făcută de către hamalii din port.

Astfel, câţiva dintre shikarii lui rămâneau liberi şi, printre ei, Kalagani.

Aţi aflat cum şi de ce ne legasem sufleteşte de hindusul acesta, după serviciile aduse colonelului Munro şi căpitanului Hod.

Atunci când Mathias Van Guitt şi-a concediat oamenii, lui Banks i s-a părut că hindusul nu prea ştie ce-o să mai facă pe viitor şi l-a întrebat dacă nu i-ar fi pe plac să ne însoţească până la Bombay.

Kalagani, după ce a stat o clipă pe gânduri, a primit oferta inginerului, iar colonelul Munro şi-a mărturisit mulţumirea pe care o încerca venindu-i în ajutor în această împrejurare. Hindusul urma deci să facă parte din personalul Casei cu aburi şi, întrucât cunoştea bine toată partea aceea a Indiei, ne putea fi de mare ajutor.

A doua zi am ridicat tabăra. Nu mai aveam nici un interes să ne prelungim şederea. Gigantul de Oţel se afla sub presiune. Banks i-a dat ordin lui Storr să fie gata de plecare.

Nu ne mai rămânea decât să ne luăm rămas bun de la prietenul nostru, furnizorul de animale. Pentru noi a fost un lucru foarte simplu. Fireşte că, pentru el, a fost cu mult mai teatral.

Mulţumirile lui Mathias Van Guitt pentru serviciile pe care i le făcuse colonelul Munro au luat în mod necesar o formă amplificată. A „jucat” ultimul act în mod admirabil şi a fost desăvârşit în marea scenă a despărţirii.

Printr-o mişcare a muşchilor antebraţului, mâna lui dreaptă a fost întoarsă în pronaţie, astfel încât palma privea spre pământ. Acest lucru voia să spună că aici, jos, el n-avea să uite nicicând ceea ce-i datora colonelului Munro şi că, dacă recunoştinţa avea să fie izgonită din lumea aceasta pământească, ea îşi va găsi un ultim refugiu în inima sa.

Apoi, printr-o mişcare inversă, el şi-a readus mâna în supinaţie, adică şi-a întors palma, înălţând-o spre zenit, ceea ce însemna că şi acolo sus, pe lumea cealaltă, simţămintele dinlăuntrul lui nu se vor stinge şi că nici măcar printr-o recunoştinţă veşnică nu se va putea achita de obligaţiile pe care le contractase.

Colonelul Munro i-a mulţumit lui Mathias Van Guitt după cum se cuvenea şi, după câteva minute, furnizorul de animale al caselor din Hamburg şi din Londra dispăruse din faţa privirilor noastre.