Capitolul VII.

TRECEREA RÂULUI BETWA.

La data de l8 septembrie, iată care era poziţia noastră exactă, calculată faţă de punctul de plecare, de locul de popas şi de punctul de destinaţie:

De la Calcutta, o mie trei sute de kilometri.

De la sanitariumul din Himalaya, trei sute optzeci de kilometri.

Până la Bombay, o mie şase sute de kilometri.

Dacă n-am socoti decât distanţele, nu străbătusem nici jumătate din itinerar; însă, ţinând seama de cele şapte săptămâni pe care Steam House le petrecuse pe frontiera himalayană, se scursese mai mult de jumătate din timpul ce trebuia dedicat călătoriei. Părăsisem Calcutta la 6 martie. În mai puţin de două luni, dacă nimic n-avea să ne împiedice mersul, socoteam că vom ajunge pe litoralul apusean al Hindustanului.

De altminteri, itinerarul nostru avea să fie într-o oarecare măsură scurtat. Hotărârea de a ocoli marile oraşe distruse în timpul revoltei de la l857 ne silea să coborâm mai de-a dreptul spre sud. Prin minunatele provincii ale Sindului se deschideau frumoase şosele carosabile şi Gigantul de Oţel n-avea să întâlnească nici o piedică, cel puţin până la munţii din regiunea sa centrală. Călătoria făgăduia aşadar să se desfăşoare în cele mai bune condiţii, uşor şi în deplină siguranţă.

Ceea ce avea s-o facă şi mai lesnicioasă era prezenţa lui Kalagani în rândul personalului Casei cu aburi. Hindusul cunoştea de minune toată partea aceasta a peninsulei. Banks urma s-o constate în cursul aceleiaşi zile. După prânz, în timp ce colonelul Munro şi căpitanul Hod îşi făceau siesta, Banks l-a întrebat în ce calitate străbătuse el atât de des acele provincii.

Umblam, i-a răspuns Kalagani, cu una din numeroasele caravane de banjari care cară pe spinările boilor provizii de cereale, fie pe seama guvernului, fie pe seama unor particulari. Astfel, am urcat şi am coborât de douăzeci de ori prin ţinuturile din nordul Indiei.

Asemenea caravane mai străbat şi acum partea aceasta a peninsulei? l-a întrebat inginerul.

Da, domnule, i-a răspuns Kalagani, şi, în anotimpul în care ne găsim, aş fi foarte mirat dacă nu ne-am întâlni cu o trupă de banjari mărşăluind către nord.

Ei bine, Kalagani, faptul că dumneata cunoşti atât de bine ţinuturile de primprejur ne va fi de mare folos. În loc să trecem prin marile oraşe ale regatului Sindului, vom traversa de-a curmezişul câmpiile şi dumneata ai să ne călăuzeşti.

Cu dragă inimă, domnule, i-a răspuns hindusul, pe tonul acela rece cu care răspundea el de obicei şi cu care nu izbutisem încă să mă deprind.

Apoi, a adăugat:

N-aţi vrea să vă arăt în linii mari direcţia pe care va trebui s-o urmăm?

Te rog, chiar.

Şi vorbind astfel, Banks a desfăşurat pe masă o hartă la scară mică a acestei părţi a Indiei, spre a verifica exactitatea informaţiilor lui Kalagani.

Nimic mai simplu, a reluat hindusul. O linie aproape dreaptă are să ne conducă de la calea ferată spre Delhi până la calea ferată către Bombay, care se-ntâlnesc la Allahabad. De la gara Etawah, pe care tocmai am părăsit-o, şi până la graniţa Bundelkundului, nu vom avea de trecut decât peste un singur curs de apă mai însemnat, şi anume Jumna, iar între graniţă şi munţii Vindhya, peste un al doilea curs de apă, Betwa. Chiar şi în cazul când amândouă râurile ar fi ieşit din matcă de pe urma sezonului ploilor, trenul plutitor n-are să fie stânjenit, cred, în trecerea lui de pe un mal pe celălalt.

Nu are să întâmpine nici o dificultate mai serioasă, i-a răspuns inginerul. Şi, odată ajunşi în munţii Vindhya…?

Ne vom îndrepta puţin spre sud-est, ca să alegem un defileu uşor de străbătut. Chiar şi acolo, nici o piedică nu ne va sta în cale. Cunosc un loc de trecere ale cărui pante sunt destul de blânde. Este pasul Sirgur, pe unde sunt mânate de preferinţă atelajele.

Pretutindeni pe unde trec caii, am întrebat eu, poate să treacă şi Gigantul nostru de Oţel?

Poate cu siguranţă să treacă, mi-a răspuns Banks. Numai că, dincolo de pasul Sirgur, ţinutul este foarte accidentat. N-ar fi mai bine să ne îndreptăm spre munţii Vindhya mergând de-a curmezişul prin Bhopal?

Acolo sunt numeroase oraşe, a răspuns Kalagani, şi va fi greu să le ocolim, iar şipaii s-au distins în mod deosebit în acea zonă în timpul războiului de independenţă.

Am fost puţin cam mirat de această denumire – „războiul de independenţă” – pe care o dădea Kalagani insurecţiei de la l857. Însă nu trebuie să uităm că vorbea un hindus şi nu un englez. De altminteri, se părea că el nu luase parte la revoltă sau, cel puţin, nu spusese niciodată nimic care să ne facă să credem aşa ceva.

Fie, a răspuns Banks, să lăsăm oraşele Bhopalului spre vest, şi dacă eşti sigur că prin pasul Sirgur ajungem la o şosea practicabilă…

O şosea pe care am umblat des, domnule, şi care, după ce dă ocol lacului Puturia, ajunge, la patruzeci de mile depărtare, la calea ferată Bombay-Allahabad, în apropiere de Jabalpur.

Într-adevăr, a răspuns Banks, care urmărea pe hartă indicaţiile date de hindus. Şi pornind din acel punct…?

Şoseaua cea mare se îndreaptă spre sud-vest şi, ca să spun aşa, merge de-a lungul căii ferate până la Bombay.

Ne-am înţeles, a răspuns Banks. Nu văd nici o piedică serioasă în traversarea munţilor Vindhya şi itinerarul acesta ne convine. La serviciile pe care ni le-ai mai făcut, Kalagani, mai adaugi unul, pe care nu-l vom uita.

Kalagani s-a înclinat şi s-ar fi retras dacă, răzgândindu-se, nu s-ar fi întors spre inginer.

Ai să-mi pui vreo întrebare? a spus Banks.

Da, domnule, i-a răspuns hindusul. Aş putea să vă întreb de ce ţineţi în mod deosebit să ocoliţi principalele oraşe din Bundelkund?

Banks s-a uitat spre mine. Nu era nici un motiv să-i ascundă lui Kalagani cele privitoare la sir Edward Munro, astfel încât hindusul a fost pus la curent cu situaţia colonelului. Kalagani a ascultat foarte atent ceea ce-i aducea la cunoştinţă inginerul. Apoi, cu un ton care vădea o oarecare uimire, a spus:

Colonelul Munro nu mai are a se teme de Nana Sahib, cel puţin în provinciile acestea.

Nici în provinciile acestea şi nici prin alte părţi, i-a răspuns inginerul. Dar, de ce zici „în provinciile acestea”?

Pentru că, dacă nababul a reapărut, aşa cum s-a spus acum câteva luni, în guvernământul Bombay, a răspuns Kalagani, cu toate cercetările făcute, nu i s-a putut descoperi locul de refugiu şi ar fi foarte posibil să fi trecut din nou frontiera indo-chineză.

Răspunsul lui părea să dovedească un lucru: Kalagani n-avea ştiinţă de cele petrecute în zona munţilor Satpura şi de faptul că, în luna mai, Nana Sahib fusese ucis de către nişte soldaţi din armata regală la palul Tandit.

După câte văd, Kalagani, a spus atunci Banks, ştirile care străbat India ajung mai greu până în pădurile Himalayei.

Hindusul ne-a aţintit cu privirea şi n-a răspuns nimic, întocmai ca un om care nu pricepe despre ce este vorba.

Da, a reluat Banks, s-ar părea că nu ştii că Nana Sahib a murit.

A murit Nana Sahib? a strigat hindusul.

Fără îndoială, a răspuns Banks. Guvernul a făcut cunoscute împrejurările în care a fost ucis.

Ucis? a întrebat Kalagani clătinând din cap. Unde anume ar fi fost ucis Nana Sahib?

La palul Tandit, în munţii Satpura.

Şi când?

Acum aproape patru luni, a răspuns inginerul, la 25 mai… Kalagani, a cărui privire mi s-a părut în clipa aceea ciudată, a încrucişat braţele la piept şi n-a spus nimic.

Ai motive, l-am întrebat eu, să nu crezi în moartea lui Nana Sahib?

Niciunul, domnilor, s-a mulţumit să-mi răspundă Kalagani. Cred ce-mi spuneţi dumneavoastră.

După o clipă, Banks şi cu mine rămăsesem singuri şi inginerul adăuga:

Toţi hinduşii gândesc la fel! Conducătorul şipailor răsculaţi a ajuns legendar. Superstiţioşii ăştia n-au să creadă niciodată că a murit, pentru că nu l-au văzut spânzurat!

Fac şi ei, i-am răspuns, întocmai ca bătrânii de pe vremea Imperiului, care, la douăzeci de ani după moartea lui, susţineau că Napoleon mai trăieşte!

După ce Steam House trecuse cu cincisprezece zile în urmă peste Gangele de Sus, un ţinut fertil îşi desfăşura şoselele minunate dinaintea Gigantului de Oţel. Era Doab, teritoriu cuprins în unghiul dintre Gange şi Jumna, mai înainte ca aceste cursuri de apă să se unească în apropiere de Allahabad. Câmpii aluvionare desţelenite de brahmani cu douăzeci de secole înaintea erei creştine, procedee de cultivare a pământului încă foarte rudimentare la ţărani, mari lucrări de irigaţii datorate inginerilor englezi, câmpuri de bumbac deosebit de înfloritoare, gemetele presei de balotat bumbac lângă fiecare sat, cântecele muncitorilor care le puneau în mişcare, iată impresiile care mi-au rămas despre ţinutul Doab, în care a fost întemeiată odinioară biserica primitivă.

Călătoria se desfăşura în cele mai bune condiţii. Priveliştile se schimbau, s-ar putea zice, după bunul plac al fanteziei noastre. Locuinţa se deplasa fără osteneală, pentru plăcerea ochilor noştri. Nu era oare acesta, aşa cum pretindea Banks, ultimul cuvânt al progresului în arta locomoţiei? Care cu boi, căruţe cu cai sau cu catâri, vagoane de railway – ce însemnaţi voi pe lângă casele noastre rulante?

La l9 septembrie, Steam House se oprea pe malul stâng al Jumnei, însemnat curs de apă care delimitează în partea centrală a peninsulei ţara rajahilor propriu-zisă sau Rajahstanul de Hindustan, care este mai ales ţara hinduşilor.

Apele Jumnei prindeau să se umfle. Începea să se simtă cum curentul devine mai iute; însă, chiar dacă ne făcea trecerea puţin mai grea, de împiedicat tot nu putea s-o împiedice. Banks a luat câteva măsuri de precauţie. A fost nevoie să căutăm un loc mai bun unde să tragem la mal. L-am găsit. După o jumătate de oră, Steam House urca pe malul celălalt al râului. Trenurile căilor ferate au nevoie de poduri înălţate cu cheltuieli mari şi unul dintre aceste poduri, de formă tubulară, păşeşte peste Jumna în apropierea fortăreţei Selimargh, lângă Delhi. Gigantului nostru de oţel şi celor două vagoane ale sale cursurile de apă le ofereau o cale la fel de lesnicioasă ca şi cele mai bune şosele cu macadam din peninsulă.

Dincolo de râul Jumna, ţinuturile Rajahstanului cuprind un anumit număr de oraşe dintre acelea pe care, din spirit de prevedere, inginerul a vrut să le îndepărteze din itinerarul său. În stânga se găseşte Gwalior, pe malul râului Sawunrika, aşezat pe un bloc de bazalt, cu superba moschee a lui Musjid, cu palatul Palului, cu ciudata sa Poartă a Elefanţilor, cu renumita ei fortăreaţă, cu vihara ei de creaţie budistă; cetate veche, căreia oraşul modern Lashkar, clădit la doi kilometri depărtare, îi face o concurenţă serioasă. Acolo, în fundul acestui Gibraltar al Indiei, rani din Jhansi, tovarăşa devotată a lui Nana Sahib, luptase eroic până în ultimul ei ceas. Acolo, în lupta cu două escadroane ale regimentului al 8-lea de husari din armata regală, ea a fost ucisă, după cum se ştie, chiar de mâna colonelului Munro, care luase parte la acţiune împreună cu un batalion din propriul lui regiment. Se mai ştie că din ziua aceea dura ura neîndurătoare a lui Nana Sahib, ură pe care nababul căutase să şi-o astâmpere, până şi-a dat ultima suflare! Da, ar fi fost mai bine ca sir Edward Munro să nu meargă, spre a-şi mai reînsufleţi amintirile, la porţile oraşului Gwalior!

După Gwalior, spre apus de noul nostru traseu, se află Antri şi câmpia sa întinsă din care ţâşnesc, ici şi colo, numeroase piscuri, întocmai ca insuliţele unui arhipelag. Se mai găseşte şi Datia, ce numără o existenţă de nici cinci secole şi în care poţi admira casele cochete, fortăreaţa centrală, templele cu fleşe felurite, palatul părăsit al lui Birsing-Deo, arsenalul lui Tope-Kana – tot acest întreg alcătuind capitala regatului Datia, tăiat din colţul nordic al Bundelkundului şi care s-a pus sub protecţia Angliei. Ca şi Gwalior, Antri şi Datia fuseseră grav lovite de mişcarea insurecţională de la l857.

Se mai află în sfârşit Jhansi, pe lângă care am trecut la mai puţin de patruzeci de kilometri, la data de 22 septembrie. Oraşul adăposteşte cea mai importantă garnizoană militară din întreg Bundelkundul, şi spiritul revoltei a rămas mereu viu în rândul poporului de jos. Jhansi, oraş relativ modern, face un comerţ însemnat cu muselină indigenă şi cu stămburi albastre. Nu se găseşte aici nici un monument dinaintea întemeierii sale, care nu datează decât din secolul al XVII-lea. Totuşi, merită să-i vizitezi cetăţuia, ale cărei ziduri exterioare n-au putut fi distruse de proiectilele englezeşti, şi necropola rajahilor, cu un aspect deosebit de pitoresc. Aceasta a fost principala fortăreaţă a şipailor revoltaţi din India centrală. Aici, cutezătoarea rani a provocat prima răscoală, care avea în curând să cuprindă întregul Bundelkund. Aici, sir Hugh Rose a fost nevoit să dea o bătălie care a durat nu mai puţin de şase zile şi în timpul căreia şi-a pierdut cincisprezece la sută din efectiv. Aici, în ciuda înverşunării lor, Tantia Topi, Balao Rao – fratele lui Nana Sahib – şi în sfârşit acea rani, deşi erau ajutaţi de o garnizoană de douăsprezece mii de şipai şi sprijiniţi de o armată de douăzeci de mii de oameni, au fost siliţi să cedeze în faţa superiorităţii armelor engleze! Aici, după cum ne povestise Mac Neil, colonelul Munro îi salvase viaţa sergentului său, dăruindu-i ultima picătură de apă care-i mai rămăsese. Da! Jhansi, mai mult decât orişicare dintre oraşele pline de amintiri funeste, trebuia ţinut la distanţă într-un traseu ale cărui etape fuseseră alese de către cei mai buni prieteni ai colonelului!

A doua zi, în 23 septembrie, o întâlnire care ne-a întârziat timp de câteva ore a îndreptăţit o observaţie făcută mai înainte de Kalagani.

Era ora unsprezece dimineaţa. După ce ne-am isprăvit micul dejun, ne aşezasem să ne facem siesta, care în verandă, care în salonul Casei cu aburi. Gigantul de Oţel mergea cu o viteză de nouă până la zece kilometri pe oră. O şosea măreaţă, umbrită de arbori frumoşi, se desena în faţa lui, printre câmpuri de bumbac şi lanuri de cereale. Timpul era frumos, soarele strălucea cu putere. Trebuie să vă spun însă că drumului acestuia mare nu i-ar fi stricat o stropire „municipală”, căci vântul înălţa trâmbe de praf fin, alb, dinaintea trenului nostru.

Însă, un lucru cu totul deosebit s-a petrecut atunci când, pe o distanţă de două sau trei mile, atmosfera ni s-a părut plină de vârtejuri de praf, cum nici măcar un simun violent n-ar fi ridicat în deşertul libian.

Nu pricep cum de se poate produce un asemenea fenomen, a spus Banks, întrucât abia adie un vânt uşor.

Are să ne explice Kalagani, i-a răspuns colonelul Munro.

A fost chemat hindusul care a venit până în verandă, s-a uitat pe şosea înainte şi, fără să şovăie, ne-a spus:

Este o caravană lungă care urcă spre nord şi, după cum v-am prevenit, domnule Banks, este o caravană de banjari.

Ei bine, Kalagani dragă, l-a întrebat Banks, fără îndoială că ai să-ţi regăseşti acum vreunul dintre vechii tovarăşi?

Se prea poate, domnule, i-a răspuns hindusul, deoarece am trăit multă vreme printre triburile acestea nomade.

Ai de gând atunci să ne părăseşti ca să pleci cu ei? l-a întrebat căpitanul Hod.

Nicidecum, a replicat Kalagani.

Hindusul nu se înşelase. După o jumătate de oră, aşa puternic cum era, Gigantul de Oţel a fost silit să se oprească din mers în faţa unui zid de rumegătoare.

Nu aveam însă de ce să regretăm întârzierea. Spectacolul care se desfăşura în faţa ochilor noştri merita osteneala de a fi privit.

O turmă, numărând pe puţin patru sau cinci mii de boi, năpădise şoseaua spre sud, pe o distanţă de mai mulţi kilometri. După cum ne anunţase Kalagani, convoiul de rumegătoare aparţinea unei caravane de banjari.

Banjarii, ne-a spus Banks, sunt adevăraţii nomazi ai Hindustanului. Mai curând popor decât trib, fără domiciliu stabil, ei trăiesc vara în corturi, iarna în colibe. Sunt hamalii peninsulei şi i-am văzut la treabă în timpul insurecţiei de la l857. Printr-un soi de convenţie tacită între beligeranţi, convoaiele lor erau lăsate să treacă prin provinciile tulburate de revoltă. Într-adevăr, ei aprovizionau ţara şi hrăneau la fel de bine armata regală ca şi armata nativă. Dacă ar trebui cu tot dinadinsul să le atribuim acestor nomazi o patrie în India, aceea ar fi Rajputana şi îndeosebi, poate, regatul Milwar. Dar, întrucât vor defila prin faţa noastră, te sfătuiesc, dragă Maucler, să-i examinezi cu atenţie pe aceşti banjari.

Trenul se trăsese prevăzător la o margine a şoselei. N-ar fi putut să ţină piept avalanşei de animale cornute, dinaintea cărora nici măcar fiarele sălbatice n-ar fi şovăit să se cărăbănească.

Am observat cu atenţie acel lung cortegiu, aşa cum mă povăţuise Banks; însă, mai înainte, se cuvine să constat că, în împrejurarea de faţă, Steam House nu părea să-şi producă efectul obişnuit. Gigantul de Oţel, atât de deprins să provoace admiraţia generală, abia dacă a atras atenţia banjarilor, învăţaţi fără îndoială să nu se mire de nimic.

Bărbaţii şi femeile din neamul acesta erau admirabili: ei – mari de stat, viguroşi, cu trăsături fine, cu nasul acvilin, părul buclat, având culoarea bronzului în care arama roşie ar precumpăni asupra cositorului, îmbrăcaţi cu tunică lungă şi purtând turban pe cap, înarmaţi cu lance, scut, pavăză rotundă şi cu spada aceea mare care se poartă cruciş peste piept; ele – de statură înaltă, bine proporţionate, mândre ca şi bărbaţii din tribul lor, cu bustul strâns într-un pieptăraş, cu partea de jos a corpului ascunsă sub cutele unei fuste largi, cu tot trupul înveşmântat din creştet şi până-n tălpi într-un soi de draperie elegantă, purtând cercei în urechi, coliere la gât, brăţări la mâini şi inele la glezne, din aur, din fildeş, din scoici.

Pe lângă bărbaţi, femei, bătrâni şi copii, mergeau cu pas tihnit mii de boi, fără şei sau căpestre, scuturându-şi ciucurii roşii sau făcând să le sune clopoţeii de pe cap, purtând în spinare desagi cu grâu sau alte cereale. Trecea un trib întreg, plecat cu caravana, sub conducerea unui şef ales, un naik, a cărui putere este nemărginită pe durata mandatului său. Numai el conduce convoiul, fixează orele de popas, dispune şirurile de corturi din tabără.

În frunte păşea un taur de talie mare, având o înfăţişare superbă, învăluit în stofe strălucitoare, împodobit cu un ciorchine de clopoţei şi de ornamente din scoici. L-am întrebat pe Banks dacă nu ştie care sunt funcţiile acestui animal măreţ.

— Kalagani ar putea să ni le spună cu precizie, mi-a răspuns inginerul. Unde o fi?

A fost chemat Kalagani. Nu şi-a făcut apariţia. A fost căutat. Nu se mai găsea pe lângă Steam House.

Fără îndoială, s-a dus spre a-şi reînnoi cunoştinţa cu vreunul dintre foştii săi tovarăşi, a spus colonelul Munro, însă se va întoarce înainte de plecare.

Nimic mai firesc, dealtfel. Aşadar, n-avea de ce să ne neliniştească absenţa momentană a hindusului; cu toate acestea, în ceea ce mă priveşte, era un lucru care mă îngrijora.

Ei bine, a spus atunci Banks, dacă nu mă înşel, taurul acesta este, în caravanele banjarilor, reprezentantul divinităţii lor. Pe unde calcă el, pe acolo păşesc cu toţii. Când se opreşte, fac tabără, însă îmi închipui că taurul ascultă în taină de instrucţiunile naikului. Pe scurt, la el se rezumă întreaga religie a acestor nomazi.

Abia la două ore după ce începuse defilarea, am început să zărim capătul nesfârşitului alai. Îl căutam pe Kalagani în ultimele rânduri, când s-a ivit însoţit de un hindus care nu semăna la înfăţişare cu banjarii. Era, fără îndoială, unul dintre indigenii aceia care se angajează pentru o vreme în serviciul caravanelor, aşa cum făcuse şi Kalagani în mai multe rânduri. Stăteau de vorbă cu răceală, de parcă abia rosteau cuvintele, aş putea spune. Despre cine sau despre ce or fi vorbit? Se prea poate că despre ţinutul pe care tocmai îl străbătuse tribul aflat în marş, ţinut în care urma să pătrundem sub conducerea noii noastre călăuze.

Indigenul, care rămăsese în coada caravanei, trecând pe lângă Casa cu aburi, s-a oprit o clipă. S-a uitat cu interes la trenul dinaintea căruia se găsea elefantul artificial şi mi s-a părut că îl priveşte mai cu osebire pe colonelul Munro, însă n-a intrat în vorbă cu noi. Apoi, făcându-i un semn de rămas-bun lui Kalagani, a ajuns din urmă cortegiul şi s-a pierdut curând într-un nor de praf.

Atunci când Kalagani s-a apropiat de noi, el i s-a adresat colonelului Munro, fără a mai aştepta să i se pună întrebări:

Unul dintre foştii mei tovarăşi, care se află în slujba caravanei de două luni de zile, s-a mulţumit el să spună.

Asta a fost tot. Kalagani şi-a reluat locul în trenul nostru şi, în curând, Steam House alerga pe şoseaua însemnată de urmele lungi lăsate de copitele miilor de boi.

A doua zi, la 24 septembrie, Gigantul de Oţel s-a oprit ca să înnoptăm la vreo cinci sau şase kilometri spre răsărit de Urcha, pe malul stâng al râului Betwa, unul dintre principalii afluenţi ai Jumnei.

Despre Urcha nu se poate spune nimic: n-ai ce vedea acolo. Este fosta capitală a Bundelkundului, un oraş care era înfloritor în prima jumătate a secolului al şaptesprezecelea. Însă, mogulii pe de o parte, maharaţii pe de alta i-au dat lovituri îngrozitoare, de pe urma cărora ea nu şi-a mai revenit niciodată. Şi acum, unul dintre cele mai mari oraşe ale Indiei centrale nu mai este decât un târguşor, locuit de câteva sute de ţărani care trăiesc în mizerie.

Am spus că venisem să poposim pe malurile râului Betwa. Mai exact ar fi să spun că Steam House s-a oprit la oarecare distanţă de malul stâng al râului.

Ce-i drept, acest însemnat curs de apă, aflat în plină creştere, îşi ieşea atunci din matcă şi se revărsa din belşug peste maluri. De aceea, am fi putut să ne izbim de unele greutăţi vrând să trecem peste el. Rămânea însă de văzut pentru a doua zi ce puteam face. Noaptea devenise prea întunecoasă pentru ca Banks să mai poată lua atunci o hotărâre.

Urma aşadar ca, îndată după siesta de seară, fiecare dintre noi să meargă în cabina lui şi să se culce.

Niciodată, nici chiar în împrejurări deosebite, nu puneam să fie păzită tabăra pe timpul nopţii. La ce bun, dealtfel? Ar fi putut oare cineva să ne fure locuinţele rulante? Nu. Ar fi putut cineva să ne fure elefantul? Nici atât. El s-ar fi apărat numai şi numai prin propria-i greutate. Cât priveşte posibilitatea unui atac din partea tâlharilor care bântuie prin aceste provincii, ar fi fost un lucru de necrezut. Dealtfel, dacă niciunul dintre oamenii noştri nu stătea noaptea de gardă, erau aici cei doi câini, Phann şi Black, care ne-ar fi vestit orişice apropiere suspectă.

Tocmai un asemenea lucru s-a şi întâmplat în acea noapte. Pe la două dimineaţa, ne-au trezit nişte lătrături. M-am sculat numaidecât şi mi-am găsit tovarăşii în picioare.

Ce se petrece? a întrebat colonelul Munro.

Latră câinii, i-a răspuns Banks, şi, cu siguranţă, nu pe de pomană.

O fi tuşit vreo panteră prin hăţişurile învecinate! şi-a dat cu părerea căpitanul Hod. Hai să coborâm să ne uităm pe la marginea pădurii şi, ca măsură de prevedere, să ne luăm puştile cu noi.

Sergentul Mac Neil, Kalagani, Gumi se şi aflau pe linia din faţă a taberei, ascultând, discutând şi încercând să-şi dea seama de ceea ce se petrecea în umbră. Ne-am dus lângă ei.

Ei bine, a întrebat căpitanul Hod, nu cumva avem de-a face cu două sau trei fiare sălbatice care au venit la mal să se adape?

Kalagani nu crede aşa ceva, a răspuns Mac Neil.

Atunci, dumneata ce crezi că se petrece? l-a întrebat colonelul Munro pe hindus, care tocmai ni se alăturase.

Nu ştiu, domnule colonel, i-a răspuns Kalagani, însă nu este vorba nici despre tigri, nici despre pantere, nici măcar despre şacali.

Mi se pare că zăresc o masă nelămurită pe sub copaci…

O să vedem noi! a strigat căpitanul Hod, visând mereu la cel de-al cincizecilea tigru care-i mai lipsea.

Aşteaptă, Hod, i-a spus Banks. În Bundelkund este întotdeauna bine să te fereşti de tâlharii de drumul mare.

Suntem destul de numeroşi şi bine înarmaţi! a răspuns căpitanul Hod. Eu nu vreau să am conştiinţa încărcată.

Fie! a făcut Banks.

Cei doi câini lătrau mai departe, însă fără să arate prin vreun semn că sunt cuprinşi de furia aceea pe care le-ar fi pricinuit-o în mod inevitabil apropierea fiarelor sălbatice.

Munro, a spus atunci Banks, rămâi în tabără împreună cu Mac Neil şi cu ceilalţi. În vremea asta, Hod, Maucler, Kalagani şi cu mine ne vom duce în recunoaştere.

Mergem? a strigat căpitanul Hod şi, în acelaşi timp, i-a făcut semn lui Fox să-l însoţească.

Phann şi Black, care şi ajunseseră sub acoperământul primilor copaci, ne arătau drumul. N-aveam altceva de făcut decât să-i urmăm.

Abia intrasem în pădure că s-a şi auzit zgomot de paşi. Fără îndoială, o trupă numeroasă iscodea pe lângă tabăra noastră. Se întrezăreau câteva umbre tăcute, care alergau prin hăţişuri.

Cei doi câini lătrau şi alergau înainte şi înapoi, la câţiva paşi în faţa noastră.

Cine-i acolo? a strigat căpitanul Hod. Nici un răspuns.

Fie că oamenii aceia nu vor să răspundă, a spus Banks, fie că nu ştiu englezeşte.

Ei bine, atunci ştiu hindusa, i-am răspuns eu.

Kalagani, a reluat Banks, strigă-le în limba hindi, că, dacă nu răspund, tragem.

Kalagani, folosind limbajul specific indigenilor din India centrală, le-a ordonat vagabonzilor să înainteze.

Dar, la fel ca şi prima dată, n-am auzit nici un răspuns.

A răsunat atunci o împuşcătură. Nerăbdătorul căpitan Hod trăsese în direcţia unei umbre care se furişa printre copaci.

Detunătura carabinei a fost urmată de o forfoteală nedesluşită. Ni s-a părut că o trupă întreagă de indivizi se împrăştia, apucând-o care spre dreapta, care spre stânga. Ceea ce s-a şi dovedit a fi sigur atunci când Phann şi Black, care se repeziseră înainte, s-au întors liniştiţi, nemaidând nici un semn de tulburare.

Orice ar fi ei, vagabonzi sau tâlhari, a spus căpitanul Hod, oamenii aceia au bătut repede în retragere!

Desigur, i-a răspuns Banks, şi n-avem altceva mai bun de făcut decât să ne întoarcem la Steam House. Însă, ca măsură de prevedere, tabăra va fi păzită până în zori.

După câteva clipe ne şi întorsesem la tovarăşii noştri. Mac Neil, Gumi şi Fox s-au înţeles între ei să facă pe rând de gardă, în timp ce noi ceilalţi ne-am retras în cabinele noastre.

În restul nopţii nu s-au produs alte tulburări. Aveam deci motive să credem că, văzând Casa cu aburi bine apărată, musafirii renunţaseră să-şi mai prelungească vizita.

A doua zi, în 25 septembrie, în timp ce se făceau pregătirile de plecare, colonelul Munro, căpitanul Hod, Mac Neil, Kalagani şi cu mine am vrut să explorăm pentru ultima dată liziera pădurii.

Banda care se aventurase în timpul nopţii nu lăsase nici o urmă. În orice caz, nu aveam de ce să ne facem griji din pricina ei.

Când ne-am întors, Banks lua măsurile de prevedere pentru trecerea Betwei. Râul, revărsat pe o mare întindere, îşi plimba apele gălbui cu mult dincolo de maluri. Curentul era extrem de iute şi ar fi fost nevoie ca Gigantul de Oţel să-i ţină piept, ca să nu fie târât la vale.

Inginerul s-a îngrijit mai întâi să găsească locul cel mai nimerit pentru debarcare. Privind cu luneta, el încerca să descopere punctul unde ar fi fost cel mai bine să tragem la malul drept. Albia Betwei se desfăşura în această porţiune pe o lărgime de vreo milă. Era, aşadar, cel mai lung traiect nautic pe care trenul plutitor avusese să-l străbată până acum.

Dar, am întrebat eu, ce fac călătorii sau comercianţii când se găsesc în faţa unor cursuri de apă umflate aşa de tare? Mi se pare că bacurile ar putea cu greu să ţină piept unor curenţi atât de iuţi, de parcă ar fi nişte şuvoaie repezi.

Ei bine, mi-a răspuns căpitanul Hod, nimic mai simplu! Nici nu trec peste ele.

Ba da, a spus Banks, trec, însă atunci când au elefanţi la dispoziţie.

Cum! Elefanţii pot străbate înot asemenea distanţe?

Fără îndoială, şi iată cum se procedează, a răspuns inginerul. Toate bagajele sunt urcate în spinarea acestor…

Proboscidieni! a rostit căpitanul Hod, în amintirea prietenului său Mathias Van Guitt.

Iar mahouţii îi silesc să intre în curent, a reluat Banks. Mai întâi, animalul şovăie, dă înapoi, rage; însă, resemnându-se, intră în fluviu, începe să înoate şi traversează vitejeşte cursul de apă. Recunosc că unii sunt uneori târâţi şi dispar în mijlocul şuvoaielor repezi, însă asemenea lucruri se petrec rar dacă sunt mânaţi de călăuze iscusite.

Bine! a spus căpitanul Hod. Dacă n-avem nişte elefanţi, avem în schimb unul…

Şi acesta ne va fi de ajuns, i-a răspuns Banks. Nu se aseamănă el cu acel Oructor Amphibolis al americanului Evans care, încă în l804, mergea pe pământ şi plutea pe ape?

Fiecare dintre noi şi-a reluat locul în tren şi Kaluth s-a dus la focarul lui, Storr în turelă, iar Banks lângă el, îndeplinind funcţia de timonier.

Trebuia să străbatem vreo cincizeci de picioare de mal inundat înainte de a ajunge la primele întinderi de ape. Gigantul de Oţel s-a zguduit uşor şi s-a pus în mişcare. Picioarele sale lungi au intrat în apă, dar n-au început încă să înoate. Era nevoie ca trecerea de pe terenul solid la suprafaţa lichidă să fie făcută cu oarecare prevedere.

Deodată, zgomotul acelei forfoteli care se produsese în cursul nopţii a ajuns iarăşi până la noi.

Vreo sută de indivizi ieşeau din pădure gesticulând şi strâmbându-se în fel şi chip.

Mii de draci! Erau maimuţe! a strigat căpitanul Hod, râzând din toată inima.

Şi într-adevăr, o turmă întreagă de reprezentanţi ai neamului simiesc înaintau spre Steam House în rânduri strânse.

Ce vor? a întrebat Mac Neil.

Să ne atace, fără îndoială! a răspuns căpitanul Hod, totdeauna gata de apărare.

Nu! N-avem a ne teme de nimic, a spus Kalagani, care avusese destul timp să observe banda de maimuţe.

Dar, în sfârşit, ce vor? a întrebat pentru a doua oară sergentul Mac Neil.

Să treacă râul în tovărăşia noastră, atât şi nimic mai mult! a răspuns hindusul.

Kalagani nu se înşelase. N-aveam de-a face cu giboni cu braţele lungi şi păroase, supărători şi neruşinaţi, nici cu acei „membri ai aristocraticei familii” care locuiesc în palatul de la Benares. Erau maimuţe din specia langurilor, cele mai mari din întreaga peninsulă, cvadrumane mlădioase, cu pielea neagră şi cu faţa spână, înconjurată de un colier de favoriţi albi care le dau înfăţişarea unor avocaţi bătrâni. În ce priveşte atitudinile lor ciudate şi gesturile exagerate, ele ar fi putut să-i dea lecţii până şi lui Mathias Van Guitt. Aveau blana ca de şinşila, cenuşie pe spate şi albă pe burtă, şi îşi purtau coada ridicată în sus.

Am aflat atunci că langurii sunt animale sfinte în întreaga Indie. O legendă spune că ele se trag din războinicii lui Rama, care au cucerit insula Ceylon. La Amber ocupă un întreg palat, Zenanah, în care, în mod prietenesc, le fac turiştilor onorurile casei. Uciderea lor este oprită cu desăvârşire şi nerespectarea acestei legi a costat până acum viaţa mai multor ofiţeri englezi.

Maimuţele acestea, cu o fire destul de blândă şi uşor de domesticit, sunt foarte primejdioase atunci când le ataci şi, dacă sunt numai rănite, ajung la fel de redutabile ca şi hienele sau panterele, după cum afirmă, pe drept cuvânt, domnul Louis Rousselet.

Însă nu era deloc vorba să-i atacăm pe languri, aşa încât căpitanul Hod şi-a pus puşca la loc.

Deci Kalagani avea dreptate când pretindea că întreaga trupă, neîndrăznind să înfrunte şuvoiul apelor revărsate, voia să se folosească de aparatul nostru plutitor ca să treacă peste Betwa?

Era cu putinţă să fie adevărat, lucru pe care aveam să-l vedem în curând.

Gigantul de Oţel, care străbătuse malul, atingea acum albia râului. Curând şi trenul a început să plutească odată cu el. Un cot al râului dădea naştere în acest loc unui soi de contracurent de apă stătătoare; aşadar, în primul moment, Steam House a rămas aproape nemişcată.

Turma de maimuţe se apropiase şi se bălăcea în pânza puţin adâncă de apă care acoperea malul. Nici un fel de demonstraţii duşmănoase.

Însă, deodată, iată-le – masculi, femele, tineri şi bătrâni – ţopăind, sărind, prinzându-se de mână şi, până la urmă, săltând până pe acoperişul trenului care părea că le aşteaptă.

În câteva secunde se şi găseau – zece pe spinarea Gigantului de Oţel, câte treizeci pe fiecare casă, cu totul vreo sută, vesele, familiare, ai putea spune vorbăreţe – cel puţin ele între ele – şi felicitându-se fără îndoială de a fi găsit, aşa, la ţanc, un aparat de navigaţie care să le îngăduie să-şi urmeze călătoria.

Gigantul de Oţel a pătruns curând în curent şi, întorcându-se înspre amonte, a ţinut piept şuvoiului.

Banks s-ar fi putut teme în prima clipă că trenul va fi prea greu din cauza încărcăturii acesteia sporite de pasageri. Dar nu s-a întâmplat nimic. Maimuţele se împărţiseră în mod foarte chibzuit. Le vedeai pe crupă, pe turelă, pe gâtul elefantului, ba chiar şi în vârful trompei, căci nu se speriau câtuşi de puţin de şuvoiul de vapori. Le vedeai şi pe acoperişurile rotunjite ale pagodelor noastre, care stând chincite, care în picioare, unele proptite pe labe, altele spânzurând atârnate de coadă, ba până şi în balcoane.

Însă Steam House se menţinea pe linia ei de plutire mulţumită fericitei aşezări a cutiilor cu aer şi n-avea câtuşi de puţin a se teme din cauza excesului de greutate.

Căpitanul Hod şi cu Fox erau uluiţi – şi mai cu seamă ordonanţa. El aproape că ar fi făcut onorurile Casei cu aburi acestei trupe care se maimuţărea fără ruşine. Le vorbea langurilor, le strângea mâna, îi saluta scoţându-şi pălăria. Ar fi golit cămara de toate zaharicalele, dacă domnul Parazard, scandalizat de faptul că se găseşte într-o asemenea societate, n-ar fi pus lucrurile la punct.

În acest timp, Gigantul de Oţel muncea din greu dând din cele patru labe care băteau apa şi funcţionau ca nişte pagaie56 lungi. Mergând în derivă, el urma linia oblică după care trebuia să ajungem la punctul de acostare.

După o jumătate de oră ajunsesem; abia trăsesem la mal şi toată trupa aceasta de clovni cvadrumani a sărit pe pământ şi a dispărut, făcând salturi mari.

Ar fi putut măcar să spună mulţumesc! a strigat Fox, nemulţumit de lipsa de bună creştere a tovarăşilor noştri de traversare.

I s-a răspuns printr-un hohot de râs. Observaţia ordonanţei nici nu merita mai mult.