Capitolul XI.

FAŢĂ ÎN FAŢĂ.

S-ar părea că Hindustanul a scăpat de acei thugi de cumplită şi sângeroasă amintire, care au lăsat totuşi nişte urmaşi vrednici de ei şi anume dacoiţii, un soi de thugi transformaţi. Fără îndoială, însă, că nu mai este vorba să fie oferită o victimă cumplitei Kali, zeiţa morţii. Dacoiţii, care alcătuiesc grupuri aparte în anumite teritorii ale peninsulei, umblă zi şi noapte la drumul mare, mai cu seamă în regiunile cele mai sălbatice, şi se ştie că Bundelkundul oferă teatre de operaţii gata-facute, parcă, pentru scenele de violenţă şi de prădăciune. Atunci, populaţia nu mai are decât o singură scăpare: să o ia la fugă.

Colonelul Munro picase tocmai în mâinile unei cete de dacoiţi, aduşi de Kalagani. Până să fi avut el timp să-şi vină în fine, fusese despărţit cu brutalitate de tovarăşii săi şi târât pe drumul spre Jabalpur.

Purtarea lui Kalagani, începând chiar din ziua în care intrase în legătură cu gazdele de la Steam House, a fost aceea a unei iscoade. Fusese trimis anume de către Nana Sahib. El şi numai el îl alesese spre a-şi pregăti răzbunarea.

Ne reamintim că, la 24 mai, în timpul ultimelor sărbători Moharum, când umblase plin de îndrăzneală prin mulţime, nababul fusese prevenit cu privire la plecarea lui sir Edward Munro prin provinciile septentrionale ale Indiei. Din ordinul lui, Kalagani, unul dintre hinduşii cei mai devotaţi cauzei şi persoanei sale, părăsise oraşul Bhopal cu misiunea să se arunce pe urmele colonelului, să-l urmeze pas cu pas, să nu-l piardă din ochi şi, la nevoie, să-şi rişte viaţa pentru a se vedea primit în anturajul acestui duşman implacabil al lui Nana Sahib.

Kalagani a pornit numaidecât, îndreptându-se către ţinuturile din nord. La Kanpur izbutise să ajungă din urmă trenul Casei cu aburi. Din acel moment, fără a se lăsa observat, a pândit nişte ocazii prielnice, care însă nu s-au ivit. De aceea, în timp ce colonelul Munro şi însoţitorii săi se instalaseră în acel sanitarium din Himalaya, el s-a hotărât să intre în slujba lui Mathias Van Guitt.

Instinctul îi spunea lui Kalagani că între kraal şi sanitarium legăturile vor fi, în mod obligatoriu, aproape zilnice. Ceea ce s-a şi întâmplat şi, încă din prima zi, a fost de ajuns de norocos nu numai ca să se impună atenţiei colonelului Munro, ci şi să capete dreptul la recunoştinţa acestuia.

Greul fusese trecut. Restul îl cunoaştem. Hindusul a venit adesea la Steam House şi a fost pus la curent cu proiectele viitoare ale gazdelor, a aflat itinerarul pe care Banks îşi propunea să-l urmeze. Toate actele sale erau stăpânite de o singură idee: aceea de a ajunge să fie acceptat drept ghid al expediţiei în clipa când ea avea să coboare iar spre sud.

Şi, ca să-şi atingă ţelul, Kalagani n-a lăsat nimic la voia întâmplării. El n-a şovăit să rişte nu numai viaţa altora, ci însăşi propria sa viaţă. Vă reamintiţi cu toţii în ce împrejurări.

Într-adevăr, i-a trecut prin gând că, dacă avea să însoţească expediţia încă de la începutul călătoriei, rămânând însă mai departe în slujba lui Mathias Van Guitt, acest lucru ar înlătura orişice bănuială şi l-ar face poate pe colonelul Munro să-i ofere exact ceea ce voia el însuşi să obţină.

Dar, ca să ajungă până acolo, trebuia ca furnizorul, lipsit de atelajele sale de bivoli, să fie nevoit să ceară ajutorul Gigantului de Oţel. De unde şi acel atac al fiarelor sălbatice – atac ce-i drept neaşteptat – însă de pe urma căruia Kalagani a ştiut să tragă foloase. Cu riscul de a provoca un dezastru, el n-a şovăit ca, neluat în seamă, să scoată barele care fixau poarta kraalului. Tigrii şi panterele au dat buzna în curte, bivolii au fost risipiţi sau nimiciţi, mai mulţi hinduşi şi-au pierdut viaţa, însă planul lui Kalagani a izbutit: Mathias Van Guitt a fost silit să recurgă la colonelul Munro spre a-şi putea relua, împreună cu menajeria sa pe roate, drumul către Bombay.

Ce-i drept, ar fi fost foarte greu să-şi facă rost de alte atelaje în acea regiune aproape pustie a Himalayei. În orice caz, Kalagani şi-a asumat el sarcina aceasta în contul furnizorului. Se înţelege de la sine că nu a izbutit câtuşi de puţin şi aşa s-a făcut că Mathias Van Guitt, mergând la remorca Gigantului de Oţel, a coborât cu întreg personalul până la gara Etawah.

De aici, materialul menajeriei avea să fie transportat pe drumul de fier. Shikarii au fost aşadar concediaţi şi Kalagani, care nu mai era de folos, urma să le împărtăşească soarta. S-a arătat atunci foarte îngrijorat de viitorul lui. Banks s-a lăsat păcălit. Şi-a spus că hindusul acesta, inteligent şi devotat, cunoscând la perfecţie toată partea aceea a Indiei, ar putea să le aducă adevărate servicii. Lui Kalagani i s-a oferit posibilitatea să le fie ghid până la Bombay şi, cu începere din acea zi, soarta expediţiei s-a aflat în mâinile sale.

Nimeni nu putea bănui că acest hindus, gata oricând să-şi rişte viaţa, este o iscoadă.

O clipă, Kalagani fusese cât pe ce să se trădeze: atunci când Banks i-a vorbit despre moartea lui Nana Sahib. Nu şi-a putut înfrâna un gest de îndoială şi a dat din cap ca un om care nu putea să creadă o asemenea veste. Atâta doar că acelaşi lucru s-ar fi întâmplat cu orice hindus, pentru care legendarul nabab făcea parte dintre fiinţele acelea supranaturale pe care moartea nu le poate atinge!

În această privinţă, lui Kalagani ştirea i-a fost confirmată atunci când – lucru deloc întâmplător – s-a întâlnit cu unul dintre foştii săi tovarăşi, care însoţea caravana de banjari. Nu se ştie, dar este de presupus că el a aflat exact despre ce fusese vorba.

Oricum ar fi însă, Kalagani nu şi-a părăsit planurile, de parcă ar fi vrut să reia pe seama lui proiectele nababului.

Tocmai de aceea, Steam House îşi urmase drumul prin defileurile munţilor Vindhya şi, după peripeţiile pe care le cunoaşteţi, călătorii au ajuns pe malurile lacului Puturia, unde au fost nevoiţi să caute adăpost.

Acolo, pe când voia să părăsească trenul plutitor sub pretextul de a se duce la Jabalpur, s-a dat de gol. Oricât de stăpân pe sine era el, un simplu fenomen fiziologic care nu putea scăpa perspicacităţii colonelului îl făcuse suspect şi acum ştim că bănuielile lui sir Edward Munro erau cât se poate de îndreptăţite.

Fusese lăsat să plece, însă Gumi a fost pus să-l întovărăşească. Amândoi s-au aruncat în apă şi, după o oră, ajunseseră pe malul dinspre sud-est al lacului Puturia.

Iată-i deci mergând alături în noaptea aceea întunecoasă, unul suspectându-l pe celălalt, celălalt neştiindu-se bănuit. Avantajul era aşadar de partea lui Gumi, credincios colonelului Munro de parcă ar fi fost un al doilea Mac Neil.

Cei doi hinduşi au umblat astfel timp de trei ore pe şoseaua aceea mare care traversează lanţurile meridionale ale munţilor Vindhya, spre a ajunge la gara Jabalpur. În câmpie, ceaţa era cu mult mai subţire decât deasupra apelor lacului. Gumi îşi supraveghea tovarăşul de drum cu atenţie. Purta un cuţit mare atârnat la centură. Cum era foarte iute din fire, la prima mişcare suspectă, îşi pusese în gând să se năpustească asupra lui Kalagani şi să-l lipsească de posibilitatea de-a mai face rău.

Din nefericire, devotatul hindus n-a mai avut timp să acţioneze după cum nădăjduise.

Era o noapte neagră, fără lună. N-ai fi putut desluşi silueta unui om mergând la douăzeci de paşi înainte.

Aşa s-a făcut că, la o cotitură a drumului, s-a auzit pe neaşteptate o voce care-l chema pe Kalagani.

„Da, Nassim!” a răspuns hindusul.

Şi, în aceeaşi clipă, un strigăt ascuţit, foarte ciudat, a răsunat dinspre partea stânga a şoselei.

Era ksiri, strigătul acelor triburi sălbatice ale populaţiilor din Gondwana, pe care Gumi îl cunoştea atât de bine!

Luat pe neaşteptate, Gumi n-a mai putut încerca să facă nimic. Dealtfel, chiar dacă murea Kalagani, ce-ar fi făcut el singur împotriva unei bande întregi de hinduşi, care tocmai urma să se adune auzind strigătul? A avut intuiţia să fugă, ca să facă în aşa fel încât să-şi prevină tovarăşii. Da, mai întâi să rămână liber, iar apoi n-ar mai fi avut altceva mai bun de făcut decât să se întoarcă spre lac şi să caute să ajungă înot la Gigantul de Oţel, spre a-l împiedica să tragă la mal.

Gumi n-a stat mult la gânduri. În clipa în care Kalagani se ducea după acel Nassim căruia îi răspunsese, el s-a repezit într-o parte şi a dispărut în jungla care mărginea şoseaua.

Astfel încât, atunci când Kalagani s-a întors însoţit de complicele său, cu intenţia să se descotorosească de acest tovarăş pe care i-l impusese colonelul Munro, Gumi nu se mai afla acolo.

Nassim era şeful unei cete de dacoiţi şi foarte devotat cauzei lui Nana Sahib. Cum a aflat de dispariţia lui Gumi, şi-a şi trimis oamenii să răscolească jungla în cruciş şi-n curmeziş. Voia cu orice preţ să pună mâna pe îndrăzneţul servitor care fugise.

Căutările au fost însă zadarnice. Fie că se pierduse în întuneric, fie că vreo gaură oarecare îi slujea drept adăpost, Gumi dispăruse şi ei au fost nevoiţi să se lase păgubaşi.

Dar, la urma urmelor, de ce le-ar fi fost teamă dacoiţilor de Gumi, rămas de unul singur în această regiune sălbatică, la o distanţă de trei ore de mers de lacul Puturia, unde, oricât s-ar fi grăbit el de tare, n-ar fi putut ajunge înaintea lor?

Prin urmare, Kalagani s-a resemnat. A discutat câteva clipe cu căpetenia dacoiţilor, care părea să-i asculte ordinele. Apoi, coborând înapoi spre şosea, s-au îndreptat cu toţii, cu paşi mari, în direcţia lacului.

Trupa aceasta care părăsise trecătorile munţilor Vindhya, unde făcea tabără de câtăva vreme, se afla acolo deoarece Kalagani izbutise să vestească sosirea apropiată a colonelului Munro în împrejurimile lacului Puturia. Prin cine anume? Prin hindusul acela care însoţea caravana banjarilor, nimeni altul decât Nassim. Şi cui? Ei bine, aceluia a cărui mână conducea din umbră întreaga operaţie!

Într-adevăr, tot ceea ce se întâmplase mai înainte ca şi ceea ce se întâmpla atunci era urmarea unui plan bine pus la punct, de care colonelul Munro şi tovarăşii săi nu se puteau feri nicicum, încât, în clipa în care trenul acosta în unghiul sudic al lacului, dacoiţii au fost gata să-l atace, la ordinele lui Nassim şi ale lui Kalagani.

Însă ei nu-l voiau decât pe colonelul Munro şi numai pe el. Tovarăşii săi, părăsiţi în acest ţinut, cu ultima locuinţă distrusă, nu mai erau câtuşi de puţin de temut. Colonelul a fost aşadar târât cu forţa şi, la ora şapte dimineaţa, se şi afla la şase mile de lacul Puturia.

Ar fi fost greu de crezut că sir Edward Munro o să fie condus de către Kalagani în gara Jabalpur. Astfel încât el îşi zicea că nu mai avea, cu siguranţă, să părăsească regiunea munţilor Vindhya şi că, odată căzut în puterea duşmanilor săi, nu urma să mai scape.

Şi totuşi, acest om curajos îşi păstrase ca totdeauna sângele rece. Păşea, în mijlocul hinduşilor acelora sălbatici, pregătit să facă faţă oricăror împrejurări. Se prefăcea chiar că nici nu-l vede pe Kalagani. Acesta mergea în fruntea trupei, al cărei şef şi era, într-adevăr. Cât despre fugă, nici pomeneală de aşa ceva. Cu toate că nu era legat fedeleş, colonelul Munro nu vedea nici înainte, nici îndărăt şi nici pe flancurile escortei sale un loc cât de mic pe unde ar fi putut scăpa. Dealtfel, ar fi fost prins numaidecât.

Se gândea deci la urmările situaţiei în care se afla. Putea el crede că mâna lui Nana Sahib era amestecată în toate aceste întâmplări? Nu! Pentru el nababul era mort şi gata. Numai dacă vreun tovarăş al fostului şef al rebelilor – poate Balao Rao – nu s-o fi hotărât să-şi potolească ura împlinind o răzbunare căreia fratele lui îşi închinase viaţa. Sir Edward Munro presimţea că era vorba despre o manevră de acest gen.

În acelaşi timp, se gândea la nefericitul Gumi, care se afla în mâinile dacoiţilor. Izbutise oare să scape? Era cu putinţă. Sau fusese ucis de la bun început? Era şi mai probabil. Se putea bizui pe ajutorul său în cazul în care ar fi fost viu şi nevătămat? Iată un lucru greu de crezut.

Într-adevăr, dacă Gumi ar fi socotit că trebuie să meargă la Jabalpur în gară după ajutoare, ar fi ajuns acolo prea târziu.

Dacă, dimpotrivă, s-ar fi dus să i se alăture lui Banks şi tovarăşilor săi în capul sudic al lacului, ce-ar fi putut face ei, aproape lipsiţi de muniţii cum erau? Să se repeadă pe şoseaua spre Jabalpur?… Dar, mai înainte ca ei să fi izbutit să ajungă acolo, prizonierul ar fi fost târât în cine ştie ce tainiţă de negăsit de prin munţii Vindhya!

Astfel încât, dinspre partea aceasta, nu trebuia să mai tragă nici o nădejde.

Colonelul Munro privea întreaga situaţie cu răceală. Nu despera, nefiind el omul care să se lase doborât, însă prefera să vadă lucrurile în adevărata lor lumină, în loc să se legene în cine ştie ce iluzii nevrednice de un spirit pe care nimic nu-l putea tulbura.

Între timp, trupa mergea cu cea mai mare iuţeală. Cu siguranţă că Nassim şi Kalagani voiau să ajungă, înainte de apusul soarelui, la vreun loc de întâlnire unde avea să se hotărască soarta colonelului. Dacă paznicii erau grăbiţi, tot astfel şi sir Edward Munro, care voia să se termine odată cu această situaţie, indiferent care avea să fie sfârşitul care-l aştepta.

Doar o dată, către prânz, timp de o jumătate de oră, Kalagani a îngăduit să se facă haltă. Dacoiţii aveau la ei merinde şi au mâncat pe malul unui pârâiaş.

Puţină pâine şi un pic de carne uscată au fost puse la dispoziţia colonelului, care nu le-a refuzat. Nu mai mâncase nimic încă din ajun şi nu dorea să le facă duşmanilor săi bucuria de a-l vedea slăbit fiziceşte în clipa supremă.

Până atunci, fuseseră străbătute în marş forţat aproape şaisprezece mile.

Din ordinul lui Kalagani au pornit iar la drum, mergând în continuare spre Jabalpur.

Abia pe la cinci seara, ceata de dacociţi a părăsit şoseaua şi a apucat-o spre stânga. Dacă până atunci colonelului Munro îi mai rămăsese o umbră de speranţă – atâta vreme cât merseseră pe drumul mare – el a înţeles că se afla acum în mâinile Providenţei.

După un sfert de oră, Kalagani şi ai săi străbăteau un defileu îngust pe care-l forma extrema limită a văii Nerbuddei, înspre partea cea mai sălbatică a Bundelkundului.

Trecătoarea se afla situată la vreo trei sute cincizeci de kilometri de palul Tandit, la răsăritul munţilor Satpura, care pot fi socotiţi drept prelungirea apuseană a lanţului Vindhya.

Acolo, pe unul dintre ultimele contraforturi, se ridica străvechea fortăreaţă Ripore, părăsită de multă vreme, deoarece nu mai putuse fi aprovizionată, întrucât defileurile dinspre apus fuseseră ocupate de şipai.

Fortăreaţa domina una dintre ultimele culmi ale lanţului muntos, un soi de redan natural, înalt de cinci sute de picioare, care se apleca peste o deschizătură largă a trecătoarei, printre povârnişurile învecinate Acolo nu se putea ajunge decât pe o cărare îngustă, tăiată şerpuit în masivul stâncos, o potecă de care drumeţii abia mai puteau umbla.

Pe platoul acela, se mai profilau câteva curtine dărăpănate, câteva bastioane căzute în ruină. În mijlocul esplanadei, mărginită înspre abis de un parapet de piatră, se înălţa o construcţie pe jumătate năruită, care slujise odinioară drept cazarmă pentru mica garnizoană din Ripore şi pe care n-ai mai fi putut s-o foloseşti acum nici măcar drept staul.

În mijlocul platoului central, din toate maşinăriile de război, culcate altădată în ambrazurile parapetului, nu mai rămăsese decât una. Era un tun uriaş, cu ţeava spre partea din faţă a esplanadei. Prea greu ca să mai poată fi coborât de acolo, fusese lăsat pe loc, pe afetul lui, în seama muşcăturilor ruginei care îi rodea învelişul de fier.

Prin lungimea şi grosimea sa, el era vrednica pereche a tunului de bronz din Bhilsa, turnat în vremea lui Jehanghir57, o piesă enormă, lungă de şase metri, cu un calibru de patruzeci şi patru. Ai mai fi putut să-l compari cu vestitul tun din Bidjapur, al cărui bubuit, după spusa localnicilor, n-ar fi mai lăsat în picioare niciunul dintre monumentele cetăţii.

Aşa arăta fortăreaţa Ripore, în care fusese adus prizonierul de către trupa lui Kalagani. Au ajuns la ora cinci seara, după o zi în care merseseră mai bine de douăzeci şi cinci de mile.

Cu care dintre duşmanii săi avea colonelul Munro să dea faţă? Avea s-o afle în curând.

Un grup de hinduşi ocupa atunci clădirea ruinată care se înălţa în fundul esplanadei. Grupul s-a apropiat, în timp ce ceata de dacoiţi se rânduia în cerc de-a lungul parapetului.

Colonelul Munro ocupa centrul acestui cerc. Aştepta, cu braţele încrucişate la piept.

Kalagani a părăsit locul în care se aflase în şir şi a făcut câţiva paşi înainte. În fruntea grupului păşea un hindus, îmbrăcat simplu.

Kalagani s-a oprit în faţa lui şi s-a înclinat. Hindusul i-a întins o mână, pe care Kalagani a sărutat-o cu respect. Un simplu semn din cap îi dovedise că acela era mulţumit de serviciile sale.

Apoi hindusul a înaintat spre prizonier, încet, însă cu ochii aruncând fulgere, cu toate semnele unei mânii cu greu înfrânate. Ai fi zis că-i o fiară năpustindu-se asupra prăzii.

Colonelul Munro l-a lăsat să se apropie, fără să dea nici un pas înapoi, privindu-l la fel de fix cum era şi el privit.

Atunci când hindusul nu se mai afla decât la cinci paşi de el, colonelul, pe un ton care era dovada celui mai profund dispreţ, a spus:

Nu este decât Balao Rao, fratele nababului!

Uită-te mai bine! a răspuns hindusul.

Nana Sahib! a strigat colonelul Munro, de astă dată dând îndărăt, fără voia lui. Nana Sahib, viu…!

Da, era însuşi nababul, fostul conducător al revoltei şipailor, duşmanul neîndurător al lui Munro!

Deci, cine murise în ciocnirea de la palul Tandit? Fratele său, Balao Rao.

Asemănarea extraordinară dintre cei doi oameni, ambii cu faţa ciupită de vărsat, amândoi cu acelaşi deget tăiat la aceeaşi mână, îi înşelase pe soldaţii din Lucknow şi din Kanpur. Ei nu şovăiseră să-l recunoască drept nababul Dandu Pant pe cel care nu era decât fratele acestuia şi le-ar fi fost cu neputinţă să nu facă asemenea greşeală. Astfel încât, atunci când au comunicat autorităţilor moartea nababului, Nana Sahib era în viaţă; cel care nu mai exista era Balao Rao.

Nana Sahib avusese mare grijă să exploateze această nouă împrejurare prielnică. Ea îi asigura încă o dată o securitate aproape absolută. Într-adevăr, fratele lui nu ar fi putut să fie urmărit de către poliţia engleză cu aceeaşi înverşunare, şi tocmai aşa s-a şi întâmplat. Nu numai că lui Balao Rao nu-i fusese pusă în seamă rezistenţa de la Kanpur, dar el nu avea asupra hinduşilor din centrul peninsulei influenţa primejdioasă pe care o exercita nababul.

Nana Sahib, văzându-se hăituit atât de tare, se hotărâse deci să o facă pe mortul până în clipa în care avea să poată acţiona o dată pentru totdeauna şi, renunţând pe moment Ia planurile sale de insurecţie, se dăruise cu trup şi suflet răzbunării. De altminteri, niciodată împrejurările nu-i fuseseră mai prielnice. Colonelul Munro, supravegheat în permanenţă de agenţii săi, părăsise Calcutta pentru o călătorie care avea să-l ducă până la Bombay. N-ar fi fost oare cu putinţă să-l ademenească în regiunea munţilor Vindhya, de-a curmezişul provinciilor Bundelkundului? Nana Sahib s-a gândit s-o facă, şi, în acest scop, l-a trimis în grabă pe urmele lui pe inteligentul Kalagani.

Nababul a părăsit atunci palul Tandit, care nu-i mai oferea un adăpost sigur. El s-a înfundat în valea Nerbuddei, până la ultimele trecători ale munţilor Vindhya. Acolo se înălţa fortăreaţa Ripore, care i s-a părut un loc de refugiu unde poliţia nu s-ar fi gândit să-l hăituiască, deoarece îl credea cu siguranţă mort.

Nana Sahib s-a instalat deci acolo, împreună cu câţiva hinduşi devotaţi persoanei sale. Le-a întărit în curând rândurile cu o ceată de dacoiţi şi a rămas în aşteptare.

Dar ce anume aştepta el de patru luni încoace? Să-şi îndeplinească misiunea Kalagani, să-i anunţe apropiata sosire a colonelului prin părţile munţilor, Vindhya, unde l-ar fi avut la mână.

Totuşi, Nana Sahib a fost cuprins de o anume teamă: aceea ca nu cumva ştirea morţii sale, răspândită prin toată peninsula, să nu ajungă la urechile lui Kalagani. Dacă acesta i-ar fi dat crezare, nu şi-ar fi încetat opera de atragere a colonelului Munro?

De aici şi trimiterea unui alt hindus de-a lungul şoselelor Bundelkundului, a acelui Nassim care, amestecat în caravana banjarilor, s-a întâlnit cu trenul Casei cu aburi pe şoseaua Sindului, a intrat în legătură cu el şi l-a pus la curent cu adevărata stare de lucruri.

Toate acestea odată îndeplinite, Nassim, fără a mai pierde măcar o oră, s-a întors la fortăreaţa Ripore şi l-a informat pe Nana Sahib în legătură cu cele petrecute începând din ziua în care Kalagani părăsise oraşul Bhopal. Colonelul Munro şi tovarăşii săi înaintau în etape scurte către munţii Vindhya. Kalagani îi călăuzea, iar oamenii nababului trebuiau să-l aştepte în împrejurimile lacului Puturia.

Totul izbutise, aşadar, după pofta inimii nababului. Răzbunarea lui nu putea să mai întârzie.

Şi, într-adevăr, în seara aceea, colonelul Munro se afla singur, dezarmat, în prezenţa lui, la discreţia lui.

După primul schimb de cuvinte, cei doi oameni s-au privit o clipă fără a mai rosti o vorbă.

Însă, deodată, imaginea lady-ei Munro trecându-i iar şi parcă şi mai viu pe dinainte, colonelului i s-a urcat sângele la cap de mânie. El s-a năpustit asupra celui ce ordonase execuţiile prizonierilor din Kanpur.

Nana Sahib s-a mărginit să facă doi paşi îndărăt.

Trei hinduşi tăbărâră asupra colonelului şi-l ţinură locului, nu fără oarecare greutate.

Între timp, sir Edward Munro îşi recăpătase stăpânirea de sine. Fără îndoială că nababul a înţeles pe dată acest lucru, întrucât, printr-un gest, i-a îndepărtat pe tustrei hinduşii.

Cei doi duşmani s-au regăsit iarăşi faţă-n faţă.

Munro, a rostit Nana Sahib, englezii au legat la gura tunurilor pe cei o sută douăzeci de prizonieri din Peshawar şi, începând din ziua aceea, mai bine de o mie două sute de şipai au pierit de această moarte înspăimântătoare! Ai tăi i-au măcelărit fără milă pe fugarii din Lahore, ei au ucis, după luarea oraşului Delhi, trei prinţi şi alţi douăzeci şi nouă de membri ai familiei regale, ei au masacrat Ia Lucknow şase mii dintre ai noştri şi încă trei mii după campania din Punjab. Cu totul, fie cu tunul, cu puşca sau sabia, fie prin spânzurare, o sută douăzeci de mii de ofiţeri şi soldaţi nativi şi două sute de mii de indigeni au plătit cu viaţa participarea la această răscoală pentru independenţa naţională!

La moarte, la moarte! au strigat dacoiţii şi hinduşii strânşi în jurul lui Nana Sahib.

Colonelul n-a răspuns nimic.

În ceea ce te priveşte pe tine, Munro, a reluat nababul, ai ucis-o cu mâna ta pe rani din Jhansi, credincioasa mea tovarăşă de viaţă…şi ea încă n-a fost răzbunată!

Nici un răspuns din partea colonelului Munro.

În sfârşit, acum patru luni, a spus Nana Sahib, fratele meu Balao Rao a căzut sub gloanţele englezilor îndreptate împotriva mea… şi fratele meu încă nu este răzbunat!

La moarte! La moarte!

Strigătele izbucniră cu şi mai mare violenţă de astă dată şi întreaga ceată a făcut o mişcare ca pentru a se năpusti asupra prizonierului.

Tăcere! a strigat Nana Sahib. Aşteptaţi ora dreptăţii! Au tăcut cu toţii, numaidecât.

Munro, a reluat nababul, unul dintre strămoşii tăi, acel Hector Munro, a îndrăznit să aplice pentru întâia oară înspăimântătorul supliciu pe care ai tăi l-au folosit atât de necruţător în timpul războiului din l857! El a dat poruncă să fie legaţi de vii, la gura tunurilor sale, hinduşi – părinţii noştri, fraţii noştri…

Noi strigăte, noi demonstraţii de ură, pe care de astă dată Nana Sahib n-a izbutit să le mai potolească. Astfel încât a adăugat:

Represalii pentru represalii! Munro, vei pieri întocmai cum au pierit atâţia dintre ai noştri!

Apoi, întorcându-se:

Vezi tunul de colo?

Şi nababul, arătând piesa uriaşă, lungă de mai bine de cinci metri, care ocupa centrul esplanadei, a adăugat:

Vei fi legat la gura acestui tun! Este încărcat şi, mâine, la răsăritul soarelui, detunătura lui, prelungindu-se până în străfundul munţilor Vindhya, îi va anunţa pe toţi că răzbunarea lui Nana Sahib este, în sfârşit, împlinită!

Colonelul Munro îl privea ţintă pe nabab, cu un calm pe care vestea viitorului său supliciu nu putea să-l tulbure.

Este bine, a spus el. Tu faci ceea ce ţi-aş fi făcut şi eu, dacă mi-ai fi încăput în mână!

Şi de bună voie, colonelul Munro s-a dus să se aşeze în faţa gurii tunului, de care, cu mâinile prinse la spate, a fost legat cu sfori groase.

La căderea nopţii, Nana Sahib, Kalagani şi Nassim s-au retras în fosta cazarmă. Oamenii lor au părăsit locul şi şi-au urmat şefii.

Sir Edward Munro a rămas faţă în faţă cu moartea.