Capitolul XII.

LA GURA UNUI TUN.

Liniştea n-a durat însă multă vreme. Dacoiţilor le fuseseră puse la dispoziţie merinde. În timp ce mâncau, ei puteau fi auziţi strigând şi vociferând sub influenţa acelei licori numită arak, din care se înfruptau fără măsură.

Încet, încet, tămbălăul s-a potolit. În curând, somnul avea să pună stăpânire pe întregul grup, foarte istovit după o zi întreagă de osteneală.

Aşadar, sir Edward Munro avea să fie lăsat fără pază până în ceasul morţii? Oare Nana Sahib n-avea să mai dea poruncă să-i fie vegheat prizonierul, în ciuda faptului că, fiind legat zdravăn cu o frânghie trecută de trei ori peste piept şi braţe, el nu era în stare să se mişte?

Colonelul îşi punea asemenea întrebări când, pe la opt, a văzut un hindus părăsind cazarma şi înaintând pe esplanadă.

Hindusul avea consemn să rămână toată noaptea lângă colonelul Munro.

Mai întâi, după ce a străbătut platoul pieziş, a mers drept către tun, ca să se încredinţeze că prizonierul se mai află acolo. Cu o mişcare viguroasă a încercat frânghiile, care n-au cedat. Apoi, fără a se adresa colonelului, ci vorbindu-şi sieşi, a spus: „Zece livre de pulbere a-ntâia! De multă vreme n-a mai glăsuit tunul din Ripore, dar mâine are să cuvânte el!”

Această reflexie a flcut ca pe figura mândră a colonelului Munro să se ivească un zâmbet dispreţuitor. Oricât de înspăimântătoare ar fi fost, moartea nu era în stare să-l înfricoşeze.

Hindusul, după ce a cercetat partea din faţă a gurii de foc, s-a dat puţin îndărăt, a mângâiat chiulasa groasă şi degetul său a atins o clipă golul ţevii, pe care pulberea amorsei o umplea până la orificiu.

După care, s-a rezemat de butonul chiulasei. Părea să fi uitat cu totul că prizonierul se află acolo întocmai ca un condamnat la picioarele spânzurătorii, aşteptând ca trapa să se caşte dedesubtul lui.

Din nepăsare, sau sub influenţa arakului, el îngâna printre dinţi un cântec vechi din Gondwana. Se oprea şi o lua iarăşi de la capăt, ca un om pe jumătate beat, ale cărui gânduri încep, încet-încet, să i se învălmăşească.

Peste un sfert de oră, hindusul s-a îndreptat din spate. Mâna lui s-a plimbat pe partea dinapoi a tunului. I-a dat apoi ocol şi, oprindu-se înaintea colonelului Munro, l-a privit şoptind vorbe fără şir. Din instinct, a înşfăcat pentru ultima oară frânghiile, de parcă ar fi vrut să le strângă mai tare; pe urmă, dând din cap ca un om ce şi-a luat grija, s-a dus să se rezeme cu coatele de parapet, la vreo zece paşi înspre stânga gurii de foc.

Hindusul a mai rămas încă zece minute în această poziţie, când întors către platou, când aplecat în afară, cufundându-şi privirile în hăul căscat la picioarele fortăreţei.

Se vedea bine că face o ultimă sforţare ca să nu-l fure somnul, însă, până la urmă, doborât de oboseală, s-a lăsat să alunece la pământ, s-a întins pe jos şi a dispărut cu totul în umbra parapetului.

Dealtfel, noaptea se făcuse întunecoasă. Nori groşi se întindeau nemişcaţi pe cer. Atmosfera era atât de liniştită, de parcă moleculele de aer ar fi fost sudate unele de altele. Zgomotele din vale nu ajungeau până la înălţimea aceea. Liniştea era desăvârşită.

Trebuie s-o spunem, întru cinstirea acestui om energic, că noaptea care se lăsase ar fi putut să fie plină de nelinişti pentru colonelul Munro. El nu s-a gândit însă nici măcar o clipă la acea ultimă secundă a vieţii, în timpul căreia ţesuturile corpului său, sfâşiate cu violenţă, membrele risipite în chip înspăimântător aveau să se piardă în spaţiu. La urma urmelor nu avea să fie decât o lovitură de trăsnet, ceea ce nu putea zgudui o fire pe care teama fizică sau morală nu putuseră s-o înrâurească niciodată. Îi mai rămâneau doar câteva ore de trăit: ele aparţineau acestei existenţe care, în cea mai mare parte a ei, fusese atât de fericită! Îşi retrăia toată viaţa cu o precizie extraordinară. Întregul său trecut îi revenea în amintire.

I se înălţa dinainte imaginea lady-ei Munro. O revedea, o auzea pe nefericita lui soţie pe care o plângea, ca şi în primele zile, nu cu ochii, ci cu inima! O regăsea, tânără fată, în mijlocul acelui funest oraş Kanpur, în locuinţa în care o admirase pentru prima dată, o cunoscuse şi o iubise! Cei câţiva ani de fericire, încheiaţi brusc prin cea mai înspăimântătoare dintre catastrofe, i-au revenit în memorie cu asemenea limpezime, că însăşi realitatea lor parcă n-ar fi putut să fie mai „reală”! Trecuse de miezul nopţii şi sir Edward Munro nici nu băgase de seamă. Fusese cu totul cufundat în amintirile sale, acolo, lângă femeia adorată, fără ca nimic altceva să-i mai fi putut abate atenţia. În trei ore se rezumaseră cei trei ani pe care-i trăise lângă ea! Da! Imaginaţia îl târâse în mod irezistibil de pe acel platou al fortăreţei Ripore, îl smulsese de la gura acestui tun căruia, ca să spunem aşa, prima rază de soare avea să-i aprindă capsa!

Însă atunci i-a apărut cu limpezime groaznicul deznodământ al asediului oraşului Kanpur, întemniţarea lady-ei Munro şi a mamei sale la Bibi-Ghar, uciderea nenorocitelor lor tovarăşe şi, în sfârşit, puţul acela, mormântul a două sute de victime, deasupra căruia plânsese pentru ultima dată cu patru luni în urmă.

Şi acel Nana Sahib care se afla aici, la câţiva paşi numai, îndărătul zidurilor acestei cazarme năruite, omul care ordonase execuţiile în urma cărora murise lady Munro! Şi căzuse în mâinile sale tocmai el, care voise să-l pedepsească.

Cuprins de o mânie turbată, sir Edward Munro a făcut o sforţare deznădăjduită ca să-şi rupă legăturile. Funiile au trosnit, iar nodurile, bine strânse, i-au intrat în carne. A scos atunci un strigăt, nu de durere, ci de furie neputincioasă.

Auzind strigătul, hindusul întins în umbra parapetului a înălţat capul. Fusese cuprins iar de simţământul rolului pe care-l avea: şi-a adus aminte că este păzitorul prizonierului.

S-a ridicat, deci, a înaintat şovăind spre colonelul Munro, i-a pus o mână pe umăr spre a se asigura că se mai află încă acolo şi, pe tonul unui om pe jumătate adormit, a spus:

— Mâine, la răsăritul soarelui… Bum!

Apoi, s-a întors către parapet ca să găsească un punct de sprijin. De cum l-a atins, s-a şi culcat pe jos şi a aţipit numaidecât.

Ca urmare a sforţării sale zadarnice, pe colonelul Munro l-a cuprins după aceea un soi de linişte. Şirul gândurilor i s-a schimbat şi n-a mai stat să cugete la soarta care-l aştepta. Printr-o asociaţie de idei cu totul firească, s-a gândit la prietenii, la tovarăşii săi. S-a întrebat dacă nu cumva şi ei or fi căzut în mâinile vreunei cete de dacoiţi care forfotesc prin munţii Vindhya, dacă nu li se menise şi lor o soartă identică, şi i s-a strâns inima.

Însă, aproape numaidecât şi-a spus că asemenea lucru nu se putuse întâmpla. Într-adevăr, dacă nababul s-ar fi hotărât să-i omoare, i-ar fi strâns laolaltă pentru acelaşi supliciu; ar fi vrut cu siguranţă să-i dubleze temerile, adăugându-le pe acelea ale prietenilor săi. Nu, doar asupra lui şi numai a lui – încerca sir Edward Munro să nădăjduiască – voia Nana Sahib să-şi reverse ura, ca să şi-o potolească.

Totuşi, admiţând prin absurd că Banks, căpitanul Hod şi Maucler erau liberi, ce făceau ei acum? Or fi luat-o pe şoseaua spre Jabalpur unde Gigantul de Oţel, pe care dacoiţii nu fuseseră în stare să-l distrugă, îi putea transporta repede? Iar acolo ajutoarele nu lipseau! Dar, la ce bun? Cum ar fi putut afla ei unde se află colonelul Munro? Nimeni nu ştia că fortăreaţa Ripore este ascunzătoarea lui Nana Sahib. Şi de ce le-ar fi venit în minte numele nababului? Pentru ei Nana Sahib nu era mort? Nu pierise el în cursul atacului de la palul Tandit? Nu, ei nu puteau face nimic pentru prizonier!

Nici o nădejde nici dinspre partea lui Gumi. Kalagani avusese tot interesul să se descotorosească de acest slujitor devotat şi, întrucât Gumi nu se afla aici, înseamnă că murise înaintea stăpânului său!

Ar fi fost deci zadarnic să mai creadă că ar exista sorţi de salvare! Colonelul Munro nu era câtuşi de puţin omul care să se amăgească. Vedea lucrurile în adevărata lor lumină, astfel încât s-a întors la gândurile de la început, la amintirea zilelor fericite care îi umpleau inima de bucurie.

I-ar fi venit greu să-şi dea seama câte ore se scurseseră în timp ce visa astfel. Noaptea era tot întunecoasă. Pe deasupra culmii munţilor dinspre răsărit nu se ivea încă nimic care ar fi putut să vestească primele luciri ale zorilor.

Totuşi, să fi fost cam pe la patru dimineaţa când atenţia colonelului Munro a fost atrasă de un fenomen destul de ciudat. Până în acea clipă, timp în care se întorsese la existenţa lui trecută, el privise mai curând înlăuntrul decât în afara lui. Obiectele exterioare, prea puţin desluşite în mijlocul întunecimii aceleia, nu i-ar fi putut abate gândurile; deodată, însă, privirea lui deveni mai fixă şi toate imaginile evocate în amintire i s-au şters brusc, dinaintea unui soi de apariţie, pe cât de neaşteptată, pe atât de inexplicabilă.

Într-adevăr, colonelul Munro nu mai era singur pe platoul fortăreţei Ripore. Încă şovăielnică, o lumină se ivea dinspre capătul cel mai îndepărtat al potecii, în portiţa secretă a fortăreţei. Umbla încolo şi încoace, pâlpâitoare, tulbure, gata să se stingă, recăpătându-şi strălucirea, de parcă ar fi fost ţinută de o mână nesigură.

În situaţia în care se găsea prizonierul, orice incident îşi putea avea însemnătatea lui. Astfel încât n-a mai slăbit din ochi flacăra. A băgat de seamă că iese din ea un fel de abur ca de funingine şi că era mişcătoare. De unde a tras concluzia că nu era închisă într-un felinar.

„Unul dintre tovarăşii mei, şi-a spus colonelul Munro. Poate Gumi! Ba nu… Nu s-ar afla el aici cu o lumină care să-l trădeze. Atunci, cine să fie?”

Flacăra se apropia încet, încet. Mai întâi s-a strecurat de-a lungul zidului vechii cazărmi şi sir Edward Munro s-a temut să n-o fi zărit careva dintre hinduşii care dormeau înăuntru.

Nu s-a întâmplat însă nimic. Flacăra a trecut neobservată. Uneori, când mâna care o purta era agitată de o mişcare febrilă, ea începea să ardă mai puternic şi strălucea mai viu.

În curând flacăra a ajuns la zidul parapetului şi i-a urmat muchea, întocmai ca focurile Sfântului Elm58 din nopţile cu furtună.

Atunci colonelul Munro a început să distingă un soi de fantomă, lipsită de o formă definită, o „umbră” pe care acea flacără o lumina nedesluşit. Fiinţa, oricare ar fi fost ea, se vede că era învăluită într-o bucată lungă de pânză sub care îi erau ascunse braţele şi capul.

Prizonierul nici nu clintea, îşi ţinea până şi răsuflarea. Se temea să nu înspăimânte această apariţie, să n-o facă să stingă flacăra care îi călăuzea paşii în întuneric. Era la fel de nemişcat ca şi piesa aceea grea de metal care părea că-l ţine în gura ei uriaşă.

Între timp, fantoma continua să lunece de-a lungul parapetului. Nu s-ar fi putut întâmpla să se izbească de trupul hindusului ador7 mit? Nu. Hindusul era lungit în stânga tunului, iar apariţia venea din dreapta. Se oprea din când în când, apoi îşi relua mersul, cu paşi mărunţi.

În sfârşit, s-a apropiat îndeajuns de mult încât colonelul Munro să o poată desluşi mai limpede.

Era o fiinţă de înălţime mijlocie, cu trupul acoperit, într-adevăr, în întregime de o bucată lungă de pânză. De sub pânză ieşea o mână, care ţinea o torţă de răşină aprinsă.

„Vreun nebun care are obiceiul să viziteze tabăra dacoiţilor, şi-a spus colonelul Munro, şi care nici nu mai este luat în seamă! În loc de flacără, de ce n-are el un pumnal în mână? Poate că aş izbuti…?”.

Deşi nu era „un” nebun, colonelul Munro aproape că ghicise.

Era nebuna din valea Nerbuddei, creatura aceea inconştientă care de patru luni încoace rătăcea străbătând munţii Vindhya, totdeauna respectată şi primită cu ospitalitate de gonzii aceştia superstiţioşi. Nici Nana Sahib şi niciunul dintre tovarăşii săi nu ştiau în ce parte o apucase Flacăra Rătăcitoare după atacul palului Tandit. O întâlniseră adesea prin partea aceea muntoasă a Bundelkundului şi prezenţa ei nu-i neliniştea niciodată. În timpul necurmatelor sale drumuri, ea îşi purtase paşii, în mai multe rânduri, până la fortăreaţa Ripore şi nimeni nu se gândise s-o alunge. Doar întâmplarea făcuse ca, în peregrinările ei nocturne, să ajungă aici chiar în acea noapte.

Colonelul Munro nu ştia nimic cu privire la nebună. Nu auzise niciodată vorbindu-se despre Flacăra Rătăcitoare şi totuşi, fiinţa necunoscută care se apropia, care avea să-l atingă, să-i vorbească, poate, îl făcea să-i bată inima cu o violenţă inexplicabilă.

Încet, încet, nebuna se apropiase de tun. Torţa de răşină nu mai arunca decât palide luciri şi ea părea că nici nu-l vede pe prizonier, cu toate că se afla în faţa lui şi că ochii aproape că i se zăreau prin pânza străpunsă de găuri, întocmai ca o cagulă59 de penitent.

Sir Edward Munro nici nu clintea. Nu încerca să-i atragă atenţia acelei creaturi stranii nici prin mişcări ale capului, nici prin cuvinte.

Dealtfel, ea s-a întors aproape numaidecât ca să dea ocol uriaşei piese de artilerie, pe suprafaţa căreia flacăra răşinii desena mici umbre plutitoare.

Înţelegea, oare, smintita, la ce avea să slujească tunul, lungit ca un monstru, pentru ce era legat acest om la gura lui care avea să verse tunete şi trăsnete la primele raze ale dimineţii?

Fără îndoială că nu. Flacăra Rătăcitoare se afla aici aşa cum umbla pretutindeni, în mod inconştient. Rătăcea în această noapte pe platoul fortăreţei Ripore, aşa cum o făcuse în mai multe rânduri până atunci. Avea oare să-l părăsească, să coboare cărăruia şerpuită, să ajungă iar în vale şi să-şi poarte iar paşii pe unde o va împinge închipuirea ei zănatică?

Colonelul Munro, care îşi putea întoarce nestingherit capul în toate direcţiile, îi urmărea toate mişcările. A văzut-o trecând prin spatele piesei de artilerie. De acolo ea a pornit astfel încât să ajungă iarăşi lângă zidul parapetului, pentru ca să-i urmeze fără îndoială conturul până în locul unde se deschidea portiţa secretă.

Într-adevăr, Flacăra Rătăcitoare a mers în felul acesta, însă, oprindu-se deodată la câţiva paşi de hindusul adormit, s-a întors. Ce legătură nevăzută o împiedica să meargă mai departe? Oricum ar fi fost, un instinct inexplicabil a mânat-o din nou spre colonelul Munro şi ea a rămas iar nemişcată dinaintea lui.

De astă dată, inima lui sir Edward Munro bătea cu asemenea forţă, încât el ar fi vrut să-şi ducă mâinile la piept ca s-o domolească!

Flacăra Rătăcitoare se apropiase şi mai mult. Îşi înălţase făclia de răşină în dreptul feţei prizonierului, de parcă ar fi vrut să i-o vadă mai bine. Prin găurile pânzei ochii îi străluceau aprinşi de o sclipire arzătoare.

Colonelul Munro, fascinat fără voia lui de acest foc, o sorbea din priviri.

Atunci, mâna stânga a nebunei a îndepărtat puţin câte puţin cutele pânzei. Curând i s-a văzut faţa toată şi în acel moment a agitat cu mâna dreaptă torţa de răşină, care a aruncat o lucire şi mai vie.

Un strigăt – un strigăt pe jumătate înăbuşit – a scăpat din pieptul prizonierului.

Laurence! Laurence!

S-a crezut şi el nebun!… O clipă, ochii i s-au închis. Era lady Munro! Da, cea care stătea în faţa lui era însăşi lady Munro!

Laurence, tu, tu! a repetat el.

Lady Munro n-a răspuns nimic. Ea nu-l recunoştea. Nici măcar nu părea să-l fi auzit.

Laurence! Nebună! Da, nebună… dar vie!

Sir Edward Munro nu se putea înşela datorită unei posibile asemănări. Imaginea tinerei sale soţii era prea adânc întipărită în mintea lui. Nu, chiar şi după nouă ani de la despărţirea pe care o crezuse veşnică, cea care se afla în faţa lui era lady Munro, schimbată, fără îndoială, însă frumoasă încă, era lady Munro, scăpată ca prin minune din mâna soldaţilor lui Nana Sahib!

Nefericita, după ce făcuse totul ca să-şi apere mama, ucisă sub ochii ei, căzuse. Lovită, dar nu de moarte, şi amestecată cu atâtea alte femei, fusese aruncată printre ultimele în puţul din Kanpur, deasupra victimelor îngrămădite, care îl şi umpluseră. La căderea nopţii, un suprem instinct de conservare a readus-o la ghizdul puţului – doar instinctul, căci raţiunea, ca urmare a acelor scene înspăimântătoare, o şi părăsise. După toate cele suferite de la începutul asediului, în închisoarea de la Bibi-Ghar şi în timpul luptelor, după ce-şi văzuse mama ucisă, îşi pierduse minţile. Era nebună, nebună, dar vie, întocmai cum recunoscuse Munro. Nebună, ea se târâse afară din puţ, dăduse târcoale prin împrejurimi şi izbutise să plece din oraş în clipa în care Nana Sahib şi ai săi îl părăseau. Nebună, se salvase în întuneric, mergând la întâmplare prin câmpie. Evitând oraşele, ferindu-se de ţinuturile locuite, găzduită ici şi colo de raioţii sărmani, respectată ca o fiinţă lipsită de raţiune ce era, biata nebună mersese astfel până în munţii Satpura, până în munţii Vindhya! Şi, moartă pentru toată lumea de nouă ani încoace, însă cu mintea mereu biciuită de amintirea incendiilor asediului, ea rătăcea necontenit!

Da, într-adevăr, ea era!

Colonelul Munro a strigat-o iarăşi. Ea nu i-a răspuns. Cât n-ar fi dat ca să o poată strânge în braţe, să o ia pe sus, să o ducă, să înceapă lângă ea o nouă existenţă, să facă să-i revină judecata cu ajutorul îngrijirilor şi a dragostei!… Dar era legat de masa aceasta de metal, cu sângele curgându-i din braţe prin tăieturile pe care i le tăcuseră frânghiile, şi nimic nu-l putea smulge, împreună cu ea, din locul acela blestemat!

Ce caznă, ce tortură, pe care nici măcar ura lui Nana Sahib n-o putuse imagina!

Laurence! Laurence! repeta sir Edward Munro.

Şi o striga în gura mare, cu riscul de a-l trezi pe hindusul adormit câţiva paşi mai încolo, cu riscul de a-i atrage pe dacoiţii culcaţi în vechea cazarmă şi pe însuşi Nana Sahib!

Dar lady Munro, fără să înţeleagă, continua să se uite la el cu privirile rătăcite. Ea nu vedea niciuna dintre înspăimântătoarele suferinţe pe care le avea de îndurat acel nefericit, care o regăsea în clipa în care el însuşi urma să moară! Clătina din cap de parcă n-ar fi vrut să-i răspundă!

S-au scurs astfel câteva minute; apoi mâna i-a căzut la loc, vălul i-a acoperit iar faţa şi ea a făcut un pas îndărăt.

Colonelul Munro a crezut că are să fugă!

Laurence! a strigat el pentru ultima oară, de parcă i-ar fi spus adio.

Dar nu! Lady Munro nu se gândea să părăsească platoul fortăreţei Ripore şi situaţia, destul de înspăimântătoare cum era, avea să se agraveze şi mai mult.

Într-adevăr, lady Munro s-a oprit. De bună seamă că tunul îi atrăsese atenţia. Poate că se trezea în ea cine ştie ce amintire întunecată din timpul asediului oraşului Kanpur. S-a întors aşadar cu paşi mărunţi. Mâna care ţinea torţa de răşină plimba flacăra pe tubul de metal şi ar fi fost de ajuns o singură scânteie care să aprindă amorsa, pentru ca lovitura să pornească!

Munro avea deci să moară de această mână?

El n-a putut îndura o asemenea idee. Mai bine era să piară sub ochii lui Nana Sahib şi alor săi!

Munro se pregătea tocmai să strige, să-i trezească din somn!

Deodată, el a simţit cum, dinlăuntrul tunului, o mână îi apasă mâinile legate la spate. Era apăsarea unei mâini prieteneşti, care căuta să-i taie legăturile. Curând, răceala unei lame de oţel, strecurându-se cu grijă printre frânghii şi încheieturile mâinilor, l-a vestit că în chiar inima acelei uriaşe piese de artilerie se găsea – dar prin ce minune? – un eliberator.

Nu se putea înşela! Frânghiile care îl legau erau tăiate…!

Într-o secundă, gata! A putut face un pas înainte. Era liber!

Oricât de stăpân era el pe sine, un strigăt ar fi putut să-l piardă.

O mână ieşea din piesa de artilerie. Munro a apucat de ea, a tras-o şi un bărbat, care cu un ultim efort ieşea din gura tunului, i-a căzut la picioare.

Era Gumi!

Credinciosul servitor, după ce scăpase, urmase mai departe drumul către Jabalpur în loc să se întoarcă spre lac, unde se îndrepta trupa lui Nassim. Ajuns la şoseaua spre Ripore, a fost nevoit să se ascundă pentru a doua oară. Se afla acolo un grup de hinduşi, vorbind despre colonelul Munro pe care dacoiţii, conduşi de Kalagani, aveau să-l aducă la fortăreaţă, unde Nana Sahib îl sortea morţii cu tunul. Fără să şovăie, Gumi se strecurase prin întuneric până la poteca şerpuită, ajunsese pe esplanadă, pustie în clipa aceea. Şi atunci, i-a venit ideea eroică să intre în uriaşa maşinărie de război, ca un adevărat clovn ce era, cu gândul să-şi elibereze stăpânul dacă împrejurările aveau să se dovedească prielnice, sau, dacă nu putea să-l salveze, să aibă parte de aceeaşi moarte cu el.

Vin zorile! a rostit Gumi în şoaptă. Să fugim!

Şi lady Munro?

Colonelul o arăta pe nebună, în picioare, nemişcată. În clipa aceea, mâna ei se sprijinea de chiulasa tunului.

În braţele noastre… stăpâne, a răspuns Gumi, fără să mai aştepte altă explicaţie.

Era însă prea târziu!

În clipa în care colonelul şi Gumi se apropiau de ea ca s-o apuce, lady Munro, vrând să scape, s-a apucat cu mâna de piesa de artilerie; făclia de răşină a căzut peste amorsa şi o detunătură înspăimântătoare, repercutată de ecourile munţilor Vindhya, a umplut cu o bubuitură de tunet întreaga vale a Nerbuddei.