Capitolul XIII.

GIGANTUL DE OŢEL.

La zgomotul acestei detunături, lady Munro căzuse leşinată în braţele soţului ei.

Fără să mai piardă o clipă, colonelul a ţâşnit de-a curmezişul esplanadei, urmat de Gumi. Hindusul, înarmat cu cuţitul său cel lung, l-a dat gata într-o clipă pe paznicul năucit, pe care detunătura îl făcuse să sară în picioare. Apoi, amândoi s-au năpustit pe cărarea îngustă care ducea la drumul spre Ripore.

Sir Edward Munro şi Gumi abia trecuseră prin portiţa secretă, că întreaga trupă a lui Nana Sahib a şi invadat platoul.

Hinduşii au avut o clipă de şovăială care putea să le fie prielnică fugarilor.

Într-adevăr, Nana Sahib îşi petrecea arareori întreaga noapte în fortăreaţă. În ajun, după ce pusese să-l lege pe colonelul Munro la gura tunului, se dusese la o întâlnire cu câţiva şefi de trib din Gondwana, pe care nu-i vizita niciodată ziua nămiaza mare. Acum era ora la care obişnuia să se întoarcă, astfel încât nu putea să mai întârzie mult.

Kalagani, Nassim, hinduşii şi dacoiţii, laolaltă peste o sută de oameni, erau gata să se năpustească pe urmele prizonierilor. Un singur gând îi mai ţinea locului: acela că nu ştiau câtuşi de puţin ce se întâmplase. Cadavrul hindusului care fusese însărcinat cu paza colonelului nu le mai putea spune nimic.

Or, din toate probabilităţile, se vede că pentru ei una singură rămânea în picioare: printr-o împrejurare neprevăzută se dăduse foc încărcăturii tunului înainte de ora fixată pentru supliciu şi din prizonier nu mai rămăseseră decât rămăşiţe informe!

Kalagani şi ceilalţi şi-au manifestat furia printr-un adevărat concert de blesteme. Nici Nana Sahib şi nici măcar unul dintre ei nu avuseseră bucuria să ia parte la ultimele clipe ale colonelului Munro!

Însă nababul nu era departe. De bună seamă că auzise detunătura şi avea să se întoarcă în mare grabă la fortăreaţă. Oare ce au să-i răspundă ei atunci când le va cere socoteală pentru prizonierul pe care li-l lăsase?

Acest lucru i-a făcut pe toţi să şovăie şi le-a dat fugarilor timp să capete un oarecare avans asupra lor, mai înainte de a fi observaţi.

Astfel încât, sir Edward Munro şi Gumi, plini de speranţe după acea eliberare miraculoasă, coborau cu toată iuţeala cărarea şerpuită. Deşi leşinată, lady Munro nu atârna prea greu în braţele vânjoase ale colonelului. De altminteri, servitorul său era de faţă, gata să-i sară în ajutor.

Cinci minute după ce trecuseră prin portiţa secretă, se găseau amândoi la jumătatea drumului dintre platou şi vale. Însă începea să se lumineze de ziuă şi primele luciri ale zorilor pătrundeau de pe acum până în fundul trecătorii înguste.

Deasupra capetelor lor au izbucnit strigăte asurzitoare.

Aplecat peste parapet, Kalagani zărise vag siluetele celor doi bărbaţi care fugeau. Unul dintre ei nu putea fi altul decât prizonierul lui Nana Sahib!

Munro! Este Munro! a strigat Kalagani, beat de furie.

Şi, trecând prin portiţa secretă, s-a repezit să-i urmărească, urmat de întreaga lui ceată.

Am fost observaţi! a spus colonelul Munro, fără a-şi încetini paşii.

Am să-i opresc pe primii dintre ei! i-a răspuns Gumi. Mă vor ucide, însă veţi izbuti poate să câştigaţi timp ca să ajungeţi la şosea!

Ne vor ucide pe amândoi, sau vom scăpa împreună! a strigat colonelul.

Colonelul şi Gumi îşi iuţiseră mersul. Ajunşi acum în partea de jos a potecii, mai puţin abruptă, puteau s-o ia la fugă. Nu mai aveau decât vreo patruzeci de paşi până la drumul către Ripore care urma să-i scoată în şosea, unde fuga le-ar fi fost mult uşurată.

Însă şi urmărirea avea să fie mai uşoară. Zadarnic ar fi căutat ei o ascunzătoare: ar fi fost amândoi descoperiţi numaidecât. De unde şi nevoia de a se distanţa de hinduşi şi, în plus, de a ieşi din ultimul defileu al munţilor Vindhya înainte de a fi ajunşi.

Colonelul Munro s-a hotărât pe loc: el nu are să mai cadă viu în mâinile lui Nana Sahib. Pe aceea care-i fusese redată mai curând avea s-o ucidă cu pumnalul lui Gumi decât să i-o predea nababului şi, cu acelaşi pumnal, avea să-şi ia şi el zilele!

Amândoi aveau un avans de aproape cinci minute. În clipa în care primii hinduşi ieşeau prin portiţa secretă, colonelul Munro şi Gumi vedeau drumul care se unea cu poteca, iar şoseaua nu mai era decât la un sfert de milă.

— Ţine-te tare, stăpâne! spunea Gumi, gata să-i facă meterez din trupul său colonelului. Nici cinci minute şi ajungem la şoseaua spre Jabalpur!

— Dar-ar Domnul să găsim ajutoare! a şoptit colonelul Munro. Urletele hinduşilor deveneau tot mai desluşite.

În clipa în care fugarii ajungeau în drum, doi bărbaţi care mergeau iute soseau în partea de jos a potecii.

Lumina era îndestulătoare spre a se putea recunoaşte, şi două nume, întocmai ca două strigăte pline de ură, au răsunat în acelaşi timp:

Munro!

Nana Sahib!

La auzul zgomotului detunăturii, nababul dăduse fuga şi se întorcea în graba mare la fortăreaţă. Nu putea pricepe de ce ordinele i-au fost executate înainte de vreme.

Îl însoţea un hindus, însă, mai înainte ca acesta să fi putut face măcar un singur gest, el şi cădea la picioarele lui Gumi, lovit de moarte cu acelaşi cuţit care tăiase legăturile colonelului.

Spre mine! a strigat Nana Sahib, chemând toată trupa care cobora poteca.

Da, spre tine! a răspuns Gumi.

Şi, mai iute ca fulgerul, s-a năpustit asupra nababului.

Avusese de gând – chiar dacă n-ar fi izbutit să-l ucidă din prima lovitură – să se lupte cel puţin cu el, în aşa fel încât să-i dea timp colonelului Munro să ajungă până la şosea; însă mâna de fier a nababului o oprise pe a sa şi-l făcuse să scape cuţitul pe jos.

Furios că se vede dezarmat, Gumi şi-a înşfăcat atunci adversarul de centură şi, strângându-l la piept, l-a purtat în braţele lui vânjoase, hotărât să se arunce cu el în prima prăpastie întâlnită în cale.

Între timp, Kalagani şi tovarăşii săi se apropiau, gata să ajungă şi ei în partea de jos a potecii; aşadar, nu mai aveau nici o speranţă să scape!

Încă un efort! a repetat Gumi. Am să rezist eu câteva minute, făcându-mi scut din nababul lor. Fugi, stăpâne, fugi fără mine!

Numai că, acum, doar trei minute îi mai despărţeau pe fugari de urmăritori şi nababul îl striga pe Kalagani cu o voce înăbuşită. Deodată, la douăzeci de paşi în faţă, au răsunat nişte strigăte:

Munro! Munro!

Pe drumul către Ripore, se afla Banks, împreună cu căpitanul Hod, Maucler, sergentul Mac Neil, Fox, Parazard şi, la o sută de paşi mai departe, pe şosea, Gigantul de Oţel, scoţând trâmbe de fum, aşteptându-i, împreună cu Storr şi Kaluth.

După distrugerea ultimei locuinţe a Casei cu aburi, nu avuseseră altă hotărâre de luat decât să folosească drept vehicul elefantul, pe care banda de dacoiţi nu izbutise să-l distrugă. Deci, căţăraţi pe Gigantul de Oţel, părăsiseră îndată lacul Puturia şi o apucaseră pe şoseaua spre Jabalpur. Însă, în clipa în care treceau prin dreptul drumului ducând către fortăreaţă, pe deasupra capetelor lor răsunase o detunătură formidabilă şi ei se opriseră.

O presimţire, un instinct, dacă vreţi, îi împinsese să se repeadă pe drumul acesta. Ce sperau? Nici ei n-ar fi putut să spună.

Fapt este că, după câteva minute, colonelul se afla dinaintea lor şi le striga:

Salvaţi-o pe lady Munro!

Şi ţineţi-l bine pe Nana Sahib cel adevărat! ţipa Gumi. Într-o ultimă sforţare plină de furie, îl aruncase la pământ pe nababul pe jumătate sufocat, iar căpitanul Hod, Mac Neil şi Fox au pus mâna pe el.

Apoi, fără a mai cere vreo explicaţie, Banks şi toţi ai săi s-au îndreptat către Gigantul de Oţel, aflat în şosea.

Din ordinul colonelului, care voia să-l predea justiţiei engleze, Nana Sahib a fost legat de gâtul elefantului. Lady Munro a fost culcată în turelă, iar soţul ei s-a aşezat alături de ea.

Preocupat numai de soţia lui care începea să-şi revină în simţiri, el îi pândea cea mai mică licărire de raţiune.

Inginerul şi tovarăşii săi se căţăraseră iute pe spinarea Gigantului de Oţel.

Cu toată viteza! a strigat Banks.

Se făcuse ziuă. Primul grup de hinduşi se şi ivea la vreo sută de paşi în urmă. Trebuia cu orice preţ ca fugarii să ajungă înaintea lor până la postul înaintat al cantonamentului militar din Jabalpur, care apăra ultimul defileu al munţilor Vindhya.

Gigantul de Oţel avea asigurate din belşug apa şi combustibilul, adică tot ce era necesar pentru a-i menţine presiunea şi a-i îngădui maximum de viteză posibil. Însă, pe şoseaua aceea, cu cotituri bruşte, el nu se putea arunca orbeşte înainte.

Strigătele hinduşilor au răsunat atunci de două ori mai puternic; întreaga trupă se apropia văzând cu ochii.

Va trebui să ne apărăm, a spus sergentul Mac Neil.

Ne vom apăra! i-a răspuns căpitanul Hod.

Le mai rămăseseră vreo douăzeci de cartuşe. De unde şi nevoia să nu irosească nici un glonte, întrucât hinduşii erau înarmaţi şi trebuia să fie ţinuţi la distanţă.

Căpitanul Hod şi Fox, cu carabinele în mâini, s-au postat pe crupa elefantului, un pic îndărătul turelei. Gumi, în faţă, cu puşca la umăr, stătea în aşa fel încât să poată trage pieziş. Mac Neil, lângă Nana Sahib, cu un revolver într-o mână şi cu un pumnal în cealaltă, era gata să-l lovească de moarte dacă hinduşii ar fi ajuns până la el. Kaluth şi Parazard, stând dinaintea focarului, îl încărcau cu combustibil. Banks şi Storr supravegheau mersul Gigantului de Oţel.

Urmărirea dura de zece minute. Cel mult două sute de paşi îi mai despărţeau pe hinduşi de Banks şi ai săi. Dacă urmăritorii erau în stare să meargă mai iute, elefantul artificial putea merge mai mult timp decât ei. Toată tactica era deci să-i împiedice să ia avans.

În clipa aceea au răsunat vreo zece focuri de armă. Gloanţele au trecut şuierând pe deasupra Gigantului de Oţel, în afară doar de unul care i-a izbit vârful trompei.

— Nu trageţi! Va trebui să tragem numai la sigur! a strigat căpitanul Hod. Să ne economisim gloanţele! Ei sunt încă prea departe!

Banks, văzând atunci în faţă că şoseaua este aproape în linie dreaptă pe distanţă de o milă, a deschis larg regulatorul de presiune şi Gigantul de Oţel, sporindu-şi viteza, i-a lăsat pe urmăritori la mai multe sute de metri în urmă.

— Ura, ura pentru Gigantul nostru! a strigat căpitanul Hod, care nu se mai putea stăpâni. Ah, canaliile! N-au să pună mâna pe el!

Însă, după acea porţiune în linie dreaptă a şoselei, un soi de defileu urcând şi şerpuind, ultima trecătoare a versantului meridional al munţilor Vindhya, avea negreşit să încetinească din nou mersul lui Banks şi al tovarăşilor săi. Kalagani şi ceilalţi, ştiind bine acest lucru, şi-au continuat urmărirea.

Gigantul de Oţel a ajuns iute la gâtuitura aceea a drumului, care se strecura printre două taluzuri înalte de stâncă.

Au fost nevoiţi atunci să micşoreze viteza şi să nu mai înainteze decât cu extremă precauţie. Din cauza întârzierii, hinduşii au recâştigat tot terenul pierdut. Dacă nu mai trăgeau nădejde să-l salveze pe Nana Sahib, aflat la discreţia unei lovituri de pumnal, cel puţin aveau să-i răzbune moartea.

În curând au răsunat noi detunături, însă fără să atingă pe vreunui dintre cei pe care îi căra Gigantul de Oţel în spinare.

Situaţia începe să devină serioasă! a spus căpitanul Hod, ducând carabina la umăr. Atenţie!

Gumi şi el au tras în acelaşi timp. Izbiţi în piept, doi dintre hinduşii care se apropiaseră mai mult s-au prăbuşit la pământ.

Doi mai puţin! a făcut Gumi, reîncărcându-şi arma.

Doi la sută! a strigat căpitanul Hod. Nu-i de ajuns! Trebuie să le luăm un preţ mai mare!

Ca urmare, carabinele căpitanului şi lui Gumi, la care s-a adăugat puşca lui Fox, au lovit de moarte alţi trei hinduşi.

Înaintând însă prin defileul acela şerpuit, nu mergeau prea repede. După cum ştim, drumul, pe măsură ce se îngusta, urca într-o pantă foarte abruptă. Totuşi, încă o jumătate de milă şi ultimul povârniş al munţilor Vindhya urma să fie depăşit, iar Gigantul de Oţel avea să ajungă la o sută de paşi de postul militar, aflat aproape în faţa gării Jabalpur!

Hinduşii nu erau ei oamenii să dea îndărăt în faţa focurilor de armă ale căpitanului Hod şi tovarăşilor săi. Viaţa lor nu mai conta atunci când era vorba să-l salveze sau să-l răzbune pe Nana Sahib. Zece, douăzeci dintre ei dac-ar fi căzut sub gloanţe, şi tot mai rămâneau optzeci spre a se năpusti asupra Gigantului de Oţel şi a înfrânge mica trupă, căreia elefantul îi slujea drept cetăţuie pe roate. Astfel încât şi-au dublat sforţările ca să-i ajungă pe aceia pe care-i urmăreau.

Dealtfel, Kalagani şi ceilalţi ştiau că, mai mult ca sigur, căpitanul Hod şi ai săi se aflau la ultimele cartuşe şi că, în curând, puştile şi carabinele vor ajunge în mâinile lor nişte arme nefolositoare.

Într-adevăr, fugarii epuizaseră jumătate din muniţia rămasă şi aveau să se afle în imposibilitatea de a se mai apăra.

Au mai răsunat patru împuşcături şi alţi patru hinduşi au fost doborâţi.

Căpitanului Hod şi lui Fox nu le mai rămâneau de tras decât două focuri.

În clipa aceea, Kalagani, care până atunci se cruţase, s-a repezit înainte mai mult decât prudenţa lui i-ar fi îngăduit-o.

Ah, el e! îl am la mână! a strigat căpitanul Hod, ţintindu-l cu cel mai mare calm posibil.

Glontele n-a părăsit carabina căpitanului decât spre a se duce să-l izbească pe urmăritor drept în mijlocul frunţii. Mâinile lui s-au mai agitat o clipă, s-a răsucit pe călcâie şi s-a prăbuşit.

În clipa aceea s-a ivit capătul dinspre miazăzi al defileului. Gigantul de Oţel a făcut un efort suprem. Carabina lui Fox s-a mai auzit detunând, pentru ultima dată.

Un ultim hindus s-a rostogolit la pământ.

Însă hinduşii au băgat de seamă aproape numaidecât că focul încetase şi s-au năpustit la asaltul elefantului, aflat la numai cincizeci de paşi de ei.

La pământ! La pământ! a strigat Banks.

Da! Aşa cum stăteau lucrurile, sosise momentul să părăsească Gigantul de Oţel şi să alerge spre postul militar care nu se găsea prea departe.

Colonelul Munro, purtându-şi cu grijă soţia pe braţe, a coborât pe şosea.

Căpitanul Hod, Maucler, sergentul şi toţi ceilalţi au sărit numaidecât la pământ. Doar Banks rămăsese singur în turelă.

Şi prizonierul? a strigat căpitanul Hod, arătându-l pe Nana Sahib, legat de gâtul elefantului.

Nu te amesteca, domnule căpitan! i-a răspuns Banks pe un ton ciudat.

Apoi, răsucind pentru ultima oară regulatorul de presiune, a coborât şi el.

Au fugit atunci cu toţii, cu pumnalele în mână, gata să-şi vândă scump viaţa.

Între timp, sub presiunea vaporilor, Gigantul de Oţel, deşi lăsat de capul lui, continua să urce povârnişul; însă, nemaifiind cârmuit, a mers să se izbească de taluzul din partea stângă a şoselei, întocmai ca un berbec lovind cu coarnele şi, oprindu-se pe neaşteptate, a astupat aproape tot drumul.

Banks şi ai săi se găseau la o depărtare de vreo treizeci de paşi, atunci când hinduşii s-au năpustit în masă asupra Gigantului de Oţel, spre a-l elibera pe Nana Sahib.

Deodată, un zgomot înspăimântător, asemeni celor mai groaznice bubuituri de tunet, a zguduit straturile de aer cu o violenţă de nedescris.

Mai înainte de a părăsi turela, Banks închisese bine supapele aparatului. Vaporii au atins deci o densitate extrem de mare şi, atunci când Gigantul de Oţel s-a izbit de peretele de stâncă, aburii aceştia, nemaigăsind loc de ieşire prin cilindri, au făcut să explodeze cazanul, ale cărui sfărâmături s-au împrăştiat în toate direcţiile.

Bietul Gigant, a strigat căpitanul Hod, a murit ca să ne salveze pe noi!