Capitolul XIV.

CEL DE-AL CINCIZECILEA TIGRU AL CĂPITANULUI HOD.

Colonelul Munro împreună cu prietenii şi însoţitorii săi nu mai aveau acum a se teme nici de nabab, nici de hinduşii care îşi legaseră viaţa de soarta acestuia şi nici de dacoiţii din rândul cărora Nana Sahib îşi alcătuise o gardă de temut prin părţile acelea ale Bundelkundului.

La auzul zgomotului exploziei, soldaţii din postul de la Jabalpur ieşiseră în număr mare. Aceia dintre tovarăşii lui Nana Sahib care mai rămăseseră în viaţă, lipsiţi de conducător, o luaseră numaidecât la fugă.

Colonelul Munro şi-a făcut cunoscut numele. După o jumătate de oră ajungeau cu toţii în gară, unde au găsit din abundenţă tot ceea ce le lipsise şi mai cu seamă alimente, de care aveau cea mai mare nevoie.

Lady Munro a fost găzduită într-un hotel confortabil până în clipa când avea să fie condusă la Bombay. Acolo, sir Edward Munro spera să redea viaţă sufletului aceleia care nu mai trăia decât cu trupul şi care urma să fie veşnic moartă pentru el, atâta vreme cât nu avea să-şi recapete raţiunea!

La drept vorbind, niciunul dintre prietenii săi nu se resemnase să nu mai spere în apropiata vindecare a lady-ei Munro. Toţi aşteptau plini de încredere un eveniment care – numai el – ar fi putut să transforme din temelii existenţa colonelului.

A rămas lucru stabilit ca, încă de a doua zi, s-o pornească spre Bombay. Primul tren i-ar fi dus pe toţi locatarii Casei cu aburi către capitala Indiei occidentale. De astă dată i-ar fi purtat cu toată viteza vulgara locomotivă şi nu neobositul Gigant de Oţel, din care nu mai rămăseseră acum decât nişte rămăşiţe informe.

Însă nici căpitanul Hod, fanaticul său admirator, nici Banks, ingeniosul lui creator, şi niciunul dintre membrii expediţiei nu aveau să-l uite vreodată pe „credinciosul animal” căruia ajunseseră până la urmă să-i acorde o viaţă reală. În memoria lor avea să răsune multă vreme zgomotul exploziei care l-a nimicit.

Astfel încât nu ne vom mira dacă, înainte de a părăsi Jabalpur, Banks, căpitanul Hod, Maucler, Fox şi Gumi au dorit să se mai întoarcă la locul catastrofei.

Era vădit că nu mai aveau deloc a se teme de fugarii dacoiţi. Totuşi, din mai mare spirit de prevedere, atunci când inginerul şi însoţitorii săi au ajuns la postul militar din munţii Vindhya, li s-a alăturat un detaşament de soldaţi şi, pe la ora unsprezece, soseau la intrarea în defileu.

Mai întâi, au găsit risipite pe pământ cinci sau şase cadavre mutilate. Erau trupurile acelora care asaltaseră Gigantul de Oţel, năpustindu-se asupra lui spre a-l elibera pe Nana Sahib.

Asta era tot. Nici urmă de dacoiţi. În loc să se întoarcă în ascunzătoarea lor de la Ripore, acum cunoscută, ultimii credincioşi ai lui Nana Sahib fuseseră nevoiţi să se risipească prin valea Nerbuddei.

Cât priveşte Gigantul de Oţel, el fusese cu totul distrus datorită exploziei cazanului. Unul dintre picioarele sale lungi fusese aruncat la mare distanţă. O bucată de trompă, izbită de taluz, se înfipsese acolo şi ieşea din el ca un braţ gigantic. Pretutindeni se vedeau bucăţi de tablă îndoite, piuliţe, buloane, grătare, rămăşiţe de cilindri, articulaţii de bielă.

În clipa exploziei, atunci când supapele închise nu mai puteau să le îngăduie ieşirea, tensiunea vaporilor fusese înspăimântătoare şi poate chiar depăşise douăzeci de atmosfere.

Şi acum, din elefantul artificial de care locatarii Casei cu aburi se arătaseră atât de mândri, din acel colos care stârnea admiraţia superstiţioasă a hinduşilor, din capodopera mecanică a inginerului Banks, din acest vis înfăptuit al rajahului Bhutanului, nu mai rămânea decât o carcasă de nerecunoscut, lipsită de valoare!

Bietul animal! nu s-a putut împiedica să nu strige căpitanul Hod dinaintea cadavrului iubitului său Gigant de Oţel.

Se poate fabrica altul… altul care să fie şi mai puternic! a spus Banks.

Neîndoielnic, a răspuns căpitanul, lăsând să-i scape un oftat adânc, dar n-o să mai fie el!

În timp ce-şi desfăşurau cercetările, inginerului şi tovarăşilor săi le-a venit ideea să caute dacă nu se mai găseau ceva resturi din trupul lui Nana Sahib. În lipsa figurii nababului, uşor de recunoscut, s-ar fi mulţumit şi cu mâinile lui, unde lipsa unui deget le-ar fi fost de ajuns ca să-i constate identitatea. Ar fi vrut tare mult să aibă dovada incontestabilă a morţii aceluia care nu mai putea fi confundat cu fratele său Balao Rao.

Însă niciunul dintre resturile însângerate care zăceau presărate pe pământ nu părea să-i fi aparţinut lui Nana Sahib. Fanaticii săi tovarăşi i-or fi transportat până la ultima rămăşiţele pământeşti? Era mai mult decât posibil.

Într-adevăr aşa şi păreau să se fi petrecut lucrurile; întrucât nu exista nici o dovadă sigură asupra morţii lui Nana Sahib ⁱⁱ , legenda avea să reintre în drepturile sale; fapt este că în mintea populaţiilor din India centrală nababul acela care nu putea fi prins ar fi fost socotit totdeauna ca fiind în viaţă, până în clipa în care s-ar fi făcut din fostul şef al şipailor un zeu nepieritor.

Însă Banks şi ai săi nu puteau admite ca Nana Sahib să fi supravieţuit exploziei.

S-au întors în gară, dar nu mai înainte ca Hod să fi luat o bucată dintr-un colţ al Gigantului de Oţel – rămăşiţă de preţ, din care el voia să-şi facă un souvenir.

A doua zi, la 4 octombrie, părăseau cu toţii gara Jabalpur, într-un vagon pus la dispoziţia colonelului Munro şi a personalului său. După douăzeci şi patru de ore ei străbăteau munţii Ghaţii occidentali, aceşti Anzi hinduşi care se desfăşoară pe o lungime de trei sute şaizeci de leghe în mijlocul unor păduri dese de baniani, sicomori, arbori de teck, palmieri, cocotieri, arbori de piper, de santal şi de bambuşi. După alte câteva ore, trenul îi depunea în insula Bombay care, împreună cu Insulele Salcette, Insulele Elefanţilor şi altele, alcătuieşte o minunată radă şi găzduieşte, la extremitatea de sud-est, capitala guvernământului.

Colonelul Munro nu avea să rămână în acest oraş mare, în care se întâlnesc arabi, persani, baniani, abisinieni, parşi sau ghebri, şindi, europeni de toate naţionalităţile, ba – se pare – chiar şi hinduşi.

Consultaţi asupra stării lady-ei Munro, medicii i-au recomandat să o instaleze într-o vilă de prin împrejurimi, unde liniştea, la care să se adauge îngrijirile lor zilnice şi necurmatul devotament al soţului ei, urmau să producă un efect salutar.

A trecut o lună. Niciunul dintre tovarăşii colonelului, niciunul dintre servitorii săi nu se gândiseră să-l părăsească. Voiau cu toţii să fie de faţă în acea zi, nu prea îndepărtată, în care să poată fi întrevăzută vindecarea tinerei femei.

Şi, în sfârşit, ei au avut această bucurie. Încet, încet, lady-ei Munro i-a revenit judecata. Femeia cu un spirit atât de fermecător odinioară a început iarăşi să gândească. Din aceea care fusese Flacăra Rătăcitoare nu mai rămăsese nimic, nici măcar amintirea.

„Laurence! Laurence!” strigase colonelul Munro şi lady Munro, recunoscându-l în sfârşit, îi căzuse în braţe.

După o săptămână, foştii locatari ai Casei cu aburi se strângeau cu toţii în bungalowul din Calcutta. Aveau să înceapă aici o viaţă cu totul diferită de aceea care existase până atunci în bogata locuinţă. Banks urma să-şi petreacă aici clipele de răgaz pe care i le îngăduiau lucrările lui, căpitanul Hod concediile de care putea dispune. Cât despre Mac Neil şi Gumi, ei erau de-ai casei şi nu aveau să se mai despartă niciodată de colonelul Munro.

La acea epocă, Maucler a fost silit să plece din Calcutta spre a se reîntoarce în Europa. A făcut-o odată cu căpitanul Hod care îşi terminase concediul şi pe care credinciosul său Fox avea să-l urmeze în cantonamentele militare din Madras.

La revedere, căpitane, i-a spus colonelul Munro. Aş fi fericit să cred că nu ai nimic de regretat de pe urma călătoriei prin India septentrională, decât – cel mult – că nu ai ucis şi pe cel de al cincizecilea tigru.

Ba l-am ucis, domnule colonel.

Cum! L-ai ucis?

Fără îndoială, i-a răspuns căpitanul Hod cu un gest superb. Patruzeci şi nouă de tigri şi…cu Kalagani… nu fac cincizeci?

SFÂRŞIT