Capitolul III.

RĂSCOALA ŞIPAILOR ⁱ

Câteva cuvinte vă vor face cunoscute, în mod sumar, ceea ce era India în perioada la care se referă această povestire şi, îndeosebi, ce a însemnat acea formidabilă insurecţie a şipailor, ale cărei principale evenimente se cuvine să le relatăm aici.

Pe la l600, sub domnia Elisabetei, pe acest Pământ Sfânt al lui Aryavarta, în mijlocul unei populaţii de două sute de milioane de locuitori dintre care o sută douăsprezece milioane aparţineau religiei hinduse, a fost fondată prea-onorabila Companie a Indiilor, cunoscută sub porecla foarte englezească de „Old John Company”.

La început era o simplă „asociaţie de negustori, făcând trafic cu Indiile orientale”, în fruntea căreia a fost numit ducele de Cumberland.

La acea epocă, puterea portugheză, care fusese mare în Indii, începuse să scadă. Astfel încât englezii, folosindu-se de această situaţie, au încercat o primă tentativă de administraţie politică şi militară în guvernământul Bengalului, a cărui capitală, Calcutta, avea să devină centrul noii ocârmuiri. Mai întâi, regimentul 39 al armatei regale, expediat din Anglia, a venit să ocupe provincia. De aici şi deviza, pe care o mai poartă încă pe drapel: Primus în Indiis.

Totuşi, aproape în acelaşi timp, fusese fondată o companie franceză, pusă sub patronajul lui Colbert. Ea urmărea acelaşi ţel cu acela pe care compania de negustori din Londra şi-l fixase drept obiectiv. Din această rivalitate aveau să se işte conflicte de interese. Au urmat lupte îndelungate, cu izbânzi şi înfrângeri, în care s-au ilustrat un Dupleix, un Labourdonnais, un Lally-Tollendal.

Până la urmă, francezii, zdrobiţi numericeşte, au fost siliţi să abandoneze pentru totdeauna Karnataka, acea porţiune a peninsulei care cuprinde o parte din ţărmul său răsăritean.

Lordul Clive, scutit de concurenţi, nemaitemându-se de nimic rău nici din partea Portugaliei, nici din partea Franţei, a trecut atunci la consolidarea cuceririi Bengalului, al cărui guvernator general a gost numit lordul Hastings. A urmat un şir de reforme, înfăptuite de o administraţie abilă şi perseverentă. Însă, începând din ziua aceea, Compania Indiilor, atât de puternică şi către care se îndreptau toate preocupările, a fost lovită direct în interesele sale cele mai vii. Câţiva ani mai târziu, în l784, Pitt a mai adus şi alte modificări zapisului ei străvechi. Sceptrul său a trebuit să treacă în mâinile consilierilor Coroanei. Iată şi rezultatele noii stări de lucruri: în l8l3, Compania avea să piardă monopolul comerţului cu Indiile, iar în l833, monopolul comerţului cu China.

Cu toate acestea, dacă Anglia nu mai avea de luptat împotriva asociaţiilor străine în peninsulă, ea a avut de susţinut războaie grele fie cu foştii proprietari ai pământurilor, fie cu ultimii cuceritori asiatici ai bogatului domeniu.

În l828, englezii erau stăpâni – direct sau indirect – pe o parte însemnată a teritoriului; cu lordul William Bentinck a început o nouă fază administrativă.

Odată cu transformarea în trupe regulate a forţelor militare din India, din armata aceasta au făcut parte două contingente foarte deosebite, contingentul european şi contingentul nativ sau indigen. Primul alcătuia armata regală, compusă din regimente de cavalerie, batalioane de infanterie şi din batalioane de infanterie europeană aflate în serviciul Companiei Indiilor; cel de al doilea forma armata nativă, cuprinzând batalioane de infanterie şi batalioane de cavalerie, tot trupe regulate însă indigene, comandate de ofiţeri englezi. La acestea trebuie să mai adăugăm artileria, al cărei personal, aparţinând Companiei, era european, cu excepţia doar a câtorva baterii.

Care erau efectivele acestor unităţi, denumite în armata regală regimente sau batalioane, indiferent de numărul militarilor? În ce priveşte infanteria, câte o mie o sută de oameni de fiecare batalion în guvernământul Bengal şi câte opt până la nouă sute în guvernămintele Bombay şi Madras; pentru cavalerie, câte şase sute de săbii de fiecare regiment din ambele armate.

Într-un cuvânt, în anul l857, după cum a stabilit cu o extremă precizie domnul de Valbezen în ale sale Noi studii asupra englezilor şi a Indiei, o lucrare foarte remarcată, se puteau „evalua la două sute de mii de oameni trupele native şi la patruzeci şi cinci de mii de oameni trupele europene, totalul forţelor din cele trei guvernăminte”.

Or, şipaii, formând un corp de armată regulat pe care îl comandau ofiţeri englezi, aveau tendinţa de a scutura jugul aspru al disciplinei europene, pe care li-l impuneau cuceritorii. Încă din l806, poate chiar din imboldul fiului lui Tippo Sahib, garnizoana armatei indigene din Madras, cantonată la Vellore, ucisese pe ostaşii din avanposturile regimentului 69 al armatei regale, incendiase cazărmile, împuşcase pe ofiţeri şi pe membrii familiilor lor. Care fusese cauza acelei rebeliuni – cel puţin cauza ei aparentă? O pretinsă problemă legată de mustăţi, de pieptănătură şi de cercei. De fapt, era vorba de ura celor invadaţi, împotriva invadatorilor.

Această primă răscoală a fost grabnic înăbuşită de forţele regale cantonate la Ascot.

Un motiv de acelaşi gen – şi de asemenea un pretext – avea să provoace, la începuturile sale, şi prima mişcare insurecţională de la l857 – mişcare cu mult mai de temut şi care ar fi nimicit puterea engleză în India dacă trupele native din guvernămintele Madras şi Bombay ar fi luat şi ele parte.

La începutul insurecţiei, lordul Canning se afla în fruntea administraţiei, în calitate de guvernator general. Se prea poate ca acel om de stat să se fi înşelat asupra răsunetului mişcării. Încă înainte cu câţiva ani, steaua Regatului Unit pălise în mod vizibil pe cerul hindus. În l842, retragerea de la Kabul venise să scadă prestigiul cuceritorilor europeni. În anumite împrejurări, purtarea armatei engleze în timpul războiului Crimeii nu fusese nici ea la înălţimea reputaţiei sale militare. De aceea, a sosit clipa în care şipaii, bine informaţi în privinţa celor ce se petreceau pe malurile Mării Negre, s-au gândit că o revoltă a trupelor indigene ar avea, poate, sorţi de izbândă. Dealtminteri, nu era nevoie decât de o scânteie spre a înflăcăra spiritele bine pregătite, pe care barzii, brahmanii şi mulvii le aţâţau cu predicile şi cânturile lor.

Ocazia s-a ivit în cursul anului l857, când contingentul armatei regale a fost întrucâtva redus, datorită unor complicaţii externe.

La începutul acelui an, Nana Sahib, cunoscut şi sub numele de nababul Dandu-Pant, care-şi avea reşedinţa în apropiere de Kanpur, a mers la Delhi şi apoi la Lucknow, în scopul neîndoielnic de a provoca răscoala, pregătită de multă vreme.

Într-adevăr, la scurt timp după plecarea lui Nana Sahib, a şi început mişcarea insurecţională.

Guvernul englez introdusese în armata nativă folosirea carabinei Enfield, care necesită întrebuinţarea unor cartuşe unse cu grăsime. Într-o zi s-a răspândit zvonul că grăsimea este fie seu de vită, fie untură de porc, după cum cartuşele aveau să fie folosite de soldaţii hinduşi sau musulmani din armata indigenă.

Or, într-o ţară în care populaţia renunţă să se folosească până şi de săpun, întrucât grăsimea unui animal sfânt sau spurcat ar putea să intre în alcătuirea lui, întrebuinţarea cartuşelor unse cu această substanţă – cartuşe care urmau să fie rupte cu dinţii – avea să fie primită cu mare greutate. În urma reclamaţiilor, guvernul a cedat în parte; însă în zadar a modificat el mânuirea carabinei şi a dat asigurări că grăsimile de care fusese vorba nu mai erau folosite la fabricarea cartuşelor, el n-a izbutit să liniştească şi să convingă pe nimeni din rândul armatei şipailor.

La 24 februarie, la Berampore, regimentul 34 a refuzat cartuşele. Pe la mijlocul lunii martie, un adjutant este ucis şi, după executarea făptaşilor, regimentul dizolvat avea să răspândească în ţinuturile învecinate cei mai activi fermenţi ai răscoalei.

La începutul insurecţiei, la Lahore, marele judecător Montgomery şi brigadierul Corbett izbutiseră să dezarmeze, fără vărsare de sânge, sub ameninţarea a douăsprezece piese de artilerie cu fitilurile aprinse, regimentele 8, l6, 26 şi 49 din armata nativă. La Multan, regimentele indigene 62 şi 29 fuseseră şi ele silite să depună armele, fără a putea măcar să încerce să opună o rezistenţă mai serioasă. Tot astfel, la Peshawar, regimentele 24, 27 şi 5l au fost dezarmate de către brigadierul S. Colton şi colonelul Nicholson, în clipa în care revolta era pe cale să izbucnească. Însă, o parte din ofiţerii regimentului 5l fugind în munţi, pe capetele lor s-au pus premii şi în curând acestea au şi fost aduse, toate.

Era numai începutul represaliilor.

O coloană de asalt, comandată de colonelul Nicholson, a fost aruncată atunci asupra unui regiment nativ care mărşăluia spre Delhi. Revoltaţii au fost repede ajunşi din urmă, înfrânţi, dispersaţi şi o sută douăzeci de prizonieri au fost readuşi la Peshawar. Toţi fără deosebire au fost condamnaţi la moarte; însă numai unul din trei urma să fie executat. Zece tunuri au fost înşirate pe câmpul de manevre, câte un prizonier legat la fiecare din gurile lor şi, de cinci ori cele zece tunuri au scuipat foc, acoperind câmpia cu rămăşiţe informe, în mijlocul unei atmosfere mirosind îngrozitor a carne arsă.

După domnul de Valbezen, cei executaţi au pierit aproape toţi cu acea eroică nepăsare pe care indienii ştiu atât de bine s-o păstreze în faţa morţii. „Domnule căpitan, i-a spus unuia dintre ofiţerii care conduceau execuţia, un şipai frumos de douăzeci de ani, mângâind cu nepăsare instrumentul morţii, domnule căpitan, nu-i nevoie să mă legaţi, n-am deloc poftă să fug”.

Aşa s-a petrecut această primă şi îngrozitoare execuţie, care avea să fie urmată de atâtea altele.

Iată dealtfel ordinul de zi pe care, la aceeaşi dată, la Lahore, brigadierul Chamberlaine l-a adus la cunoştinţa trupelor native după executarea a doi şipai din regimentul 55: „Aţi văzut cum au fost legaţi de vii la gura tunurilor şi făcuţi bucăţi doi dintre camarazii voştri; aceasta va fi pedeapsa tuturor trădătorilor. Conştiinţa voastră vă va spune la ce chinuri vor fi ei supuşi pe lumea cealaltă. Cei doi soldaţi au fost daţi morţii cu ajutorul tunului şi nu prin spânzurare, pentru că am vrut să-i scutesc de atingerea călăului şi să vă dovedesc astfel că guvernul, chiar şi în aceste zile de criză, nu vrea să facă nimic care să aducă o cât de mică lezare prejudecăţilor voastre religioase şi de castă”.

La 30 iulie, două sute treizeci şi şapte de prizonieri au căzut pe rând în faţa plutonului de execuţie şi alţi cincizeci n-au scăpat de ultimul supliciu decât spre a muri de foame şi sufocare în închisoarea în care fuseseră duşi din nou.

La 28 august, din cei opt sute şaptezeci de şipai care fugeau din Lahore, şase sute cincizeci şi nouă erau măcelăriţi fără milă de către soldaţii armatei regale.

La 23 septembrie, după cucerirea oraşului Delhi, trei prinţi din familia regală – moştenitorul prezumtiv şi cei doi veri ai lui – se predau necondiţionat generalului Hodson, care i-a purtat cu o escortă de numai cinci oameni în mijlocul unei mulţimi ameninţătoare de cinci mii de hinduşi. Şi, cu toate acestea, la jumătatea drumului, Hodson a oprit carul care-i ducea pe prizonieri, a urcat lângă ei, le-a ordonat să-şi dezvelească piepturile şi i-a ucis pe tustrei cu focuri de revolver. „Această execuţie sângeroasă făptuită de mâna unui ofiţer englez, spune domnul de Valbezen, avea să stârnească în Punjab cea mai înaltă admiraţie”.

După cucerirea oraşului Delhi, trei mii de prizonieri piereau ucişi cu tunul sau prin spânzurătoare şi, împreună cu ei, douăzeci şi nouă de membri ai familiei regale. Ce-i drept, asediul oraşului Delhi îi costase pe asediatori două mii o sută cincizeci şi unu de europeni şi o mie şase sute optzeci şi şase de nativi.

La Allahabad – groaznice măceluri umane, nu numai printre şipai, ci şi în rândul populaţiei umile, care luase parte, în mod aproape inconştient, la prădăciune.

În Lucknow, la l6 noiembrie, două mii de şipai executaţi prin împuşcare, la Sikander Bagh, au acoperit cu cadavrele lor un spaţiu de o sută douăzeci de metri pătraţi.

La Kanpur, după masacru, colonelul Neil i-a silit pe condamnaţi, înainte de a-i trimite la spânzurătoare, să lingă şi să cureţe cu limba, proporţional cu poziţia de castă, fiecare pată de sânge rămasă în casa în care pieriseră victimele. Pentru aceşti hinduşi însemna că moartea era precedată de dezonoare.

În timpul expediţiei din India centrală, execuţiile prizonierilor au continuat fără încetare şi, sub focul salvelor de muschetă, „ziduri de carne omenească se prăbuşeau la pământ”.

La 9 martie l858, la atacul Casei galbene, din cursul celui de al doilea asediu al oraşului Lucknow, după o înspăimântătoare decimare a şipailor, pare lucru sigur că unul dintre aceşti nenorociţi a fost fript de viu, chiar sub ochii ofiţerilor englezi.

În ziua de ll martie, cincizeci de trupuri de şipai umpleau şanţurile palatului begumei21 din Lucknow, fără ca măcar un singur rănit să fi fost cruţat de către soldaţii care nu se mai puteau înfrâna.

În sfârşit, în douăsprezece zile de luptă, trei mii de nativi piereau de ştreang sau de glonte, şi, printre ei, trei sute optzeci de fugari îngrămădiţi pe insula lui Hidaspe, care se refugiaseră tocmai în Kashmir.

Pe scurt, fără a ţine seama de numărul şipailor care şi-au găsit moartea cu arma în mână, în timpul acestei represiuni nemiloase – represiune care nu îngăduia luarea de prizonieri – numai în campania din Punjab găsim nu mai puţin de şase sute douăzeci şi opt de indigeni împuşcaţi sau legaţi la gura tunurilor din ordinul autorităţilor militare, o mie trei sute şaptezeci din ordinul autorităţilor civile, trei sute optzeci şi şase spânzuraţi din ordinul ambelor autorităţi.

Făcând totalul, la începutul anului l859, se aprecia la peste o sută douăzeci de mii numărul ofiţerilor şi soldaţilor nativi care au pierit şi la mai bine de două sute de mii cel al indigenilor civili care au plătit cu viaţa participarea, adesea îndoielnică, la insurecţie. Îngrozitoare represalii împotriva cărora – şi poate nu fără temei – domnul Gladstone a protestat cu energie în parlamentul englez.

Era important, pentru povestirea care urmează, să stabilim, de o parte şi de cealaltă, bilanţul acestui pomelnic al morţilor. El trebuia întocmit, pentru a-l face pe cititor să înţeleagă ce ură de nestins mai rămăsese atât în inima celor învinşi, însetaţi de răzbunare, cât şi în aceea a învingătorilor care, după zece ani, erau încă îndoliaţi după victimele de la Kanpur şi Lucknow.

Cât priveşte aspectele pur militare ale întregii campanii purtate împotriva rebelilor, ele cuprind următoarele expediţii, care vor fi citate pe scurt:

A fost mai întâi prima campanie din Punjab, care a costat viaţa lui sir John Laurence.

A venit apoi asediul oraşului Delhi, această capitală a insurecţiei, întărită cu mii de fugari şi în care Mohamed Shah Bahadur a fost proclamat împărat al Hindustanului. „Sfârşiţi odată cu Delhi!”, ordonase în mod imperios guvernatorul general într-o ultimă telegramă adresată comandantului-şef şi asediul, început în noaptea de l3 iunie, avea să se termine la l9 septembrie, după ce costase viaţa generalilor sir Harry Barnard şi John Nicholson.

În acelaşi timp, după ce Nana Sahib pusese să fie proclamat peishwah22 şi încoronat în cetatea Bilhur, generalul Havelock îşi executa marşul asupra oraşului Kanpur. El a intrat aici la l7 iulie, prea târziu însă spre a mai putea împiedica săvârşirea ultimului masacru şi a-l captura pe Nana Sahib, care a izbutit să fugă împreună cu cinci mii de oameni şi patruzeci de piese de artilerie.

Odată oraşul cucerit, Havelock întreprindea o primă campanie în regatul Aud şi, la 28 iulie, el trecea Gangele cu o mie şapte sute de oameni şi numai zece tunuri, îndreptându-se spre Lucknow.

Au intrat atunci în scenă sir Colin Campbell şi generalul maior sir James Outram. Asediul oraşului Lucknow avea să dureze optzeci şi şapte de zile şi să coste viaţa lui sir Henri Lawrence şi a generalului Havelock. Apoi, Colin Campbell, după ce fusese silit să se retragă spre Kanpur, pe care a pus definitiv stăpânire, se pregătea pentru o a doua campanie.

Între timp, alte trupe eliberau Mohir, unul dintre oraşele Indiei centrale, şi porneau într-o expediţie de-a curmezişul Malwei, care avea să restabilească autoritatea engleză asupra acestui regat.

La începutul anului l858, Campbell şi Outram începeau o a doua campanie în Aud, cu patru divizii de infanterie comandate de generalii-maiori sir James Outram şi sir Edward Lugar şi de brigadierii Walpole şi Franks. Cavaleria se afla sub ordinele lui sir Hope Grant, armele speciale sub comanda lui Wilson şi a lui Robert Napier. Erau vreo douăzeci şi cinci de mii de luptători, la care maharajahul Nepalului avea să adauge douăsprezece mii de gurkha. Însă armata răsculată a begumei număra nu mai puţin de o sută douăzeci de mii de oameni, iar oraşul Lucknow şapte până la opt sute de mii de locuitori. Primul atac s-a dat la 6 martie. În ziua de l6, după o serie de lupte în cursul cărora au căzut căpitanul de vas sir William Peel şi maiorul Hodson, englezii se aflau în stăpânirea acelei părţi a oraşului situată pe malurile râului Gumti. În ciuda acestor avantaje, beguma şi fiul ei mai rezistau în palatul Musa-Bagh în extremitatea de nord-vest a localităţii, iar Mulvi, conducătorul musulman al răscoalei, refugiat în chiar centrul oraşului Lucknow, refuza să se predea. La l9 martie, un atac al lui Outram şi la 2l ale aceleiaşi luni o luptă norocoasă le-au confirmat în sfârşit englezilor deplina stăpânire a acestui meterez de temut al insurecţiei şipailor.

În cursul lunii aprilie, revolta intra în ultima sa fază. A fost organizată o expediţie în Rohilkhande, unde îşi găsiseră adăpost un mare număr de insurgenţi fugari. Bareilly, capitala regatului, a fost primul obiectiv al conducătorilor armatei regale. Începuturile n-au fost deloc fericite. Brigadierul Adrien Hope a fost ucis. Dar, spre sfârşitul lunii, sosea Campbell, recucerea Shahjahanpur, apoi, la 5 mai, atacând Bareilly, a copleşit oraşul cu un torent de foc şi l-a cucerit, fără să-i fi putut împiedica însă pe rebeli să-l evacueze.

În acelaşi timp, în India centrală, începeau campaniile lui sir Hugh Rose. Acest general, în primele zile ale lunii ianuarie l858, mărşăluia spre Sanghar, de-a curmezişul regatului Bhopal, îi elibera garnizoana la 3 februarie, cucerea fortul Guratoka zece zile mai târziu, forţa defileurile lanţului muntos Vindhya prin trecătoarea Maudanpore, trecea peste râul Betwa, sosea înaintea oraşului Jhansi, apărat de unsprezece mii de răsculaţi sub ordinele cumplitei rani23, îl împresura cu trupe la 22 martie pe o căldură toridă, trimitea două mii de ostaşi din armata asediatoare ca să taie calea celor douăzeci de mii de oameni din contingentul din Gwalior aduşi de către vestitul Tantia-Topi, îl respingea pe acest conducător, dădea asaltul la 2 aprilie, spărgea zidul împrejmuitor, cucerea citadela din care rani izbutea să scape cu fuga, relua operaţiunile împotriva fortului Calpi în care rani şi Tantia-Topi hotărâseră să lupte până la moarte, punea stăpânire pe el la 22 mai, după un asalt îndârjit, continua campania în urmărirea rani-ei şi a însoţitorului său care intraseră în grabă în Gwalior, îşi concentra aici, la l6 iunie, cele două brigăzi cărora li se adăugau întăriri trimise de brigadierul Napier, îi zdrobea pe răsculaţi la Morar, supunea oraşul de garnizoană la l8 iunie şi se întorcea la Bombay după o campanie triumfală.

Rani a murit exact înaintea oraşului Gwalior, într-o ciocnire de avanposturi. Această regină de temut, întru totul devotată nababului, cea mai credincioasă tovarăşă a sa în timpul insurecţiei, a fost ucisă chiar de mâna lui sir Edward Munro. Nana Sahib deasupra cadavrului lady-ei Munro la Kanpur, colonelul deasupra cadavrului rani-ei la Gwalior, iată doi bărbaţi prin care se poate rezuma răscoala şi represiunea, doi duşmani a căror ură ar fi avut urmări îngrozitoare dacă ei s-ar fi întâlnit vreodată faţă în faţă!

Din clipa aceasta putem socoti insurecţia ca şi înfrântă, în afară, poate, de câteva părţi din regatul Aud. Campbell intră deci din nou în campanie la 2 noiembrie, pune stăpânire pe ultimele poziţii ale revoltaţilor şi sileşte pe câţiva şefi însemnaţi să se supună. Totuşi, unul dintre ei, Beni Madho, n-a fost prins. În luna decembrie se aude că s-a refugiat într-un district limitrof cu Nepalul. Se afirmă că Nana Sahib, fratele său Balao Rao şi beguma din Aud se află împreună cu el. Mai târziu, în ultimele zile ale anului, circulă zvonul că s-au dus cu toţii să caute adăpost pe râul Rapti, la limita dintre regatele Nepal şi Aud. Campbell îi urmăreşte îndeaproape, însă ei trec graniţa. Abia în primele zile ale lunii februarie l859, o brigadă engleză, din care făcea parte un regiment aflat sub ordinele colonelului Munro, i-a putut urmări până în Nepal. Beni Madho este ucis, iar beguma din Aud şi fiul ei sunt făcuţi prizonieri, însă primesc încuviinţarea să locuiască în capitala Nepalului. În ce-i priveşte pe Nana Sahib şi pe Balao Rao, multă vreme s-a crezut despre ei că muriseră. Dar nu era aşa.

Oricum ar fi stat lucrurile, însă, formidabila insurecţie fusese zdrobită. Tantia-Topi, predat de către locotenentul său Man-Singh şi condamnat la moarte, fusese executat, la l5 aprilie, ia Sipri. Acest rebel, „această figură cu adevărat remarcabilă a marii drame a insurecţiei indiene, spune domnul de Valbezen, şi care a dat dovada unui geniu politic plin de calcul şi de îndrăzneală”, a murit pe eşafod.

Şi totuşi, sfârşitul revoltei şipailor, care putea să-i facă pe englezi să piardă India dacă ea s-ar fi întins în toată peninsula şi mai cu seamă dacă mişcarea ar fi căpătat un caracter naţional, avea să provoace căderea onorabilei Companii a Indiilor.

Într-adevăr, Curtea Directorilor fusese ameninţată cu decăderea din drepturi de către lordul Palmerston, încă de la sfârşitul anului l857.

La l noiembrie l858, o proclamaţie publicată în douăzeci de limbi anunţa că Maiestatea Sa Victoria Beatrix, regină a Angliei, dobândea şi sceptrul Indiei; câţiva ani mai târziu ea avea să fie încoronată ca împărăteasă a Indiilor.

Aceasta a fost opera lordului Stanley. Principalele dispoziţii ale noului guvern erau următoarele: titlul de guvernator înlocuit cu acela de vicerege, un Secretar de Stat şi cincisprezece membri alcătuind guvernul central, membrii Consiliului Indiei recrutaţi din afara administraţiei indiene, guvernatorii guvernămintelor Madras şi Bombay numiţi direct de către regină, membrii serviciilor administraţiei indiene şi comandanţii-şefi ai armatei aleşi de către Secretarul de Stat.

În ceea ce priveşte forţele militare, armata regală numără cu şaptesprezece mii de oameni mai mult decât înaintea revoltei şipailor, adică cincizeci şi două de regimente de infanterie, nouă regimente de puşcaşi şi o artilerie considerabilă, cinci sute de săbii pentru un regiment de cavalerie şi şapte sute de baionete pentru un regiment de infanterie.

Armata nativă este compusă din o sută treizeci şi şapte regimente de infanterie şi patruzeci de regimente de cavalerie; însă artileria sa, aproape fără excepţie, este alcătuită din militari europeni.

Iată starea peninsulei, din punct de vedere administrativ şi militar, şi efectivul forţelor care apără un teritoriu de patru sute de mii de mile pătrate.

„Englezii, spune pe drept cuvânt domnul Grandidier, au avut fericirea să găsească în această mare şi strălucită ţară un popor blând, îndemânatic, civilizat şi obişnuit de multă vreme cu jugul tuturor stăpânilor. Însă ei trebuie să ia seama bine, căci blândeţea îşi are şi ea limitele sale, iar jugul să nu fie zdrobitor, căci altminteri, într-o bună zi, capetele plecate se ridică şi-l sfărâmă”.