Capitolul IV.

ÎN FUNDUL PEŞTERILOR ELLOREI.

Din păcate, acesta era adevărul adevărat: prinţul maharat Dandu-Pant, fiul adoptiv al lui Baji-Rao, peishwah de Poona, adică, pe scurt, Nana Sahib – care în vremea aceea era poate singurul supravieţuitor din rândul conducătorilor răscoalei şipailor – reuşise să-şi părăsească ascunzătorile inaccesibile din Nepal. Viteaz, îndrăzneţ, deprins să înfrunte primejdiile pe loc, priceput să dejoace orice urmărire, atoateştiutor în arta de a-şi încurca propriile urme, nemaipomenit de viclean, el se aventurase până în provinciile Dekkanului, sub imboldul veşnic viu al unor uri pe care îngrozitoarele represalii ale insurecţiei de la l857 izbutiseră numai să i-o înzecească. Da, Nana Sahib le juruise stăpânitorilor Indiei o ură de moarte.

El era moştenitorul lui Baji-Rao, şi, atunci când peishwah-ul a murit în l85l, Compania a refuzat să-i mai plătească pensia de opt laci de rupii24, la care avea dreptul. Iată una dintre cauzele acestei uri, care avea să atingă cele mai mari excese.

Dar ce mai spera Nana Sahib? În urmă cu opt ani de zile, revolta şipailor fusese complet zdrobită. Guvernul englez înlocuise puţin câte puţin onorabila Companie a Indiilor şi conducea peninsula cu o autoritate cu mult mai mare decât Asociaţia negustorilor. De pe urma rebeliunii nu mai rămăsese nimeni, nici măcar în rândurile armatei native, în întregime reorganizată pe baze noi. Năzuia oare Nana Sahib să aţâţe o mişcare naţională în rândul claselor de jos din Hindustan? Planurile sale ar fi ajuns să fie bine cunoscute în scurtă vreme. În orice caz, acum ştia sigur că prezenţa lui în provincia Aurangabad fusese semnalată, că guvernatorul general îl vestise pe viceregele de la Calcutta, că pe capul lui se pusese un premiu. Lucru sigur era că fusese silit să fugă în cea mai mare grabă şi că avea nevoie să se ascundă într-un adăpost într-atâta de bine tăinuit, încât să poată scăpa de urmărirea agenţilor poliţiei anglo-indiene.

Nana Sahib n-a pierdut nici o clipă în cursul nopţii de 6 spre 7 martie. El cunoştea ţinutul foarte bine. S-a hotărât dar să ajungă la Ellora, aflată la douăzeci şi cinci de mile de Aurangabad, spre a-l regăsi pe unul dintre oamenii săi.

Noaptea era întunecoasă. Falsul fachir, după ce s-a asigurat că nu-l urmăreşte nimeni, s-a îndreptat către acel mausoleu înălţat la oarecare distanţă de oraş în cinstea mahomedanului Shah-Sufi, un sfânt ale cărui moaşte se bucură de faima unor tămăduiri miraculoase, însă, la ora aceea, toată lumea – preoţi şi pelerini – dormea în mausoleu şi Nana Sahib a putut trece fără a fi tulburat de vreo întrebare indiscretă.

Totuşi, la patru leghe mai spre nord, bezna nu era atât de adâncă încât să poată ascunde privirilor silueta uriaşă a acelui bloc de granit ce poartă în spinare fortul de neînfrânt de la Daulutabad şi se ridică în mijlocul unei câmpii până la înălţimea de două sute patruzeci de picioare. Zărind-o, nababul şi-a adus aminte că unul dintre împăraţii Dekkanului, strămoş de-al lui, voise să-şi aşeze capitala în întinsa cetate situată odinioară la baza fortului. Şi, într-adevăr, ar fi fost o poziţie de necucerit, foarte potrivită să devină centrul unei mişcări insurecţionale în această parte a Indiei. Însă Nana Sahib n-a aruncat decât o singură privire încărcată de ură către fortăreaţa aflată acum în mâinile duşmanilor săi şi şi-a întors capul de la ea.

De îndată ce a lăsat câmpia în urmă, a avut de străbătut un teren mai accidentat. Pământul vălurit vestea apropierea munţilor. Nana Sahib, aflat încă în plină vigoare trupească, nu şi-a încetinit mersul nici când avea de urcat costişe mai povârnite. Voia să facă douăzeci şi cinci de mile în cursul aceleiaşi nopţi, adică să străbată distanţa care desparte Ellora de Aurangabad. Odată ajuns acolo, nădăjduia să se poată odihni în deplină siguranţă. Aşa încât nu s-a oprit din drum nici în caravanseraiul deschis oricărui trecător, pe care l-a întâlnit în cale, nici în bungalowul pe jumătate năruit aflat în mijlocul părţii mai izolate a muntelui şi în care ar fi putut dormi o oră, două.

Înainte de răsăritul soarelui, fugarul dădea ocol satului Rauzah unde se află un monument funerar foarte simplu, al celui mai mare dintre împăraţii moguli, Aurangzeb. Ajunsese în sfârşit la vestitul grup de săpături care au căpătat denumirea Ellorei, un sătuc învecinat cu ele.

Colina, în măruntaiele căreia au fost scobite cele vreo treizeci de peşteri, are forma unei semilune. Monumentele acestui grup sunt alcătuite din patru temple, douăzeci şi patru de mânăstiri budiste şi câteva grote mai puţin însemnate. Cariera de bazalt a fost mult exploatată de mâna omului. Atâta doară că pietrele n-au fost scoase de către arhitecţii hinduşi spre a fi construite capodoperele risipite ici şi colo pe uriaşa suprafaţă a peninsulei. Nu, pietrele acelea n-au fost înlăturate decât pentru a face loc unor goluri în masivul muntos şi aceste goluri s-au prefăcut în chaitya25 şi vihara26, după menirea fiecăruia dintre ele.

Cel mai extraordinar dintre templele Ellorei este acela închinat Kailasei. Închipuiţi-vă un bloc de piatră înalt de o sută douăzeci de picioare, având o circumferinţă de şase sute de picioare. Cu o îndrăzneală de necrezut, blocul acesta a fost tăiat de jur împrejur chiar în stâncă şi izolat în mijlocul unei curţi lungi de trei sute şaizeci de picioare şi late de o sută optzeci şi şase, curte pe care unealta a cucerit-o pe seama carierei de bazalt. Apoi, blocul fiind astfel eliberat, arhitecţii l-au cioplit, întocmai cum un sculptor de statui taie o bucată de fildeş. Pe dinafară ei au scobit coloane, cărora le-au meşterit vârfuri piramidale, au rotunjit cupole, au economisit stânca de care era nevoie pentru a obţine ieşindul basoreliefurilor, în care elefanţi mai mari decât cei adevăraţi par a susţine întregul edificiu; în interior, ei au scobit o sală întinsă, înconjurată de capele şi a cărei boltă se sprijină pe coloane desprinse din masa totală de stâncă. În sfârşit, din monolitul acesta ei au întocmit un templu, care n-a fost „clădit” în adevăratul înţeles al cuvântului, un templu unic în lume, vrednic să stea alături de cele mai minunate edificii ale Indiei şi care poate fi comparat, fără a fi câtuşi de puţin în pierdere, cu hipogeele27 Egiptului antic.

Timpul şi-a şi pus pecetea pe acest templu, lăsat acum aproape în părăsire. În câteva părţi are unele stricăciuni. Basoreliefurile sale se macină, întocmai ca şi pereţii masivului din care au fost scoase. N-are încă decât o mie de ani de existenţă, însă, ceea ce nu reprezintă decât prima vârstă pentru operele naturii, pentru operele omeneşti înseamnă bătrâneţe în toată puterea cuvântului. Câteva crevaşe adânci se şi formaseră în partea din stânga a temeliei, şi tocmai printr-una din aceste deschizături, ascunsă pe jumătate de crupa unui elefant de sprijin, s-a strecurat Nana Sahib, despre care nimeni n-ar fi putut bănui că a şi ajuns la Ellora.

Crăpătura se deschidea înăuntru într-un culoar îngust şi întunecos care străbătea temelia de-a curmezişul, înfundându-se sub cella templului. Aici era scobită în stâncă un soi de criptă, sau mai curând o cisternă, atunci uscată, care slujea drept bazin colector pentru apa de ploaie.

Îndată ce Nana Sahib a pătruns în culoar, el a scos un anumit şuierat, căruia i-a răspuns un fluierat asemănător şi care nu era câtuşi de puţin efectul ecoului. Prin întuneric a licărit o luminiţă.

Numaidecât şi-a făcut apariţia un hindus ţinând un felinar în mână.

Fără lumină! a spus Nana Sahib.

Tu eşti, Dandu-Pant? l-a întrebat hindusul care, pe dată, a şi stins felinarul.

Eu, frate!

Oare…?

Mai întâi să mănânc ceva, a răspuns Nana Sahib, stăm de vorbă după aceea. Însă n-am nevoie să şi văd, nici atunci când vorbesc, nici atunci când mănânc. Ia-mă de mână şi călăuzeşte-mă.

Hindusul l-a prins de mână, l-a dus în fundul criptei strâmte şi l-a ajutat să se întindă pe un maldăr de ierburi uscate, pe care abia îl părăsise. Şuieratul fachirului îl trezise tocmai din somn.

Omul, foarte deprins să se mişte în voie prin încăperea aceea mică şi întunecoasă, a găsit degrabă niscai provizii: pâine, un soi de pate de murghi, pregătit din carnea puilor acestor păsări, foarte numeroase în India, şi o tigvă în care se găsea o jumătate de pintă28 din băutura aceea arzătoare, cunoscută sub numele de arak şi obţinută prin distilarea sucului de cocotier.

Nana Sahib a mâncat şi a băut fără să scoată o vorbă. Era mort de foame şi de oboseală. Întreaga-i viaţă i se concentra în luminile ochilor, care licăreau în întuneric ca pupilele unui tigru.

Hindusul stătea nemişcat, aşteptând ca nababul să se hotărască să vorbească.

Acest om era Balao Rao, fratele lui Nana Sahib.

Balao Rao, cu un an mai mare decât Dandu-Pant, semăna cu el atât de tare, încât ai fi putut să-i confunzi. Şi din punct de vedere moral se asemăna întru totul lui Nana Sahib. Aceeaşi ură faţă de englezi, aceeaşi abilitate în alcătuirea planurilor, aceeaşi îndârjire în ducerea lor la îndeplinire, încât ai fi zis că acelaşi suflet sălăşluieşte în două trupuri. În timpul întregii insurecţii, cei doi fraţi fuseseră nedespărţiţi unul de celălalt. După înfrângere, îşi aflaseră adăpost în aceeaşi tabără de la frontiera cu Nepalul. Şi acum, uniţi prin acelaşi gând de a relua lupta, se regăseau amândoi gata să acţioneze.

După ce Nana Sahib şi-a recăpătat forţele înghiţind mâncarea pe nerăsuflate, a rămas câtăva vreme cu capul în palme. Balao Rao a crezut că vrea să se refacă dormind câteva ore şi a păstrat mai departe tăcere.

Însă Dandu-Pant, înălţând capul, l-a apucat de mână pe fratele său şi, cu o voce înăbuşită, i-a spus:

Prezenţa mea a fost semnalată în guvernământul Bombay. Guvernatorul a pus un premiu pe capul meu! Au fost făgăduite două mii de lire sterline aceluia care-l va preda pe Nana Sahib!

Dandu-Pant, a strigat Balao Rao, capul tău preţuieşte mai mult! Suma abia dacă ar ajunge pentru capul meu şi, în mai puţin de trei luni de zile, ar fi ei prea fericiţi să le aibă pe amândouă pentru douăzeci de mii de lire!

Da, a răspuns Nana Sahib, peste trei luni, la 23 iunie, este aniversarea acelei bătălii de la Plassey29, dată începând de la care, atunci când s-ar fi împlinit o sută de ani, în l857, trebuia să vedem sfârşitul stăpânirii engleze şi eliberarea Indiei! Profeţii noştri prorociseră acest lucru! Barzii noştri îl cântaseră! Frate, peste trei luni se vor fi scurs o sută şi nouă ani, iar India este încă strivită sub călcâiul invadatorilor!

Dandu-Pant, a răspuns Balao Rao, ceea ce nu ne-a izbutit în l857 poate şi trebuie să reuşească după zece ani!

Fie ca Brahma să ne călăuzească, a şoptit Nana Sahib, şi atunci, moarte pentru moarte! Nenorocire şefilor armatei regale care n-au căzut sub loviturile şipailor noştri! Lawrence a murit, Barnard a murit, Hope a murit, Hobson a murit, Havelock a murit! Însă unii dintre ei au rămas în viaţă: Campbell şi Rose mai trăiesc, iar printre ei, acela pe care îl urăsc mai mult decât pe orişicine, colonelul Munro, acest urmaş al călăului care a pus cel dintâi să fie legaţi hinduşii la gura tunurilor, omul care mi-a ucis cu mâna lui soţia, pe rani de Jhansi! Numai să-mi cadă el în mână şi are să vadă dacă am uitat grozăviile, măcelurile de la Sikander Bagh, omorurile din palatul begumei, cele de la Bareilly, de la Jhansi şi Morar, din insula lui Hidaspe şi de la Delhi! Are să vadă el dacă am uitat că s-a jurat să mă ucidă, după cum şi eu am jurat să-l ucid!

N-a ieşit din armată? a întrebat Balao Rao.

Oh, a răspuns Nana Sahib, la prima răzmeriţă are să intre din nou! Numai că, dacă răscoala nu izbuteşte, am să mă duc să-l înjunghii în bungalowul lui din Calcutta!

Fie, şi acum?

Acum trebuie să continuăm opera începută. De astă dată, mişcarea va fi naţională. Numai să se răscoale hinduşii din oraşe şi de la sate, şi numaidecât şipaii au să li se alăture. Am străbătut centrul şi partea de nord a Dekkanului. Pretutindeni am regăsit oameni gata să se răzvrătească. Nu-i oraş sau târguşor în care să nu avem căpetenii gata să acţioneze. Brahmanii vor împinge poporul la revoltă. De astă dată, religia are să-i antreneze şi pe cei din sectele lui Shiva şi a lui Vişnu. La timpul potrivit, când se va da semnalul convenit, se vor răscula milioane de hinduşi şi armata regală va fi nimicită!

— Şi Dandu-Pant? a întrebat Balao Rao strângând mâna fratelui său.

Dandu-Pant, a răspuns Nana Sahib, n-are să mai fie doar peishwah-ul încoronat în fortăreaţa din Bilhur! El va fi atunci suveranul pământului sfânt al Indiilor!

Zicând acestea, Nana Sahib, cu braţele încrucişate, a rămas tăcut şi cu privirea în gol, ca toţi aceia care nu mai iau în seamă prezentul sau trecutul, ci numai viitorul.

Balao Rao se ferea să-i tulbure gândurile. Îi făcea plăcere să lase sufletul acesta sălbatic să se aprindă din propriile sale elemente şi, la nevoie, el era acolo spre a aţâţa tot focul ce mocnea într-însul. Nana Sahib n-ar fi putut avea un complice mai strâns legat de persoana lui, un sfetnic mai înflăcărat, gata oricând să-l împingă spre ţel. S-ar fi spus, pe drept cuvânt, că Balao Rao era un al doilea el-însuşi.

După câteva minute de tăcere, Nana Sahib a înălţat capul, revenind la situaţia prezentă.

Unde ne sunt tovarăşii de luptă? a întrebat el.

În peşterile de la Ajanta, acolo unde ne-am învoit să ne aştepte, a răspuns Balao Rao.

Şi caii noştri?

I-am lăsat la o bătaie de puşcă de aici, pe drumul dintre Ellora şi Boregami.

Kalagani îi păzeşte?

El însuşi, frate. Sunt bine păziţi, s-au întremat, sunt odihniţi şi nu ne aşteaptă decât pe noi ca s-o pornim.

Atunci, hai să plecăm, a răspuns Nana Sahib. Trebuie să fim la Ajanta înainte de revărsatul zorilor.

Şi de acolo, a întrebat Balao Rao, unde ne vom duce? Fuga ta zorită nu ţi-a dat planurile peste cap?

Nu, a răspuns Nana Sahib. Vom merge în munţii Satpura, unde cunosc toate trecătorile şi unde puţin îmi pasă de urmărirea poliţiei engleze. Dealtfel, acolo ne vom afla în ţinuturile bilhilor şi ale gunzilor, care au rămas credincioşi cauzei noastre. Acolo voi putea aştepta clipa prielnică, în mijlocul acelei regiuni muntoase Vindhya, în care fermentul răscoalei este totdeauna gata să dospească!

La drum! a rostit Balao Rao. Ah, au făgăduit două mii de lire aceluia care va pune mâna pe tine! Dar nu-i de ajuns să pui premiu pe capul unui om, trebuie să-l şi poţi avea!

Nu-l vor avea ei! a răspuns Nana Sahib. Să nu mai pierdem nici o clipă, frate, vino!

Balao Rao a pornit cu paşi siguri pe coridorul îngust care începea din încăperea aceea întunecoasă, săpată sub podelele templului. Când a ajuns la spărtura pe care o ascundea crupa elefantului de piatră, a privit prin întuneric la dreapta şi la stânga, şi băgând de seamă că nu era nici ţipenie de om prin împrejurimi, s-a aventurat să iasă afară. Apoi, pentru mai multă siguranţă, a făcut vreo douăzeci de paşi pe aleea care se întindea în continuarea axei templului: şi întrucât nu întâlnise nimic suspect, a scos o şuierătură, arătându-i astfel lui Nana Sahib că drumul este liber.

După câteva clipe, cei doi fraţi părăseau această vale artificială, lungă de o jumătate de leghe, găurită toată de galerii, bolţi şi excavaţii, în unele locuri suprapuse până la o mare înălţime. S-au ferit să treacă prin apropierea acelui mausoleu mahomedan care foloseşte drept bungalow atât pelerinilor, cât şi curioşilor de toate naţionalităţile, atraşi de minunăţiile Ellorei; în sfârşit, după ce au dat ocol satului Rauzah, au ajuns la drumul care leagă Boregami de Ajanta.

Distanţa pe care o aveau de străbătut, de la Ellora la Ajanta, era de cincizeci de mile (cam optzeci de kilometri); însă Nana Sahib nu mai era acum fugarul care plecase pe jos din Aurangabad şi fusese lipsit de mijloace de transport. Întocmai cum îi spusese Balao Rao, îl aşteptau în cale trei cai păziţi de hindusul Kalagani, servitorul credincios al lui Nana Sahib. Caii fuseseră ascunşi într-o pădure deasă, la o milă depărtare de sat. Unul îi era menit lui Nana Sahib, altul lui Balao Rao, cel de al treilea lui Kalagani, şi în puţină vreme galopau tustrei în direcţia Ajantei. Nimeni, dealtfel, nu s-ar fi mirat să vadă un fachir umblând călare. Într-adevăr, o mare parte dintre aceşti cerşetori cereau de pomană cocoţaţi pe spinarea calului.

Pe deasupra, drumul era puţin umblat în acea perioadă a anului, mai neprielnică pelerinajului la locurile sfinte. Nana Sahib şi cei doi însoţitori ai săi mergeau iute, fără teama că ar fi putut cineva să-i stânjenească sau să-i facă să întârzie. Nu se opreau decât atâta timp cât era nevoie ca animalele să mai răsufle, şi, în cursul scurtelor popasuri, mâncau din merindele cărate de Kalagani la oblâncul şeii. S-au ferit aşadar de părţile cele mai frecventate ale provinciei, ocolind bungalowurile şi satele, printre altele şi târguşorul Roja, îngrămădire tristă de case negre pe care vremea le-a afumat ca pe sumbrele locuinţe din Cornwall, ca şi Pulmary, un mic târg pierdut printre plantaţiile unui ţinut căzut în sălbăticie.

Terenul era neted ca-n palmă. În toate direcţiile se întindeau câmpuri de iarbă-neagră, brăzdate de masive desişuri de junglă. Însă ţinutul devenea mai accidentat în împrejurimile Ajantei.

Superbele grote ce poartă numele acestei localităţi, care se pot lua la întrecere cu minunatele peşteri de la Ellora şi care, luate laolaltă, sunt poate chiar mai frumoase decât ele, ocupau partea de jos a unei mici văi, aflată cam la o jumătate de milă de oraş.

Nana Sahib putea deci să se lipsească de a mai trece prin Ajanta, unde comunicatul guvernatorului va fi fost fără doar şi poate afişat. Prin urmare, n-avea nici o teamă că l-ar fi putut recunoaşte cineva.

Aşa încât, la cincisprezece ore după ce părăsiseră Ellora, el şi cei doi însoţitori ai săi se înfundau într-o trecătoare strâmtă care ducea la vestita vale, ale cărei temple, douăzeci şi şapte la număr, tăiate chiar în masivul stâncos, se apleacă deasupra unor abisuri ameţitoare.

Noaptea era minunată, cerul senin scânteia plin de stele, dar luna nu răsărise încă. Arbori înalţi – baniani, unii dintre acei bar care se numără printre giganţii florei indiene – se profilau întunecaţi pe fondul înstelat al bolţii cereşti. Nici cea mai mică adiere nu trecea prin văzduh, nici o frunză nu se clintea, nu se auzea nici cel mai mic zgomot, decât cel mult şoapta înăbuşită a unui torent ce curgea la câteva sute de picioare mai departe, în fundul văgăunii. Însă şoapta aceasta a tot crescut şi a devenit un adevărat muget, în clipa în care caii au ajuns la cascada râului Satkhund, care cade de la o înălţime de cincizeci de stânjeni, sfâşiindu-şi şuvoaiele de ieşindurile stâncilor de cuarţ şi de bazalt. Stropii pulverizaţi se învârtejeau în trecătoare şi s-ar fi vrâstat în cele şapte culori ale curcubeului dacă luna ar fi luminat orizontul frumoasei nopţi de primăvară.

Nana Sahib, Balao Rao şi Kalagani ajunseseră la capătul drumului lor. În acest loc, la o cotitură pe care o făcea pe neaşteptate trecătoarea, apărea valea aceea îmbogăţită de capodoperele arhitecturii budiste. Acolo, pe zidurile templelor, împodobite din belşug cu coloane, cu rozete, cu arabescuri, cu verande, populate de figuri uriaşe de animale cu forme fantastice, găurite de celulele întunecate în care odinioară locuiau preoţii, paznici ai sfintelor lăcaşuri, artistul mai poate încă admira câteva fresce despre care ai spune că parcă ieri au fost pictate şi care reprezintă ceremonii regale, procesiuni religioase, bătălii, în care figurează toate animalele de epocă, întocmai aşa cum erau ele în această splendidă ţară a Indiei, în vremurile de început ale erei creştine.

Nana Sahib ştia toate tainele acestor misterioase hipogee. În mai multe rânduri, el şi tovarăşii săi, urmăriţi îndeaproape de trupele regale, şi-au găsit aici adăpost în zilele de restrişte ale insurecţiei. El cunoştea cu de-amănuntul toate galeriile subpământene care le legau între ele, tunelurile cele mai strâmte săpate în masivul de cuarţ, hrubele şerpuite care se încrucişau în toate direcţiile, miile de ramificaţii ale acelui labirint a cărui încâlceală ar fi scos din sărite şi pe cei mai răbdători dintre oameni. Aici el nu se putea rătăci, chiar şi atunci când adâncimile lor nu erau luminate de făclii.

Nana Sahib, purtându-se în mijlocul beznei ca un om sigur pe ceea ce are de făcut, a mers drept către una dintre excavaţiile cele mai puţin însemnate din tot grupul. Deschizătura îi era astupată de o perdea deasă de arbuşti şi de o îngrămădire de pietroaie care păreau aruncate acolo de o surpare din vechime, între mărăcinişul pământului şi plantele crescute pe stâncă.

A fost de ajuns ca nababul să zgârie peretele cu unghia, ca să-şi facă simţită prezenţa la gura excavaţiei.

Îndată şi-au făcut apariţia printre ramuri capetele a doi-trei hinduşi, pe urmă a altor zece, a altor douăzeci şi în curând trupurile lor, strecurându-se şerpeşte printre pietre, au alcătuit un grup de vreo patruzeci de oameni bine înarmaţi.

„La drum”, a spus Nana Sahib.

Şi fără a cere vreo explicaţie, fără să ştie încotro are să-i ducă, tovarăşii aceştia credincioşi ai nababului l-au urmat, gata să se lase ucişi la un singur semn al lui. Umblau pe jos, însă picioarele lor puteau să se întreacă în iuţeală cu acelea ale cailor.

Mica trupă s-a înfundat în trecătoarea care ducea de-a lungul prăpastiei, urcând iar spre nord, şi a dat ocol coamei muntelui. O oră mai târziu, ea ajunsese la drumul Kandeishului, care merge să se piardă printre trecătorile munţilor Satpura.

În zorii zilei, grupul a trecut de ramificaţia pe care o aruncă railway-ul Bombay-Allahabad peste Nagpore, ca şi de calea ferată principală care duce spre nord-est.

Chiar în acea clipă, trenul de Calcutta trecea cu toată viteza, azvârlindu-şi aburii alburii spre minunaţii baniani de pe şosea şi şuierul către fiarele înspăimântate din junglă.

Nababul îşi oprise calul şi, cu mâna întinsă spre trenul care alerga, a strigat cât îl ţineau puterile: „Du-te şi spune-i viceregelui Indiei că Nana Sahib trăieşte şi că acest railway, operă blestemată a mâinilor lor, el îl va îneca în sângele invadatorilor!”