Capitolul V.

URIAŞUL DE OŢEL.

Nu cunosc uluire mai mare decât aceea pe care o arătau fără tăgadă trecătorii opriţi de-a lungul şoselei Calcutta-Chandernagor – bărbaţi, femei şi copii, atât hinduşi cât şi englezi – în dimineaţa zilei de 6 mai. Cinstit vorbind, un adânc simţământ de uimire era şi firesc.

Într-adevăr, la răsăritul soarelui, dintr-un cartier periferic al capitalei Indiei, printre două şiruri dese de curioşi, ieşea un echipaj straniu – dacă totuşi acest nume se potriveşte cu ciudatul aparat care urca pe malul braţului Hoogly.

În frunte şi drept unic motor al convoiului, un elefant gigantic, înalt de douăzeci de picioare, lung de treizeci şi lat pe măsură, înainta calm şi misterios. Trompa lui era pe jumătate încovoiată, ca un uriaş corn al abundenţei, cu vârful în sus. Colţii, auriţi în întregime, se înălţau de sub falca sa enormă, aidoma unor seceri ameninţătoare. Pe trupu-i de un verde întunecat şi ciudat împestriţat atârna desfăşurată o draperie în culori ţipătoare, înfrumuseţată cu filigrane de argint şi de aur, mărginită de franjuri cu ciucurii mari şi răsuciţi. Purta pe spate un soi de turelă foarte împodobită, încununată de o cupolă rotunjită în stil indian şi ai cărei pereţi erau prevăzuţi cu geamuri groase tăiate în formă de lentilă, asemănătoare cu hublourile unei cabine de navă.

Ceea ce trăgea după sine acest elefant era un tren alcătuit din două vagoane uriaşe, sau mai degrabă două case adevărate, un fel de bungalowuri rulante, montate fiecare pe câte patru roţi, având sculptate pe laturi butuci, spiţe şi obezi. Roţile propriu-zise, cărora nu li se vedea decât partea de jos, se învârteau în nişte tamburi, care ascundeau pe jumătate temeliile acelor enorme aparate de locomoţie. O pasarelă articulată, în stare să facă faţă toanelor oricăror cotituri, lega vehiculul din faţă cu cel din spate.

Cum de era în stare un singur elefant să tragă după sine cele două construcţii masive, fără să vădească nici un fel de sforţare? Uimitorul animal făcea totuşi un asemenea lucru! Picioarele lui late se ridicau şi coborau automat, cu o regularitate întru totul mecanică, şi treceau numaidecât de la pas la trap, fără ca vocea sau mâna vreunui mahout să se facă auzită sau văzută.

Iată ceea ce trebuia să-i minuneze pe curioşi, câtă vreme stăteau la oarecare distanţă. Însă, dacă se apropiau de colos, descopereau ceva care făcea ca uimirea să li se transforme în admiraţie.

Într-adevăr, auzul era izbit în primul rând de un soi de muget cadenţat, foarte asemănător strigătului specific al acestor giganţi ai faunei indiene. În plus, la mici intervale de timp, o trâmbă mare de vapori scăpa din trompa înălţată spre cer.

Şi, cu toate acestea, era un elefant! Pielea lui zgrunţuroasă, de un verde negricios, acoperea, fără nici o îndoială, scheletul puternic cu care natura l-a dăruit pe regele pahidermelor! În ochii săi sclipea strălucirea vieţii! Membrele sale erau înzestrate cu darul mişcării!

Da! Atâta doar că, dacă vreunui curios i s-ar fi întâmplat să pună mâna pe uriaşul animal, îndată şi-ar fi explicat totul. Nu era altceva decât o minunată înşelătorie, o imitaţie uluitoare, având aproape toate aparenţele vieţii.

Într-adevăr, elefantul nostru era făcut din tablă de oţel şi o întreaga locomotivă rutieră era ascunsă între coastele lui.

Cât priveşte trenul, acea Steam House30, ca să folosim denumirea cea mai potrivită, era însăşi locuinţa rulantă făgăduită de inginer.

Primul vagon, sau mai degrabă prima casă, slujea drept locuinţă colonelului Munro, căpitanului Hod, lui Banks şi mie.

Cea de a doua găzduia pe sergentul Mac Neil şi pe oamenii care formau personalul de serviciu al expediţiei.

Banks îşi ţinuse făgăduiala, colonelul Munro şi-o ţinuse şi el; iată de ce, în dimineaţa zilei de 6 mai, o pornisem în acest echipaj extraordinar spre a vizita regiunile septentrionale ale peninsulei indiene.

Dar la ce bun un elefant artificial? Pentru ce o asemenea fantezie, în contradicţie cu spiritul atât de practic al englezilor? Nu-i trecuse prin cap nimănui până atunci să dea unei locomotive, sortită să circule fie pe macadamul şoselelor, fie pe şinele căilor ferate, forma unui patruped oarecare.

Sunt nevoit să mărturisesc că, atunci când ni s-a îngăduit prima dată să vedem această uimitoare maşinărie, am rămas cu toţii înmărmuriţi. Asupra lui Banks cădeau ca o ploaie deasă întrebările „de ce?” şi „cum?” Locomotiva asta rutieră fusese construită după planurile şi sub conducerea lui. Cine oare putuse să-i dea ideea ciudată de-a o ascunde între pereţii de oţel ai elefantului mecanic?

Prieteni, s-a mărginit să ne întrebe în mod foarte serios Banks, îl cunoaşteţi pe rajahul Bhutanului?

Îl cunosc eu, i-a răspuns căpitanul Hod, sau mai curând îl cunoşteam, căci a murit acum trei luni.

Ei bine, înainte de-a muri, a reluat inginerul, rajahul Bhutanului nu numai că era viu, ba chiar şi trăia altfel decât oricare altul, îi plăcea fastul, de orice fel ar fi fost. Nu se lipsea de nimic – adică de nimic din ceea ce-i trecuse măcar o dată prin cap. Îşi tocea creierii născocind imposibilul şi, dacă n-ar fi fost fără fund, punga i s-ar fi golit, tot încercând să-l înfăptuiască în fel şi chip. Era bogat ca nababii de odinioară. În casele lui de bani se găseau din belşug lacii de rupii. Dacă-şi dădea vreodată osteneala să facă ceva, era vorba numai cum să-şi cheltuiască bogăţia într-un mod mai puţin banal decât fraţii săi întru milioane. Aşa se face că, într-o bună zi, i-a venit o idee care, în curând, a început să-l frământe până într-atâta încât nu-l mai lăsa să doarmă, o idee de care ar fi fost mândru până şi regele Solomon şi pe care acela ar fi înfăptuit-o cu siguranţă dacă ar fi cunoscut forţa aburilor: voia să călătorească într-un mod cu totul nou şi să aibă un echipaj cum n-ar fi putut nimeni să viseze vreodată. Mă cunoştea, a pus să fiu chemat la curtea lui şi mi-a desenat el-însuşi planul mijlocului său de locomoţie. Ah, prieteni, dacă vă închipuiţi că am izbucnit în râs la auzul propunerii rajahului, vă înşelaţi! Am înţeles perfect de bine că această idee măreaţă trebuia, fireşte, să ia naştere în creierul unui suveran hindus şi n-am mai avut decât o singură dorinţă – aceea de a o înfăptui cât mai curând, în condiţii care să ne poată mulţumi, atât pe poeticul meu client, cât şi pe mine însumi. Un inginer serios n-are în fiecare zi ocazia să facă un lucru fantastic şi să adauge un animal plăsmuit după capul lui faunei Apocalipsului sau creaţiilor din O mie şi una de nopţi. Într-un cuvânt, fantezia rajahului era realizabilă. Ştiţi bine tot ce poate face, ar putea face şi va face mecanica. Aşadar, m-am pus pe lucru şi, în acest înveliş de tablă de oţel, care închipuie un elefant, am izbutit să închid cazanul, mecanismul şi tenderul unei locomotive rutiere, cu toate accesoriile sale. Trompa articulată, care – la nevoie – poate să urce şi să coboare, mi-a slujit drept coş; un excentric mi-a îngăduit să leg picioarele animalului meu de roţile aparatului; i-am întocmit ochii ca pe nişte lentile de far, aşa încât să proiectez două şuvoaie de lumină electrică, şi elefantul artificial a fost gata. Însă creaţia mea nu s-a ivit de la sine. Am avut de înfruntat multe greutăţi, care nu s-au rezolvat de prima dată. Motorul acesta – o jucărie uriaşă, dacă vreţi – m-a costat destule nopţi de nesomn, astfel încât rajahul nostru, care nu mai putea de nerăbdare şi-şi petrecea mai tot timpul care-i rămăsese de trăit în atelierele mele, a murit înainte ca ultima lovitură de ciocan a ajustorului să-i îngăduie elefantului s-o ia razna prin câmpii. Nefericitul n-a mai avut timp să-şi probeze casa rulantă! însă moştenitorii săi, fiind mai puţin bizari decât dânsul, priveau la acest aparat cu groază şi superstiţie, socotindu-l ca fiind opera unui nebun. Nimic nu li s-a părut atunci mai grabnic de făcut decât să se descotorosească de el pe un preţ de nimic şi, pe legea mea, l-am răscumpărat pe socoteala colonelului. Ştiţi acum, prieteni, în ce fel şi de ce numai noi pe lume – şi garantez pentru asta! – avem la dispoziţie un elefant cu vapori având o forţă de optzeci de cai, ca să nu spun de optzeci de elefanţi, a trei sute kilogram-forţă-metri!

Bravo, Banks, bravo! a strigat căpitanul Hod. Un maistru-inginer care e pe deasupra şi un artist, un poet al fierului şi al oţelului, este o făptură întru totul deosebită!

După ce a murit rajahul, a urmat Banks, şi după ce i-am răscumpărat echipajul, n-am mai avut curajul să-mi distrug elefantul şi să redau locomotivei forma ei obişnuită!

Şi foarte bine ai făcut! ai replicat căpitanul. Elefantul nostru este superb, superb! Şi ce impresie o să facem noi cu acest animal gigantic, atunci când ne va plimba prin câmpiile şi junglele Hindustanului! Este o adevărată idee de rajah! Ei bine, ne vom folosi de această idee, nu-i aşa, domnule colonel?

Pe faţa colonelului Munro a trecut umbra unui zâmbet. Însemna că el este întru totul de acord cu cele spuse de căpitan. Ne-am hotărât deci să facem călătoria şi iată cum un elefant de oţel, un animal unic în felul lui, un Leviatan31 artificial, a fost constrâns să tragă după sine locuinţa rulantă a patru englezi, în loc să plimbe cu toată pompa pe unul dintre cei mai bogaţi rajahi ai peninsulei indiene.

Cum este deci întocmită această locomotivă rutieră căreia Banks îi adusese cu iscusinţă toate perfecţionările ştiinţei moderne? Iată:

Între cele patru roţi se întinde ansamblul maşinăriei – cilindri, biele, sertăraşe, pompă de alimentare, excentrice – totul acoperit de corpul cazanului. Acest cazan tubular, fără retur de flacără, pune la dispoziţie o suprafaţă de încălzire de şaizeci de metri pătraţi. El este aşezat în întregime în partea dinainte a trupului animalului de tablă, a cărei parte dinapoi înveleşte tenderul, menit să transporte apa şi combustibilul. Cazanul şi tenderul, amândouă montate pe acelaşi truck32, sunt despărţite printr-un interval, lăsat liber, în care poate să lucreze fochistul.

Mecanicul stă în turelă, construită în aşa fel încât să reziste la gloanţe şi în care, în cazul unui atac serios, s-ar putea adăposti toată lumea. În faţa mecanicului se află supapele de siguranţă şi manometrul care arată presiunea aburului; el are la îndemână regulatorul de presiune şi bara de avans a sertăraşelor, care-i folosesc – primul la reglarea introducerii vaporilor, a doua la menevrarea sertăraşelor şi prin urmare la producerea mersului înainte sau înapoi al aparatului. Din această turelă, prin geamuri tăiate în formă de lentilă, fixate ad hoc în ambrazuri înguste, el poate observa drumul care i se desfăşoară în faţa ochilor şi o pedală îi îngăduie ca, modificând unghiul roţilor din faţă, să poată urma toate curbele, oricât de bruşte ar fi.

Arcuri din cel mai bun oţel, fixate pe osii, susţin cazanul şi tenderul în aşa fel încât să amortizeze zguduiturile produse din cauza inegalităţilor terenului. Cât priveşte roţile, de o trăinicie rezistând la orişice încercare, ele au obezile vrâstate cu şănţuleţe ca să poată „muşca” pământul, ceea ce le împiedică să patineze.

După cum ne-a spus Banks, forţa nominală a maşinii este de optzeci de cai, însă pot să se obţină şi o sută cincizeci, fără teama de a se produce o explozie. Această maşină, combinată după principiile „sistemului Field”,este înzestrată cu dublu cilindru, cu detentă variabilă. O cutie închisă ermetic acoperă întregul mecanism, astfel încât să-l ferească de praful drumurilor, care ar strica repede organele maşinii. Extrema sa perfecţionare constă mai cu seamă în faptul că ea consumă puţin şi produce mult. Într-adevăr, niciodată consumul mediu, comparat cu efectul produs, n-a fost chibzuit mai bine, fie că încălzirea se face cu cărbuni, fie că se face cu lemne, întrucât pe grătarul focarului poate să ardă orice fel de combustibil. În ceea ce priveşte viteza normală a acestei locomotive rutiere, inginerul o socoteşte la douăzeci şi cinci de kilometri pe oră, însă, pe un teren favorabil, ea ar putea atinge patruzeci. După cum am spus, roţile n-au cum să patineze, nu numai prin aceea că obezile „muşcă” pământul, ci şi datorită faptului că suspensia aparatului, cu arcuri de primă calitate, este perfect stabilă şi repartizează în mod egal greutatea pe care zdruncinăturile tind s-o facă inegală. în plus, aceste roţi pot fi comandate cu uşurinţă prin frâne cu aer comprimat, producându-se fie o strângere progresivă, fie calarea lor instantanee, ceea ce duce la oprirea aproape bruscă a locomotivei.

Cât despre uşurinţa cu care această maşină urcă pantele, ea este de-a dreptul remarcabilă. Într-adevăr, Banks a obţinut rezultate dintre cele mai fericite, ţinând seama de greutatea şi de puterea de propulsie exercitată asupra fiecărui piston al locomotivei sale. Astfel, ea poate străbate cu uşurinţă pante de zece-doisprezece centimetri la metru, ceea ce este într-adevăr considerabil.

Dealtfel, şoselele, pe care le-au construit englezii în India şi a căror reţea cuprinde o desfăşurare de mai multe mii de mile, sunt minunate. Ca să nu pomenim decât despre Great Trunk Road, care traversează peninsula şi se întinde pe o distanţă neîntreruptă de o mie două sute de mile, adică pe aproape două mii de kilometri.

Şi acum să vorbim despre această Steam House, pe care elefantul o trăgea după el.

Banks răscumpărase de la moştenitorii nababului, în contul colonelului Munro, nu numai locomotiva rutieră, ci şi trenul pe care îl remorca ea. Să nu ne mirăm dacă rajahul Bhutanului pusese să fie construit după închipuirea lui şi în stil hindus. L-am numit mai înainte un bungalow rulant; el merită acest nume şi, într-adevăr, cele două vagoane care-l compun sunt pur şi simplu o minune a arhitecturii indiene.

Imaginaţi-vă două clădiri în chip de pagode fără minarete, cu acoperişurile lor cu coama dublă, rotunjite ca nişte bolţi pântecoase, cu consolele ferestrelor susţinute de pilaştri sculptaţi, cu ornamentaţiile alcătuite din decupaje multicolore din lemn preţios, cu contururile lor care desenează graţios curbe elegante şi cu verande bogat rânduite, atât în faţa cât şi în spatele ambelor locuinţe. Da! Două pagode pe care le-ai fi crezut desprinse de pe colina sfântă de la Sonnaghur şi care, legate una de alta şi aflate la remorca acestui elefant de oţel, aveau să străbată marile şosele ale peninsulei!

Şi un lucru pe care se cuvine să-l adăugăm, căci completează cum trebuie acest prodigios aparat de locomoţie, este faptul că el poate pluti.

Într-adevăr, partea de jos a trupului elefantului, care cuprinde cazanul şi maşina, alcătuieşte un soi de bărci din tablă uşoară, cărora fericita aşezare a unor cutii cu aer le asigură plutirea. Dacă se iveşte un curs de apă, elefantul se aruncă în el, trenul îl urmează şi picioarele animalului, mânate de biele, trag după sine întreaga Casă cu aburi. Avantaj de nepreţuit în ţinuturile acestea întinse ale Indiei, unde fluviile se găsesc din abundenţă şi podurile abia urmează a fi construite.

Aşa arăta, deci, trenul, unic în felul lui, şi întocmai aşa şi-l dorise capriciosul rajah al Bhutanului.

Însă, dacă Banks respectase fantezia care dădea motorului forma unui elefant şi vagoanelor înfăţişarea de pagode, el crezuse că-i de datoria lui să amenajeze interiorul după gustul englezesc şi făcându-l pe potriva unei călătorii de lungă durată. Izbutise foarte bine.

După cum am mai spus, Steam House se compunea din două vagoane care, înăuntru, nu măsurau mai puţin de şase metri lăţime. Ele depăşeau prin urmare osiile roţilor, care nu aveau decât cinci metri. Fiind suspendate pe arcuri foarte lungi şi extrem de flexibile, zdruncinăturile se simţeau tot atât de puţin ca şi cele mai slabe zguduituri pe o cale ferată bine întocmită.

Primul vagon avea o lungime de cincisprezece metri. În faţă, veranda sa elegantă, susţinută de pilaştri uşori, adăpostea un balcon lat, în care puteau sta în voie vreo zece persoane. Două ferestre şi o uşă dădeau spre salon, luminat în plus de alte două ferestre laterale. Salonul, mobilat cu o masă şi o bibliotecă, înzestrat cu divane moi pe toată lăţimea lui, era decorat artistic şi tapetat cu stofe bogate. Parchetul era acoperit cu un covor gros de Smirna. Tatti-uri, un soi de paravane din vetiver33, aşezate dinaintea ferestrelor, stropite neîncetat cu apă parfumată, menţineau o răcoare plăcută, atât în salon, cât şi în cabinele care ne foloseau drept camere de locuit. Din tavan atârna o punka34 pe care o curea de transmisie o mişca automat în timpul mersului trenului sau braţul unui servitor o punea în mişcare în timpul opririlor. Nu era oare nevoie să ne ferim – prin toate mijloacele posibile – de excesele temperaturii care, în anumite luni ale anului, depăşeşte patruzeci şi cinci de grade centigrade la umbră?

De cealaltă parte a salonului, o a doua uşă din lemn preţios, faţă în faţă cu uşa verandei, dădea în sufrageria luminată nu numai de ferestrele de pe lături, ci şi de plafonul din sticlă mată. În jurul mesei, care ocupa mijlocul încăperii, puteau lua loc opt convivi. Noi nu eram decât patru, ceea ce înseamnă că urma să ne simţim la largul nostru. Sufrageria era mobilată cu bufete şi vitrine, încărcate cu tot belşugul de argintărie, sticlărie şi porţelanuri pe care-l pretinde confortul englezesc. Se înţelege de la sine că toate obiectele fragile, prinse pe jumătate în lăcaşuri speciale aşa cum se face la bordul navelor, se aflau la adăpost de orice zguduitură chiar şi pe cele mai proaste drumuri, dacă vreodată trenul nostru ar fi fost silit s-o apuce pe acolo.

Uşa de la capătul sufrageriei se deschidea într-un culoar care ducea la balconul din spate, acoperit şi el de o a doua verandă. De-a lungul acestui coridor erau înşirate patru camere, luminate lateral, care cuprindeau fiecare un pat, o masă de toaletă, un dulap, un divan şi erau rânduite la fel cu cabinele de pe cele mai luxoase pacheboturi transatlantice. Prima dintre aceste camere, pe partea stângă, avea să fie ocupată de colonelul Munro, iar pe dreapta era aceea a inginerului Banks. Camera căpitanului urma, pe dreapta, aceleia a inginerului, iar a mea, pe stânga, aceleia a colonelului Munro.

Al doilea vagon, lung de doisprezece metri, avea, ca şi cel dintâi, un balcon cu verandă care dădea spre o bucătărie spaţioasă, mărginită pe laturi de două cămări şi înzestrată cu tot materialul trebuincios. Bucătăria era în legătură cu un culoar care se lăţea în mijloc în formă de patrulater, alcătuind o a doua sufragerie pentru personalul expediţiei, luminată de un spirai din plafon. În cele patru colţuri ale sufrageriei erau prevăzute patru cabine, ocupate de sergentul Mac Neil, de mecanic, de fochist şi de ordonanţa colonelului Munro. Urmau în spate alte două cabine, una menită bucătarului, iar cealaltă ordonanţei căpitanului Hod, apoi alte încăperi slujind de armurărie, de gheţărie, de cameră de bagaje etc., care dădeau spre balconul cu verandă din spate.

După cum se vede, Banks rânduise în chip inteligent şi confortabil cele două locuinţe rulante ce alcătuiau Steam House. Ele puteau fi încălzite iarna cu ajutorul unui calorifer al cărui aer cald, furnizat de maşină, circula prin încăperi, fără a mai pune la socoteală cele două şemineuri mici, instalate în salon şi sufragerie. Eram deci în măsură să înfruntăm străşnicia sezonului rece, chiar şi pe primele povârnişuri ale munţilor Tibetului.

Se înţelege de la sine că problema atât de însemnată a proviziilor nu fusese nici ea dată uitării, astfel încât duceam cu noi conserve din care să putem hrăni timp de un an de zile întregul personal al expediţiei. Ceea ce aveam noi mai din belşug erau cutiile de conserve de carne din cele mai bune mărci, în special carne de vită fiartă sau înăbuşită, şi de pate de murghi sau pui de găină, care se consumă în cantităţi considerabile în peninsula indiană.

N-aveau să ne lipsească nici laptele pentru micul dejun, care precede dejunul serios, şi nici zeama de carne pentru tiffin, care precede masa de seară, mulţumită noilor preparate care-ţi îngăduie să le transporţi la mare distanţă în stare concentrată.

După ce a fost supus evaporării aşa încât să capete o consistenţă păstoasă, laptele este pus în cutii închise ermetic care cuprind patru sute cincizeci de grame şi din care se pot obţine trei litri de lichid, dacă se adaugă o cantitate de cinci ori mai mare de apă. În aceste condiţii, el are aceeaşi compoziţie cu laptele normal şi de bună calitate. Acelaşi rezultat se obţine şi cu fiertura de carne, care, după ce a fost conservată prin mijloace asemănătoare şi prefăcută în tablete, dă prin dizolvare nişte ciorbe nemaipomenite.

În ceea ce priveşte gheaţa, atât de folositoare la aceste latitudini călduroase, ea era uşor de obţinut, în câteva clipe, cu ajutorul acelor aparate Carre, ce produc scăderea temperaturii prin evaporarea amoniacului lichefiat. Una dintre încăperile din spate era amenajată ca gheţărie şi, fie prin evaporarea amoniacului, fie prin volatilizarea eterului metilic, roadele vânătorilor noastre puteau să fie păstrate la nesfârşit, mulţumită aplicării unor procedee datorate unui francez şi anume compatriotului meu Ch. Tellier. Veţi cădea de acord că aceasta era o posibilitate preţioasă, care ne putea pune la dispoziţie, în orice împrejurare, alimente de cea mai bună calitate.

Cât despre băuturi, pivniţa ne era bine aprovizionată. Vinuri franţuzeşti, diferite sortimente de bere, rachiuri, arak ocupau locuri speciale şi se găseau în cantităţi suficiente pentru primele nevoi.

Dealtfel, va trebui să băgăm de seamă ca itinerarul nostru să nu ne îndepărteze niciodată prea mult de provinciile locuite ale peninsulei. India nu este o pustietate, departe de aşa ceva şi, cu condiţia să nu faci economie de rupii, este foarte uşor să-ţi faci rost de tot ce ai nevoie, ba chiar şi de lucruri de prisos. Poate că numai dacă am ierna în regiunile septentrionale de la poalele munţilor Himalaya, am fi nevoiţi să ne mărginim la proviziile noastre. Chiar şi în acest caz am putea face faţă cu uşurinţă tuturor pretenţiilor unei existenţe confortabile. Spiritul practic al prietenului nostru Banks prevăzuse totul şi ne puteam bizui pe el în ceea ce priveşte grija de a ne reînnoi proviziile pe drum.

Pe scurt, iată care este itinerarul acestei călătorii – itinerar care a fost stabilit numai în principiu – lăsând la o parte cele câteva modificări pe care unele împrejurări neprevăzute ar fi putut să i le aducă:

Plecarea din Calcutta, urmând valea Gangelui până la Allahabad, urcând apoi de-a curmezişul regatului Aud, astfel încât să ajungem la primele povârnişuri ale Tibetului, să facem tabără timp de câteva luni, când într-un loc, când într-altul, pentru a-i da căpitanului Hod toate înlesnirile spre a-şi putea organiza vânătorile, apoi să coborâm până la Bombay.

Însemna să străbatem aproape nouă sute de leghe. Însă călătoream împreună cu casa şi cu întregul nostru personal de serviciu. În aceste condiţii, cine n-ar fi fost de acord să facă de mai multe ori înconjurul lumii?