Capitolul IX.

ALLAHABAD.

Distanţa dintre Benares şi Allahabad este cam de o sută treizeci dc kilometri. Şoseaua urmează aproape statornic malul drept al Gangelui, între railway şi fluviu. Storr îşi făcuse rost de cărbune în brichete şi încărcase tenderul cu el. Elefantul îşi avea deci hrana asigurată pentru mai multe zile. Bine curăţat – era să zic bine ţesălat – curat de parcă ar fi ieşit din atelierul de ajustaj, aştepta cu nerăbdare clipa plecării. Nu tropăia ca un cal, cu picioarele dinainte, dar un uşor freamăt al roţilor dovedea tensiunea vaporilor care-i umpleau plămânii de oţel.

Trenul nostru a pornit deci dis-de-dimineaţă, în ziua de 24 mai, cu o viteză de trei până la patru mile pe oră.

Noaptea trecuse fără incidente şi nu-l mai revăzusem pe bengalez.

Pomenim aici, o dată pentru totdeauna, că programul fiecărei zile, cuprinzând ore de sculare, ore de culcare, dejunuri, ore de lunch, de cină şi de siestă, se îndeplinea cu o exactitate militărească. Existenţa în Steam House se desfăşura cu aceeaşi regularitate ca şi în bungalowul din Calcutta. Peisajul se schimba neîncetat sub ochii noştri, fără ca locuinţa să fi părut că se deplasează. Parcă eram făcuţi anume pentru acest nou fel de viaţă, întocmai ca un pasager pentru viaţa de la bordul unui transatlantic – mai puţin monotonia, căci nu eram închişi de orizontul, veşnic acelaşi, al mării.

În cursul zilei, la ora unsprezece, s-a ivit în mijlocul câmpiei un mausoleu ciudat, în stil arhitectonic mogul, ridicat în cinstea a două sfinte personaje ale Islamului, Kassim-Soliman, tatăl şi fiul. O jumătate de oră mai târziu, vedeam însemnata fortăreaţă Chanar, ale cărei metereze pitoreşti încununează o stâncă de necucerit, care se înalţă perpendicular la o sută cincizeci de picioare deasupra Gangelui.

Nici măcar n-a fost vorba să facem o haltă ca să vizităm fortăreaţa, una dintre cele mai importante de pe valea Gangelui, aşezată în aşa fel încât să poată face economie de praf de puşcă şi de ghiulele în cazul unui atac. Într-adevăr, orice coloană de asalt ar fi încercat să ajungă la zidurile sale, ar fi fost zdrobită de o avalanşă de stânci, gata pregătite în acest scop.

La picioarele fortăreţei se întinde oraşul ce-i poartă numele şi ale cărui locuinţe cochete dispar înecate în verdeaţă.

Am văzut că la Benares există mai multe locuri privilegiate, socotite de hinduşi ca fiind cele mai sfinte pe lume. Dacă ai căuta, se găsesc sute de locuri de felul acesta pe suprafaţa peninsulei. Chiar şi fortăreaţa Chanar are un asemenea loc de pelerinaj, miraculos. Acolo ţi se arată o placă de marmură, pe care un oarecare zeu vine cu regularitate să-şi facă siesta zilnică. Nu-i mai puţin adevărat că zeul este invizibil. Aşa încât, nici n-am încercat să-l vedem.

Seara, Gigantul de Oţel se oprea în apropiere de Mirzapore, ca să ne petrecem acolo noaptea. Dacă oraşul nu este lipsit de temple, el are şi uzine şi un port în care se încarcă bumbacul produs în teritoriul din jur. Într-o bună zi va fi un bogat oraş comercial.

A doua zi, în 25 mai, pe la ora două după-amiază, noi treceam prin vadul micului râu Tonsa, a cărui apă, în această epocă a anului, nu depăşeşte un picior înălţime. La ora cinci, trecusem de punctul din care începe marea ramificaţie a căii ferate Bombay-Calcutta. În apropierea locului în care Jumna se varsă în Gange, am admirat măreţul viaduct de fier care-şi moaie cei şaisprezece piloni înalţi de şaizeci de picioare în apele acestui afluent superb. Ajungând la podul de vase lung de un kilometru, care uneşte malul drept cu malul stâng al fluviului, l-am traversat fără prea mare greutate şi, în cursul serii, am poposit în marginea unei periferii a Allahabadului.

Ziua de 26 mai avea să fie închinată vizitării acestui oraş însemnat, de la care pornesc ca nişte raze principalele căi ferate ale Hindustanului. Este aşezat într-o poziţie încântătoare, în mijlocul celui mai bogat teritoriu indian, între două mari cursuri de apă, Jumna şi Gangele.

Natura a făcut cu siguranţă totul pentru ca Allahabadul să poată fi capitala Indiei engleze, centrul guvernului, reşedinţa viceregelui. N-ar fi deci cu neputinţă ca el să şi ajungă într-o bună zi capitală, dacă cicloanele i-ar face câteva feste urâte Calcuttei, actuala metropolă. Lucru sigur, câteva minţi pline de bun-simţ au întrezărit şi au prevăzut această eventualitate. În trupul acela mare care se numeşte India, Allahabadul este aşezat în locul unde se află inima, aşa cum Parisul este inima Franţei. Ce-i drept, Londra nu se găseşte în centrul Regatului Unit, însă nici nu are faţă de celelalte oraşe mari englezeşti – Liverpool, Manchester, Birmingham – supremaţia pe care o are Parisul asupra tuturor celorlalte oraşe din Franţa.

Şi dacă pornim din acest punct, l-am întrebat eu pe Banks, vom merge direct spre nord?

Da, a răspuns Banks, sau măcar aproape direct. Allahabad este limita dinspre apus a primei părţi a călătoriei noastre.

În sfârşit, a strigat căpitanul Hod, or fi ele bune marile oraşe, dar câmpiile întinse şi marea junglă sunt şi mai bune! Tot continuând astfel să urmăm căile ferate, vom ajunge să mergem pe ele şi Gigantul nostru de Oţel va sfârşi ca simplă locomotivă! Ce decădere!

Linişteşte-te, Hod, i-a răspuns inginerul, asemenea lucru n-are să se întâmple. Vom ajunge în curând să ne aventurăm în teritoriile dumitale preferate.

Aşadar, Banks, vom merge drept către graniţa indo-chineză fără a mai trece prin Lucknow?

Părerea mea este să ne ferim de acest oraş şi mai cu seamă de Kanpur, prea plin de amintiri funeste pentru colonelul Munro.

Ai dreptate, am replicat eu, şi niciodată nu vom putea trece la o distanţă îndeajuns de mare de ele.

Spune-mi, te rog, Banks, a întrebat căpitanul Hod, în timpul vizitei dumitale la Benares n-ai aflat nimic despre Nana Sahib?

Nimic, i-a răspuns inginerul. Se prea poate ca guvernatorul din Bombay să fi fost încă o dată indus în eroare şi ca Nana Sahib să nu mai fi reapărut nicicând prin guvernământul Bombay.

Se prea poate, într-adevăr, a replicat căpitanul, altminteri fostul rebel ar mai fi dat ocazia să se vorbească despre el!

Oricum ar fi, a spus Banks, sunt nerăbdător să părăsesc odată valea Gangelui, care a fost teatrul atâtor dezastre în vremea insurecţiei şipailor, de la Allahabad şi până la Kanpur. Dar, înainte de toate, fie ca numele acestui oraş să nu-l mai rostească nimeni în faţa colonelului Munro, întocmai ca şi acela al lui Nana Sahib! Să-l lăsăm să fie stăpân pe gândurile sale.

A doua zi, Banks a vrut să mă însoţească iarăşi în cursul celor câteva ore pe care aveam să le închin vizitării Allahabadului. Poate că aş fi avut nevoie de trei zile spre a putea vedea cum se cuvine cele trei oraşe din care este el alcătuit. Însă, în definitiv, este mai puţin neobişnuit decât Benaresul, chiar dacă se numără printre oraşele sfinte ca şi acesta.

Despre partea hindusă a oraşului nu se poate spune nimic deosebit. Este o îngrămădire de case scunde, despărţite prin străzi înguste, dominate, ici şi colo, de tamarini care sunt într-adevăr măreţi.

Nici despre partea engleză şi cantonamentele armatei n-ar fi mare lucru de spus. Bulevarde frumoase şi bine plantate pe margini, locuinţe arătoase, pieţe largi, toate elementele unui oraş menit să ajungă o mare capitală.

Totul este situat în mijlocul unei câmpii întinse, mărginită la nord şi la sud de cursurile de apă ale Jumnei şi Gangelui. A fost numită „Câmpia milosteniilor”, întrucât prinţii hinduşi au venit aici din toate timpurile să facă opere de caritate. După cum relatează domnul Rousselet, care citează un pasaj din Viaţa lui Hionen Thsang, „este mai vrednic de laudă să dai aici o monedă, decât o sută de mii în altă parte”.

Câteva cuvinte despre fortul din Allahabad, care merită să fie vizitat. Este construit spre apusul acestei „Câmpii a milosteniilor”, unde îşi profilează îndrăzneţele ziduri de gresie roşie, iar proiectilele sale – fie-ne iertată expresia – pot să „zdrobească braţele” celor două fluvii. În mijlocul fortului se înalţă un palat – devenit arsenal – odinioară reşedinţa preferată a sultanului Akbar; într-unui din colţuri, Lat-ul lui Feroz-shah – un monolit superb de treizeci şi şase de picioare care susţine un leu; nu departe de el, un mic templu, pe care hinduşii, ce nu sunt lăsaţi să intre în fort, nu-l pot vizita cu toate că este unul dintre locurile cele mai sfinte din lume. Acestea sunt principalele puncte ale fortăreţei, care atrag atenţia turiştilor.

Banks mi-a spus că fortul din Allahabad îşi are şi el legenda lui, care aminteşte de legenda biblică referitoare la reconstruirea templului lui Solomon, de la Ierusalim.

Atunci când sultanul a vrut să clădească fortul din Allahabad, se pare că pietrele s-au arătat foarte îndărătnice. Fusese înălţat un zid, dar s-a prăbuşit în curând. A fost consultat atunci oracolul. Oracolul a răspuns, ca totdeauna, că este nevoie de o victimă care să se jertfească de bunăvoie, pentru a îndupleca ursita cea rea. S-a oferit drept jertfă un hindus. El a fost sacrificat şi construcţia fortului a fost dusă la bun sfârşit. Hindusul se numea Brog. Iată de ce oraşul mai este şi astăzi cunoscut sub dubla denumire de Brog-Allahabad.

Banks m-a condus apoi în grădinile lui Khusru, care sunt vestite şi îşi merită faima. Acolo, în umbra celor mai frumoşi tamarini din lume, se înalţă mai multe mausolee mahomedane. Unul dintre ele este ultima locuinţă a sultanului al cărui nume îl poartă aceste grădini. Pe unul dintre zidurile de marmură albă este încrustată o palmă uriaşă. Ea ne-a fost arătată cu o amabilitate de care fusesem lipsiţi în faţa urmelor sfinte de la Gaya.

Ce-i drept, nu este urma piciorului unui zeu, ci aceea a mâinii unui simplu muritor, strănepot de-al lui Mahomed.

Pe vremea insurecţiei de la l857, nu s-a făcut mai multă economie de sânge la Allahabad decât în celelalte oraşe de pe valea Gangelui.

În timpul scurtei noastre excursii la Allahabad, Banks şi cu mine am iscodit cu luare-aminte dacă nu suntem urmăriţi ca la Benares, însă, de data aceasta, n-am mai văzut nimic suspect.

N-are importanţă, mi-a spus inginerul, trebuie să fim cu băgare de seamă! Aş fi vrut să călătorim incognito, căci numele colonelului Munro este prea bine cunoscut de către nativii din această provincie.

La ora şase seara ne-am întors pentru a lua cina. Colonelul Munro, care părăsise tabăra pentru o oră-două, se întorsese şi el şi ne aştepta. Cât despre căpitanul Hod, care fusese să-şi viziteze nişte camarazi aflaţi în garnizoană prin cantonamente, a ajuns aproape în acelaşi timp cu noi.

Am băgat atunci de seamă, şi i-am spus acest lucru şi lui Banks, că sir Edward Munro părea, dacă nu mai trist, mai îngrijorat ca de obicei. Parcă surprindeam în ochii săi o văpaie pe care lacrimile ar fi trebuit s-o fi înecat de multă vreme.

Ai dreptate, mi-a răspuns Banks, aici se petrece ceva! Oare ce s-o fi întâmplat?

Dacă l-am întreba pe Mac Neil? am sugerat eu.

Da, poate ştie Mac Neil…

Şi inginerul, părăsind salonul, se duse să deschidă uşa cabinei sergentului.

Sergentul nu se afla însă acolo.

Unde este Mac Neil? l-a întrebat Banks pe Gumi, care se pregătea să ne servească masa.

A părăsit tabăra, i-a răspuns Gumi.

De cât timp?

De vreo oră, din ordinul colonelului Munro.

Nu ştii unde s-a dus?

Nu, domnule Banks, şi nici nu ştiu să vă spun de ce a plecat.

S-a mai petrecut ceva pe aici după plecarea noastră?

Nimic.

Banks s-a întors, mi-a spus că sergentul Mac Neil lipseşte dintr-un motiv pe care nimeni nu-l cunoaşte şi mi-a repetat:

Nu ştiu ce se petrece, dar cu siguranţă că e ceva! Să aşteptăm. Ne-am aşezat la masă. De obicei, în timp ce mâncam, colonelul Munro lua parte la conversaţie. Îi făcea plăcere să-i povestim ce văzusem în excursiile noastre. Îl interesa ce făcusem în cursul zilei. Aveam totdeauna grijă să nu-i vorbesc despre nimic care ar fi putut să-i reamintească, fie şi pe departe, de insurecţia şipailor. Cred că observa acest lucru. Ţinea oare seama de rezerva mea? Dealtfel, era şi destul de greu s-o păstrez, atâta vreme cât era vorba despre oraşe ca Benares şi Allahabad, unde avuseseră loc mişcări insurecţionale.

Astăzi, însă, în timpul cinei, mă puteam teme că o să fiu nevoit să-i vorbesc despre Allahabad. Teamă lipsită de temei. Colonelul Munro nu ne-a întrebat, nici pe Banks, nici pe mine, despre felul în care ne petrecusem ziua. El a rămas tăcut pe toată durata cinei, îngrijorarea părea chiar să-i sporească odată cu trecerea timpului. Privea des înspre drumul care ducea la cantonament, ba chiar cred că a fost gata în mai multe rânduri să se ridice de la masă, spre a putea vedea mai bine în această direcţie. Era limpede că sir Edward Munro aştepta cu nerăbdare întoarcerea sergentului Mac Neil.

Cina a avut loc deci într-o atmosferă destul de tristă. Căpitanul Hod l-a întrebat din priviri pe Banks ce se petrece, însă nici Banks nu ştia mai mult decât el.

Când am isprăvit de mâncat, în loc să rămână să-şi facă siesta ca de obicei, colonelul Munro a coborât treptele verandei, a făcut câţiva paşi pe şosea şi a mai aruncat o dată o privire lungă; apoi, întorcându-se spre noi, ne-a întrebat:

— Banks, Hod şi dumneata, Maucler, n-aţi vrea să mă însoţiţi până la primele case ale cantonamentului?

Ne-am ridicat numaidecât de la masă şi l-am urmat pe colonel, care mergea încetişor, fără să scoată o vorbă.

După ce făcuse cam o sută de paşi, sir Edward Munro s-a oprit în faţa unui stâlp care se înălţa în dreapta şoselei şi pe care era prins un afiş.

Citiţi, ne-a spus el.

Era comunicatul, vechi de peste două luni, care punea un preţ pe capul nababului Nana Sahib şi-i dezvăluia prezenţa în guvernământul Bombay.

Banks şi Hod nu şi-au putut înfrâna un gest de dezamăgire. Până atunci, atât la Calcutta, cât şi în cursul călătoriei, ei izbutiseră să facă în aşa fel încât acest comunicat să nu cadă sub ochii colonelului. O întâmplare neplăcută zădărnicea toate măsurile de precauţie pe care le luaseră.

Banks, a întrebat sir Edward Munro, apucându-l de mână pe inginer, cunoşteai acest comunicat?

Banks n-a răspuns însă nimic.

Ştiai încă de acum două luni, a reluat colonelul, că prezenţa lui Nana Sahib fusese semnalată în guvernământul Bombay, şi nu mi-ai spus nimic.

Banks rămânea în continuare tăcut, neştiind ce să răspundă.

Ei bine, da, domnule colonel, exclamă căpitanul Hod, da, ştiam, dar pentru ce trebuia să vă spunem? Cine ne poate dovedi că faptul pe care-l anunţă acest comunicat corespunde adevărului şi la ce bun să vă reamintim lucruri care vă fac atâta rău?

Banks, strigă colonelul Munro, care parcă începuse să se schimbe la faţă, deci ai uitat că mie îmi revine, mie mai mult decât oricui altcuiva, să-l pedepsesc pe acest om! Să ştii: dacă am căzut,de acord să părăsesc Calcutta, am făcut-o pentru că această călătorie avea să mă aducă iar în nordul Indiei, pentru că n-am crezut nici măcar o singură zi în moartea lui Nana Sahib, pentru că nu mi-am uitat nicicând datoria de a mă răzbuna! Pornind la drum împreună cu voi, n-am avut decât o singură idee, o singură speranţă! M-am bizuit, spre a mă apropia de ţel, pe întâmplările din cursul călătoriei şi pe ajutorul lui Dumnezeu! Şi iată că am avut dreptate! Dumnezeu mi-a scos în faţă acest comunicat! Nu spre nord trebuie deci să mă duc să-l caut pe Nana Sahib, ci spre sud! Fie! Voi merge spre sud!

Aşadar, presimţirile nu ne înşelaseră! Era adevărul adevărat! Un gând ascuns, ba mai mult decât atât, o idee fixă îl stăpânea încă, îl stăpânea mai mult ca oricând pe colonelul Munro. Şi acum, el ne-o dezvăluise pe de-a-ntregul.

Munro, a răspuns Banks, nu ţi-am spus nimic deoarece nu credeam că Nana Sahib se găseşte în guvernământul Bombay. Neîndoios, autorităţile au fost înşelate şi de astă dată. Într-adevăr, comunicatul a fost dat în 6 martie şi de atunci încoace nu s-a petrecut nimic care să adeverească ştirea că nababul şi-ar mai fi făcut apariţia.

Mai întâi, colonelul Munro n-a răspuns nimic la observaţia inginerului. S-a mai uitat o dată în lungul şoselei, apoi ne-a spus:

Prieteni, am să vă aduc la cunoştinţă ce se petrece. Mac Neil s-a dus la Allahabad cu o scrisoare către guvernator. Într-o clipă voi afla dacă Nana Sahib şi-a făcut într-adevăr apariţia în vreo provincie din vest, dacă se mai află acum acolo sau dacă a dispărut.

Şi dacă el a fost văzut cu certitudine, ce-ai să faci, Munro? l-a întrebat Banks apucându-i mâna.

Am să plec! a răspuns sir Edward Munro. Am să merg orişiunde este de datoria mea să merg, în numele justiţiei supreme.

Eşti foarte hotărât, Munro?

Da, Banks, foarte hotărât. O să vă continuaţi călătoria fără mine, prieteni… Chiar în seara asta voi lua trenul de Bombay.

Fie, dar n-ai să mergi singur! i-a răspuns inginerul întorcându-se spre noi. Te vom însoţi, Munro!

Da, domnule colonel! a strigat căpitanul Hod. N-o să vă lăsăm să plecaţi fără noi!

Colonele Munro, am adăugat eu, vă rog să-mi îngăduiţi să mă alătur căpitanului şi prietenilor dumneavoastră!

Da, Maucler, chiar în această seară vom părăsi tabăra cu toţii…

Zadarnic, făcu o voce gravă.

Ne-am întors cu toţii într-acolo. Sergentul Mac Neil ne stătea dinainte cu un ziar în mână.

Domnule colonel, citiţi, a, adăugat el. Iată ce mi-a spus guvernatorul să vă arăt.

Şi sir Edward Munro a citit cele ce urmează: „Guvernatorul Bombay-ului aduce la cunoştinţa populaţiei că acel comunicat din 6 martie trecut, referitor la nababul Dandu-Pant, trebuie să fie considerat ca lipsit de obiect. Ieri, Nana Sahib, atacat în defileurile munţilor Satpura unde se refugiase împreună cu trupa sa, a fost ucis în luptă. Nu există nici un fel de îndoială asupra identităţii iui. El a fost recunoscut de către locuitorii din Kanpur şi din Lucknow. Îi lipsea un deget de la mâna stângă şi este ştiut că Nana Sahib îşi amputase unul dintre degete, în clipa când, printr-o falsă înmormântare, a vrut să facă să se răspândească ştirea morţii sale. Regatul Indiei nu mai are deci a se teme câtuşi de puţin de manevrele crudului nabab, care a făcut să-l coste atâta sânge”.

Colonelul Munro citi rândurile de mai sus cu o voce surdă; apoi lăsă să-i cadă ziarul din mână.

Noi tăceam. Moartea lui Nana Sahib, de astă dată neîndoielnică, ne scutea de orice fel de temeri pentru viitor.

Colonelul Munro, după câteva clipe de tăcere, şi-a trecut mâna peste faţă, de parcă ar fi vrut să înlăture nişte amintiri înfricoşătoare. Apoi ne-a întrebat:

Când urmează să părăsim Allahabadul?

Mâine, în zori, i-a răspuns inginerul.

Banks, a reluat colonelul Munro, nu ne-am putea opri pentru câteva ore la Kanpur?

Vrei tu…?

Da, Banks, aş vrea… vreau să mai revăd o dată… pentru ultima oară, oraşul Kanpur!

Vom fi acolo peste două zile! a răspuns simplu inginerul.

Şi după aceea?… a mai întrebat colonelul Munro.

După aceea, a răspuns Banks, ne vom continua expediţia spre nordul Indiei!

Da!… Spre nord, spre nord!… a rostit colonelul cu o voce care m-a înduioşat până în adâncul inimii.

Într-adevăr, s-ar fi putut crede că sir Edward Munro mai avea unele îndoieli cu privire la sfârşitul ultimei lupte dintre Nana Sahib şi agenţii autorităţilor engleze. Putea el oare să nu creadă într-un lucru care părea neîndoielnic?

Viitorul urma să ne spună dacă avea sau nu dreptate.