Capitolul X.

VIA DOLOROSA43

Odinioară, regatul Aud era unul dintre cele mai însemnate din întreaga peninsulă şi se numără şi astăzi printre cele mai bogate din India. Suveranii săi au fost când slabi, când puternici. Slăbiciunea unuia din ei, Wajad-Ali-Shah, a dus însă la anexarea regatului său la domeniile Companiei, la 6 februarie l857. După cum se vede, mai erau abia câteva luni până la izbucnirea insurecţiei şi tocmai pe acest teritoriu au avut loc cele mai grave incidente, urmate de cele mai groaznice represalii.

Două oraşe şi-au căpătat în acea epocă o tristă faimă: Lucknow şi Kanpur.

Lucknow este capitala, iar Kanpur unul dintre principalele oraşe ale fostului regat.

Colonelul Munro vrusese să meargă la Kanpur şi am ajuns acolo în dimineaţa zilei de 29 mai, după ce urmasem malul drept al Gangelui, trecând printr-o câmpie netedă, în care se întindeau lanuri nesfârşite de indigotieri. Timp de două zile Gigantul de Oţel mersese cu o viteză medie de trei leghe pe oră, străbătând astfel cei două sute cincizeci de kilometri ce despart Allahabadul de Kanpur.

Ne aflam atunci la aproape o mie de kilometri de Calcutta, punctul nostru de plecare. Kanpur este un oraş de vreo şaizeci de mii de suflete. El ocupă o fâşie de teren lungă de cinci mile, pe malul drept al Gangelui. Se găseşte aici un cantonament militar, în care sunt încazarmaţi şapte mii de oameni.

Turistul ar căuta zadarnic vreun monument vrednic să-i atragă atenţia, cu toate că oraşul are o origine foarte veche, după cum se spune, chiar dinaintea erei noastre. La Kanpur nu ne adusese deci vreun simţământ de curiozitate. Numai voinţa lui sir Edward Munro ne mânase într-acolo.

În dimineaţa zilei de 30 mai am părăsit cu toţii tabăra. Banks, căpitanul Hod şi cu mine îi urmam pe colonel şi pe sergentul Mac Neil de-a lungul acestui drum al calvarului pe care sir Edward Munro voia să-l străbată pentru ultima oară, să se oprească iar la fiecare popas.

Iată pe scurt ceea ce trebuie să ştiţi şi ce am a vă spune, conform istorisirii pe care mi-o făcuse Banks: „Oraşul Kanpur, care era plin de trupe foarte sigure în clipa anexării regatului Aud, nu mai număra la începuturile insurecţiei decât două sute cincizeci de soldaţi din armata regală, faţă de trei regimente native de infanterie – I-ul, al 53-lea şi al 56-lea – două regimente de cavalerie şi o baterie de artilerie din armata Bengalului. În plus, se mai aflau aici un număr destul de mare de europeni – salariaţi, funcţionari, negustori etc. – plus opt sute cincizeci de femei şi copii ai ofiţerilor şi soldaţilor din regimentul 32 de artilerie regală, care îşi avea garnizoana la Lucknow.

De mai mulţi ani, colonelul Munro locuia la Kanpur. Aici a cunoscut-o pe tânăra care i-a devenit soţie.

Domnişoara Laurence Honlay era o englezoaică fermecătoare, inteligentă, cu un caracter plin de elevaţie, cu o inimă nobilă, cu o fire eroică, vrednică să fie iubită de un om cum era colonelul Munro, care o admira şi o adora. Locuia împreună cu maică-sa într-un bungalow aflat în împrejurimile oraşului şi acolo s-a căsătorit cu ea sir Edward Munro, în l855.

La doi ani după căsătorie, în l857, atunci când au avut loc primele acte de revoltă la Meerat, colonelul Munro a fost nevoit să se întoarcă la regimentul său, fără a mai pierde o singură zi. S-a văzut deci silit să-şi lase soţia şi soacra la Kanpur, îndemnându-le să-şi facă numaidecât pregătirile de plecare spre Calcutta. Colonelul Munro se gândea că oraşul Kanpur nu era sigur şi – vai! – faptele de mai târziu au dovedit cât de îndreptăţite îi erau presimţirile.

Doamna Honlay şi lady Munro au întârziat cu plecarea, şi acest lucru a avut urmări funeste. Nefericitele femei au fost apoi surprinse de evenimente şi n-au mai putut părăsi oraşul Kanpur.

În acel timp, divizia era comandată de generalul sir Hugh Wheeler, soldat drept şi loial, care avea să cadă în curând victimă şireteniei lui Nana Sahib.

Nababul locuia pe atunci în castelul său de la Bilhur, aflat la zece leghe de Kanpur şi, de multă vreme, se prefăcea că trăieşte în cele mai bune relaţii cu europenii.

Ştii, dragul meu Maucler, că primele tentative de insurecţie s-au produs la Meerat şi la Delhi. Ştirea despre izbucnirea lor a ajuns la Kanpur la l4 mai. Chiar în aceeaşi zi, primul regiment de şipai a dat dovadă de intenţii ostile.

Tocmai atunci, Nana Sahib şi-a oferit guvernului bunele sale oficii. Generalul Wheeler a fost de ajuns de nesocotit să se încreadă în nabab, ale cărui trupe particulare au sosit curând să ocupe clădirile Trezoreriei.

În aceeaşi zi, un regiment neregulat de şipai, în trecere prin Kanpur, şi-a ucis ofiţerii europeni la porţile oraşului.

Abia atunci toată lumea şi-a dat seama că primejdia este enormă. Generalul Wheeler a dat ordin tuturor europenilor să se refugieze în cazarma în care se găseau femeile şi copiii ofiţerilor şi soldaţilor regimentului 32 din Lucknow, cazarmă aflată în punctul cel mai învecinat cu şoseaua spre Allahabad, singura pe care putea să mai sosească vreun ajutor.

Lady Munro şi mama sa au fost nevoite să se închidă acolo. Pe toată durata acestei întemniţări, tânăra femeie a dat dovadă de un devotament nemărginit faţă de tovarăşii ei de suferinţă. I-a îngrijit cu mâinile sale, i-a ajutat băneşte, i-a încurajat cu vorba şi prin exemplul personal; s-a arătat deci întocmai aşa cum era, bună la inimă şi, după cum am mai spus, o femeie eroică.

Între timp, arsenalul a fost pus sub paza soldaţilor lui Nana Sahib.

Nababul a desfăşurat atunci stindardul insurecţiei şi, la stăruinţele lui, la 7 iunie, şipaii au atacat cazarma, apărată de nici trei sute de soldaţi valizi.

Aceştia s-au luptat, totuşi, sub focul asediatorilor, sub ploaia de proiectile, pradă a tot soiul de boli, murind de foame şi de sete, fără alimente, căci aprovizionarea era neîndestulătoare, fără apă, întrucât puţurile au secat în curând.

Ei au rezistat până la 27 iunie.

Nana Sahib a propus atunci capitularea, pe care generalul Wheeler a făcut greşeala de neiertat s-o semneze, în ciuda rugăminţilor fierbinţi ale lady-ei Munro, care îl implora să continue lupta.

Ca urmare a capitulării, bărbaţii, femeile şi copiii, în total vreo cinci sute de persoane printre care se numărau şi lady Munro împreună cu maică-sa, au fost îmbarcaţi pe vase ce urmau să coboare pe Gange în jos şi să le ducă la Allahabad.

Abia se desprinseseră vasele de mal, că şipaii au şi deschis focul. Grindină de ghiulele şi de mitralii! Unele s-au scufundat, altele au fost incendiate. Una dintre aceste ambarcaţiuni a izbutit, totuşi, să coboare fluviul pe o distanţă de câteva mile.

Lady Munro şi maică-sa se aflau la bordul ei. O clipă au putut să creadă că sunt salvate. Însă soldaţii lui Nana Sahib i-au urmărit pe fugari, i-au prins din nou şi i-au adus înapoi la cantonament.

Acolo, prizonierii au fost strânşi laolaltă cu alţii, care scăpaseră din represaliile de la 27 iunie.

În total erau vreo două sute de victime, cărora le-a fost sortită o lungă agonie. Ele au fost închise într-un bungalow, al cărui nume, Bibi-Ghar, a căpătat o tristă faimă”.

„Şi cum ai aflat aceste amănunte îngrozitoare?” l-am întrebat eu pe Banks.

„De la un fost sergent din regimentul 32 al armatei regale, mi-a răspuns inginerul. Acest om, scăpat ca prin minune, a fost adăpostit de rajahul din Raishwarah, una dintre provinciile regatului Aud, care l-a întâmpinat, ca şi pe ceilalţi fugari, cu cea mai mare omenie”.

„Şi ce s-a întâmplat cu lady Munro şi cu maică-sa?” „Dragă prietene, mi-a răspuns Banks, nu avem mărturii directe asupra a ceea ce s-a petrecut după acea dată, însă este foarte uşor să facem presupuneri. Într-adevăr, şipaii erau stăpâni pe Kanpur. Oraşul a fost pe mâna lor până la l5 iulie şi în timpul acestor nouăsprezece zile – nouăsprezece veacuri – nefericitele victime au aşteptat în fiecare clipă un ajutor care n-avea să ajungă decât prea târziu.

Generalul Havelock, care pornise de mai mult timp din Calcutta, venea în ajutorul oraşului Kanpur şi, după ce i-a bătut pe răsculaţi în mai multe rânduri, a intrat în oraş la l7 iulie.

Însă, cu două zile mai înainte, atunci când a aflat că trupele regale trecuseră râul Pandu-Nadi, Nana Sahib a hotărât că totul îi este îngăduit faţă de invadatorii Indiei! Un pluton din cel de al 6-lea regiment de şipai a primit ordinul să ucidă pe toată lumea, trăgând prin ferestrele bungalowului.

A doua zi, victimele au fost aruncate într-un puţ din apropiere şi, atunci când au sosit soldaţii lui Havelock, puţul era umplut cu cadavre până la ghizd.

Atunci au început represaliile. Un număr oarecare de răsculaţi căzuseră în mâinile generalului Havelock. Acesta a dat următorul ordin de zi, ale cărui cuvinte n-am să le uit niciodată: „Puţul în care se odihnesc rămăşiţele pământeşti ale sărmanelor femei şi ale copiilor masacraţi de necredinciosul Nana Sahib va fi astupat şi acoperit cu îngrijire în formă de mormânt. Această îndatorire pioasă va fi adusă la îndeplinire de către un detaşament de soldaţi europeni, sub comanda unui ofiţer. încăperile casei în care a avut loc măcelul nu vor fi curăţite şi spălate de către compatrioţii victimelor. Brigadierul va cere ca fiecare picătură de sânge nevinovat să fie curăţată sau linsă cu limba de către condamnaţi, înaintea execuţiei, proporţional cu poziţia lor de castă şi cu partea pe care au luat-o la masacru. În consecinţă, după ce a ascultat sentinţa de condamnare la moarte, fiecare condamnat va fi condus în casa măcelului şi forţat să cureţe o anumită parte de podele. Veţi avea grijă să faceţi în aşa fel încât această pedeapsă să revolte cât mai mult cu putinţă simţămintele religioase ale condamnatului, iar şeful poliţiei militare va folosi din plin cureaua dacă este nevoie. Odată pedeapsa îndeplinită, sentinţa va fi executată prin ştreang, la spânzurătoarea înălţată în apropierea casei”.

Acesta a fost ordinul de zi, mi-a spus Banks foarte emoţionat. El a fost împlinit în amănunţime. Însă victimele nu mai existau!

Atunci când, după două zile, a sosit colonelul Munro şi a vrut să mai recunoască vreo rămăşiţă a lady-ei Munro sau a mamei sale, el n-a mai găsit nimic… nimic!”

Iată ceea ce îmi povestise Banks înaintea sosirii noastre la Kanpur, iar acum colonelul se îndrepta chiar spre locul în care se petrecuseră dureroasele evenimente.

Dar, mai întâi, el a vrut să vadă încă o dată bungalowul unde locuise lady Munro şi în care îşi petrecuse ea copilăria, locuinţa unde o văzuse pentru cea din urmă oară, pragul pe care primise ultimele ei sărutări.

Bungalowul era clădit puţin în afara cartierelor mărginaşe ale oraşului, nu departe de linia cantonamentelor militare. Ruine, bucăţi de ziduri încă înnegrite, câţiva copaci culcaţi la pământ şi uscaţi, iată ce mai rămânea din fosta locuinţă. Colonelul nu îngăduise să se repare nimic. După şase ani de zile, bungalowul rămăsese întocmai ca atunci când scăpase din incendiu.

Ne-am petrecut o oră în locul acesta pustiit. Sir Edward Munro mergea tăcut printre ruinele care-i trezeau atâtea amintiri. Gândul îi evoca existenţa plină de fericire pe care nimic nu putea să i-o mai dea înapoi. O revedea pe tânăra fată, fericită, în casa aceasta în care venise pe lume şi unde el o cunoscuse şi, uneori, închidea ochii de parcă ar fi vrut s-o revadă mai bine!

Dar, în sfârşit, pe neaşteptate, ca şi cum ar fi fost nevoit să se înfrâneze, s-a întors şi ne-a târât afară.

Banks trăsese nădejde că poate colonelul se va mărgini să viziteze numai bungalowul. Nici pomeneală! Sir Edward Munro se hotărâse să guste, până la cea din urmă, toate amărăciunile pe care i le menise oraşul acela funest! După locuinţa lady-ei Munro, el a vrut să mai vadă o dată cazarma unde numeroase victime, cărora energica femeie li se devotase atât de eroic, cunoscuseră toate ororile unui asediu.

Cazarma era situată în câmpie, în afara oraşului, şi pe locul unde populaţia din Kanpur îşi căutase refugiul se clădea acum o biserică. Spre a merge într-acolo, am apucat-o pe o şosea acoperită cu macadam şi umbrită de arbori frumoşi.

Acolo se petrecuse primul act al cumplitei tragedii. Acolo trăiseră, suferiseră şi agonizaseră lady Munro şi maică-sa, până în clipa în care capitularea dăduse pe mâna lui Nana Sahib mulţimea aceasta de victime.

În jurul construcţiilor neterminate, se vedeau bucăţi de ziduri sfărâmate, urmele lucrărilor de apărare ridicate de generalul Wheeler44.

Colonelul Munro a rămas multă vreme nemişcat şi tăcut în faţa ruinelor. Îi reveneau şi mai viu în amintire scenele fioroase care se petrecuseră acolo. După bungalowul în care lady Munro trăise fericită, cazarma în care suferise peste orice închipuire!

Mai rămânea de vizitat Bibi-Ghar, acea locuinţă din care Nana Sahib făcuse o închisoare, locul unde era săpat acel puţ în fundul căruia victimele fuseseră amestecate laolaltă întru aceeaşi moarte.

Îndată ce Banks l-a văzut pe colonel îndreptându-se într-acolo, l-a apucat de braţ de parcă ar fi vrut să-l oprească.

Sir Edward Munro l-a privit drept în faţă şi, cu o voce îngrozitor de calmă, i-a spus:

Să mergem!

Munro, te rog…!

Atunci, am să mă duc singur. Nu ne mai puteam împotrivi.

Ne-am îndreptat deci către Bibi-Ghar, în faţa căreia se găseau grădini frumos aranjate, unde erau plantaţi arbori falnici.

Acolo se înalţă o colonadă de formă octogonală, în stil gotic. Ea înconjoară locul în care se afla puţul, a cărui gură este acum astupată cu un înveliş de pietre. El închipuie astfel un soi de soclu, pe care a fost ridicată o statuie de marmură albă, îngerul Milei, una dintre ultimele opere ale sculptorului Marochetti.

Lordul Canning, guvernator general al Indiilor în timpul insurecţiei de la l857, a pus să fie înălţat acest monument construit după desenele colonelului de geniu Yule şi pe care a dorit să-l plătească din propriii săi bani.

Dinaintea acestui puţ, sir Edward Munro nu şi-a mai putut stăpâni lacrimile. El a căzut în genunchi pe lespedea monumentului.

Lângă el, sergentul Mac Neil plângea în tăcere.

Ne simţeam cu toţii inimile zdrobite, nu găseam nimic de spus spre a alina durerea aceasta de nemângâiat şi nădăjduiam că sir Edward Munro îşi va isprăvi aici de plâns toate lacrimile.

Ah, dacă s-ar fi aflat printre primii soldaţi ai armatei regale care au intrat în Kanpur, care au pătruns în această Bibi-Ghar, el ar fi murit de durere!

Sir Edward Munro nu fusese de faţă în primele ore în care soldaţii lui Havelock puseseră stăpânire pe oraş! El n-a ajuns decât la două zile după acea necruţătoare jertfire! Iar acum nu mai avea în faţa ochilor decât locul în care se găsea puţul acesta funest, mormânt fără nume al celor două sute de victime ale lui Nana Sahib!

De astă dată Banks, ajutat de sergent, a izbutit să-l târască de acolo cu forţa.

Colonelul Munro nu mai avea să uite vreodată cele două cuvinte pe care unul dintre soldaţii lui Havelock le zgâriase cu baioneta pe ghizdul puţului:

Remember Cawnpore!

Aminteşte-ţi de Kanpur!