Capitolul VIII.

CÂTEVA ORE LA BENARES.

Steam House avea acum în faţă şoseaua liberă, acea şosea care, trecând prin Sasseram, avea să ne conducă pe malul drept al Gangelui, până în faţa oraşului Benares.

Cam la o milă dincolo de tabără, maşina şi-a încetinit mersul, făcând adică vreo două leghe şi jumătate pe oră. Intenţia lui Banks era să poposim în aceeaşi seară la douăzeci şi cinci de leghe de Gaya şi să ne petrecem liniştiţi noaptea în împrejurimile micului oraş Sasseram.

În general, şoselele din India evită pe cât posibil cursurile de apă unde ar fi nevoie de poduri, care sunt destul de greu de înălţat pe aceste terenuri născute din formaţiuni aluvionare. Altminteri, ar fi nevoie ca ele să fie construite prin multe părţi, peste tot pe unde nu este cu putinţă să împiedici un râu sau un fluviu să bareze drumul. Ce-i drept, acolo se află bacul, acel aparat străvechi şi rudimentar, care cu siguranţă că n-ar fi fost în stare să transporte şi trenul nostru. Numai că, din fericire, ne puteam lipsi de el.

Tocmai în timpul acestei zile a fost nevoie să străbatem un curs de apă important, Sone. Râul acela, alimentat mai sus de Rhotas de afluenţii săi Coput şi Coyle, merge să-şi verse apele în Gange între Arrah şi Dinapore.

Nimic mai simplu decât trecerea apei. Elefantul s-a transformat, fireşte, în motor marin. El a coborât malul pe o pantă blânda, a intrat în râu, s-a menţinut la suprafaţă şi, bătând apa cu picioarele sale, întocmai ca paletele unei roate hidraulice, a tras încetişor trenul care plutea în urma lui.

Căpitanul Hod nu-şi mai găsea locul de bucurie.

O casă rulantă, striga el, o casă care este totodată vagon şi navă cu aburi! Nu-i mai lipsesc decât aripile spre a se transforma în aparat zburător şi a cuceri spaţiul!

Se va face şi asta într-o bună zi, prietene Hod, i-a răspuns plin de seriozitate inginerul.

Ştiu prea bine, prietene Banks, a spus la fel de serios căpitanul. Totul se va face! Ceea ce nu se va face, însă, va fi să ni se redea existenţa peste două sute de ani, ca să vedem minunile acelea! Viaţa nu este veselă în fiecare zi şi, cu toate acestea, aş încuviinţa bucuros să trăiesc zece secole – din pură curiozitate!

Seara, la douăsprezece ore depărtare de Gaya, după ce trecusem peste măreţul pod tubular care poartă railway-ul la optzeci de picioare deasupra apelor Sonei, ne-am aşezat tabăra în apropiere de Sasseram. Nu era vorba decât să ne petrecem o noapte în acel loc, spre a ne reface rezerva de lemne şi de apă, şi s-o pornim iar în zorii zilei.

Toate punctele programului au fost executate întocmai şi a doua zi, în dimineaţa de 22 mai, înaintea orelor fierbinţi pe care ni le menea soarele arzător de la amiază, ne şi reluasem drumul.

Ţinutul pe care-l străbăteam era mereu acelaşi, adică foarte bogat, cu pământul foarte bine lucrat. Aşa apărea el în apropierea minunatei văi a Gangelui. N-am să vă vorbesc despre numeroasele sate pierdute în mijlocul uriaşelor orezării, printre pâlcurile de palmieri taras cu frunzişul lor des în chip de boltă, sub umbrarul manghierilor şi a altor arbori având o înfăţişare minunată. Dealtfel, nici nu ne opream din drum. Dacă uneori calea ne era tăiată de vreun car pe două roţi, tras încet de boi zebu, două sau trei şuierături îl făceau să se tragă la o parte şi trenul nostru trecea nestingherit, spre marea uimire a raiofilor.

În timpul zilei, am avut fermecătoarea plăcere să văd numeroase câmpuri cultivate cu trandafiri. Într-adevăr, nu ne îndepărtasem mult de Ghazipore, centru însemnat al producţiei de apă de Colonia sau, mai curând, de esenţă obţinută din florile de trandafir.

L-am întrebat pe Banks dacă poate să-mi dea câteva lămuriri asupra acestui produs atât de căutat, care părea să fie ultimul cuvânt al artei în materie de parfumerie.

Iată nişte cifre, dragă prietene, mi-a răspuns Banks, iar ele îţi vor arăta cât de costisitoare este fabricaţia. Mai întâi, patruzeci de livre40 de trandafiri sunt supuse unui fel de distilare lentă la foc mic şi totul dă vreo treizeci de livre de apă de roze. Apa aceasta este aruncată peste un nou pachet de patruzeci de livre de flori, care sunt distilate până în clipa când amestecul se reduce la douăzeci de livre. Amestecul este lăsat timp de douăsprezece ore în aerul răcoros al nopţii, iar a doua zi, la suprafaţa lui ce se găseşte? O uncie41 de ulei plăcut mirositor. Aşadar, din optzeci de livre de trandafiri – cantitate în care se spune că intră nu mai puţin de două sute de mii de flori – nu s-a scos până la urmă decât o uncie de lichid. Este un adevărat masacru! Aşa încât, nu trebuie să ne mire că, până şi în ţara unde este produsă, esenţa de roze costă patruzeci de rupii, adică o sută de franci uncia.

Ehei, făcu căpitanul Hod, dacă pentru a fabrica o uncie de rachiu ar fi nevoie de optzeci de livre de struguri, straşnic preţ ar mai avea grogul!

În timpul aceleiaşi zile am mai avut de trecut şi peste Karamnaca, alt afluent al Gangelui. Hinduşii fac din acest râu nevinovat un soi de Stix42, pe care nu-i deloc plăcut să pluteşti. Malurile sale nu sunt mai puţin blestemate decât malurile Iordanului sau ale Mării Moarte. Cadavrele care îi sunt încredinţate, el le poartă de-a dreptul în infernul brahmanic. Nu discut asemenea credinţe, însă, cât priveşte afirmaţia că apa din acest râu diabolic ar fi neplăcută la gust şi nesănătoasă pentru stomac, protestez. Ea este excelentă.

Seara, după ce străbătusem un ţinut prea puţin accidentat, printre uriaşe câmpuri cu maci şi o nesfârşită tablă de şah de orezării, am poposit pe malul drept al Gangelui, în faţa străvechiului Ierusalim al hinduşilor, oraşul sfânt Benares.

— Facem o haltă de douăzeci şi patru de ore, a spus Banks.

La ce distanţă ne aflăm acum de Calcutta? l-am întrebat eu pe inginer.

La vreo trei sute cincizeci de mile, mi-a răspuns el, şi trebuie să mărturiseşti, dragă prietene, că nu ne-am dat seama nici de lungimea drumului, nici de oboselile călătoriei!

Gangele! Iată un fluviu al cărui nume evocă legendele cele mai poetice, şi nu vi se pare că toată India se rezumă în el? Mai există oare pe lume vreo vale care să se poată compara cu aceea care, pentru a-şi îndruma superbul curs, se desfăşoară pe un spaţiu de cinci sute de leghe numărând nu mai puţin de o sută de milioane de locuitori? Mai există vreun loc de pe glob unde să se fi îngrămădit mai multe minunăţii de la apariţia raselor asiatice încoace? Oare ce-ar fi scris Victor Hugo despre Gange, el care a cântat atât de măreţ Dunărea? Da! Poţi să vorbeşti cu glas tare atunci când ai hulă ca şi marea, Când pe glob şerpuitoarea Albie-ţi rostogoleşti, Din apus spre răsărit!

Însă şi Gangele îşi are hula lui, cicloanele sale, mai îngrozitoare decât uraganele fluviului european! Şi albia lui se desfăşoară şerpuitoare prin ţinuturile cele mai poetice de pe lume! Şi el curge de la apus spre răsărit! Numai că nu-şi trage izvoarele dintr-un masiv de coline mediocre! El se rostogoleşte de pe cel mai înalt lanţ din munţii Tibetului, şi soarbe toţi afluenţii întâlniţi în drum. El coboară din Himalaya!

A doua zi, la 23 mai, la răsăritul soarelui, marea întindere de ape scânteia în faţa ochilor noştri. Pe nisipul alb, câteva grupuri de aligatori foarte mari păreau să soarbă primele raze ale zilei. Stăteau nemişcaţi, întorşi către astrul radios, de parcă ar fi fost cei mai credincioşi sectanţi ai lui Brahma. Însă câteva cadavre ce treceau plutind la vale i-au smuls din adoraţie. S-a spus că acestea, târâte de curentul apei, ar pluti pe spate dacă sunt trupuri de bărbaţi şi cu faţa în jos dacă sunt leşuri de femei. Am putut constata că observaţia nu este adevărată. O clipă mai târziu, monştrii s-au aruncat asupra pradei – pe care dealtfel le-o procură zilnic cursurile de apă ale peninsulei – şi au târât-o în adâncurile fluviului.

Calea ferată dinspre Calcutta, înainte de a se bifurca la Allahabad spre a ajunge la Delhi în nord-est şi la Bombay în sud-vest, urmează neîntrerupt malul drept al Gangelui, însă mergând în linie dreaptă şi economisind astfel cotiturile. Din gara Mogul-Serai – faţă de care nu ne găseam mai departe de câteva mile – se desprinde o ramificaţie mică, servind Benaresul după ce traversează fluviul şi care, urmând valea râului Gumti merge până la Jaunpur, pe un parcurs de vreo şaizeci de kilometri.

Oraşul Benares se află deci pe malul stâng. Dar nu în acest loc aveam să trecem noi Gangele, ci numai la Allahabad. Gigantul de Oţel a rămas deci în tabăra pe care o alesesem în seara din ajun – 22 mai. La mal erau amarate gondole gata să ne ducă până în oraşul sfânt, pe care doream să-l vizitez mai cu de-amănuntul.

Colonelul Munro n-avea nimic de aflat şi nimic de văzut în oraşele acestea, pe care le vizitase atât de des. Şi totuşi, în acea zi, în prima clipă a vrut să meargă împreună cu noi; însă, după ce s-a mai gândit, s-a hotărât să facă o excursie pe malurile fluviului, însoţit de sergentul Mac Neil. Într-adevăr, au părăsit amândoi Steam House înaintea noastră. Cât despre căpitanul Hod, care făcuse parte altădată din garnizoana Benares, dorea să se ducă să-şi vadă câţiva camarazi. Astfel încât, Banks şi cu mine – inginerul vrusese să-mi servească drept călăuză – am fost singurii pe care un simţământ de curiozitate avea să ne mâne spre oraş.

După cum v-am spus, căpitanul Hod făcuse parte din garnizoana Benares, însă trebuie să ştiţi că trupele armatei regale nu-şi au de obicei reşedinţa în oraşele hinduse. Cazărmile lor se află în mijlocul „cantonamentelor”, care, de fapt, ajung să fie adevărate oraşe englezeşti. Aşa se întâmplă la Allahabad, la fel la Benares, tot astfel şi în alte puncte ale teritoriului, în care nu se grupează doar soldaţii, ci se adună de preferinţă şi funcţionarii, negustorii şi rentierii. Fiecare dintre aceste oraşe mari este deci dublu: unul cu tot confortul Europei moderne, celălalt păstrând datinile ţării şi obiceiurile hinduse cu toată culoarea lor locală.

Oraşul englezesc anexat Benaresului este Secrole, interesant de vizitat pentru bungalowurile, bulevardele şi bisericile sale creştine. Tot acolo se găsesc şi principalele hoteluri pe care le caută turiştii. Secrole este unul dintre acele oraşe „de gata”, pe care fabricanţii din Regatul Unit le-ar putea expedia în lăzi şi care să fie montate pe loc. Deci, nimic deosebit de văzut. Astfel că Banks şi cu mine, după ce ne-am îmbarcat într-o gondolă, am traversat oblic Gangele, în aşa fel încât să avem mai întâi o vedere de ansamblu asupra acelui minunat amfiteatru pe care îl descrie Benaresul deasupra unui taluz înalt.

„Benaresul, mi-a spus Banks, este prin excelenţă oraşul sfânt al Indiei. Este Mecca hindusă şi oricui ar trăi aici, fie măcar şi numai douăzeci şi patru de ore, îi este asigurată o parte din fericirea veşnică. Se înţelege aşadar ce afluenţă de pelerini poate provoca o asemenea credinţă şi ce număr de locuitori poate să aibă un oraş căruia Brahma i-a menit privilegii de asemenea însemnătate”.

Se crede că Benaresul ar avea o existenţă de peste treizeci de veacuri. El ar fi fost întemeiat deci cam în epoca în care avea să dispară Troia. După ce a exercitat totdeauna o mare influenţă – nu politică, ci spirituală – asupra Hindustanului, el a fost, până în secolul al nouălea al erei noastre, centrul cel mai autorizat al religiei budiste.

Atunci s-a înfăptuit o revoluţie religioasă. Brahmanismul a distrus vechiul cult. Benaresul a devenit capitala brahmanilor, centrul de atracţie al credincioşilor, şi se afirmă că îl vizitează anual trei sute de mii de pelerini.

Autorităţile din metropolă i-au lăsat rajahului conducerea oraşului sfânt. Acest prinţ, destul de prost plătit de Anglia, locuieşte într-o reşedinţă măreaţă la Ramnagar, pe Gange. Este un urmaş autentic al regilor din Kaci (fostul nume al Benaresului), însă nu mai are nici o influenţă şi s-ar mângâia totuşi dacă pensia nu i-ar fi fost micşorată la un lakh de rupii – adică o sută de mii de rupii sau vreo două sute cincizeci de mii de franci, care înseamnă doar banii de buzunar ai unui nabab de odinioară.

Benaresul, ca mai toate oraşele de pe valea Gangelui, a fost atins o clipă de marea insurecţie de la l857. În acel timp, garnizoana sa era alcătuită din al 37-lea regiment de infanterie nativă, dintr-un corp neregulat de cavalerie şi dintr-o jumătate de regiment de sikki. Ca trupe regale, ea nu avea decât o jumătate de baterie de artilerie europeană. Pumnul acesta de oameni nu putea avea pretenţia să-i dezarmeze pe soldaţii indigeni. Astfel încât autorităţile au aşteptat cu nerăbdare sosirea colonelului Neil, care o pornise la drum din Allahabad cu al l0-lea regiment din armata regală. Colonelul Neil a intrat în Benares cu numai două sute cincizeci de oameni şi îndată s-a dat ordin să aibă loc o paradă pe câmpul de manevre.

Când au fost strânşi toţi şipaii, li s-a comandat să depună armele. Ei au refuzat. A început o luptă între şipai şi infanteria colonelului Neil. Răsculaţilor li s-a alăturat aproape numaidecât cavaleria neregulată, apoi şi sikkii, care crezuseră că au fost trădaţi. Însă atunci jumătatea de baterie a deschis focul, i-a copleşit pe insurgenţi cu mitralii şi, în ciuda vitejiei lor, au fost cu toţii puşi în derută.

Lupta s-a dat în afara oraşului. În localitate n-a avut loc decât o tentativă de insurecţie a musulmanilor, care au înălţat drapelul verde, tentativă care a dat greş în curând. Din ziua aceea, pe toată durata insurecţiei, Benaresul n-a mai fost cuprins de tulburări, chiar şi în clipele când răscoala părea să fi triumfat în provinciile de apus.

Banks îmi dăduse aceste câteva amănunte, în timp ce gondola noastră aluneca încet pe apele Gangelui.

„Dragă prietene, oricât de străveche ar fi această capitală, n-ai să găseşti într-însa nici un monument care să numere mai mult de trei sute de ani de existenţă. Să nu te miri. Este urmarea luptelor religioase, în care focul şi sabia au jucat un rol mai mult decât regretabil. Oricum ar fi, însă, Benaresul este un oraş interesant şi n-are să-ţi pară rău că ai făcut această plimbare”.

Curând gondola noastră s-a oprit la o distanţă destul de mare spre a ne îngădui să contemplăm, din fundul unui golf albastru, cum e golful Napoli, amfiteatrul pitoresc de case care se etajează pe colină şi îngrămădirea de palate, dintre care un grup întreg ameninţă cu prăbuşirea din cauza slăbirii temeliilor, măcinate pe încetul de apele fluviului. O pagodă nepaleză, în stil arhitectonic chinez închinată lui Buddha, o pădure de turnuri, de fleşe, de minarete, de pyramidioane pe care le proiectează moscheile şi templele, dominate de fleşa de aur a lingam-ului lui Şiva şi de cele două fleşe subţiri ale moscheii lui Aurangzeb încununează această panoramă minunată.

În loc să debarcăm numaidecât la unul dintre ghat-urile sau scările care leagă malurile cu platforma taluzurilor, Banks a cerut ca gondola să treacă prin faţa cheiurilor, a căror temelie se scaldă în apele fluviului.

Am regăsit acolo reproducerea scenei de la Gaya, însă în alt peisaj. În locul pădurilor verzi de pe Phalgu, fondul tabloului era alcătuit din arierplanurile oraşului sfânt. În ceea ce priveşte subiectul, el era aproape acelaşi.

Într-adevăr, mii de pelerini acopereau taluzul şi terasele scărilor şi veneau, în şiruri de câte trei-patru, să se arunce, plini de cucernicie, în apele fluviului. Nu trebuie să credeţi însă că baia era gratuită. Paznici cu turbane roşii şi cu sabia la şold, stând pe ultimele trepte ale ghaturilor, pretindeau tributul, în tovărăşia dibacilor brahmani, care vindeau şiraguri de mătănii, amulete sau alte ustensile ale smereniei.

Mai mult decât atât, se găseau aici nu numai pelerini care se scăldau pe cont propriu, ci şi traficanţi care se îndeletniceau cu negoţul de apă sfântă luată din fluviu şi vândută în ţinuturile cele mai îndepărtate ale peninsulei. Drept garanţie, fiecare fiolă este marcată cu pecetea brahmanilor. Totuşi, este de crezut că înşelătoria se face pe scară mare, într-atât de însemnat a devenit exportul acestui lichid miraculos.

Poate că, mi-a spus Banks, întreaga apă a Gangelui n-ar fi de ajuns pentru nevoile credincioşilor.

L-am întrebat atunci dacă „îmbăierile” nu dau naştere la accidente, căci nu se iau deloc măsuri de prevenire. Nu există înotători care să-i oprească pe cei imprudenţi să se aventureze în curentul iute al fluviului.

Accidentele sunt într-adevăr frecvente, mi-a răspuns Banks, însă dacă trupul credinciosului s-a pierdut, el şi-a mântuit în schimb sufletul. Astfel încât nu se dă prea mare atenţie la atâta lucru.

Şi crocodilii?

Crocodilii, m-a lămurit Banks, se ţin în general deoparte. Tot zgomotul din jur îi înfricoşează. Nu monştrii aceştia sunt de temut, ci răufăcătorii care plonjează, se strecoară pe sub apă, înşfacă femeile şi copiii, îi târăsc şi le smulg bijuteriile. Se pomeneşte chiar de un asemenea ticălos care, purtând un cap mecanic, a jucat multă vreme rolul de fals crocodil şi care câştigase o mică avere cu meseria asta, totodată profitabilă dar şi primejdioasă. Căci, într-adevăr, într-o bună zi, intrusul a fost devorat de un aligator veritabil şi nu i s-a mai găsit decât capul din piele tăbăcită plutind la suprafaţa fluviului.

Pe deasupra, mai există şi fanatici din aceia înrăiţi care vin de bună voie să-şi găsească sfârşitul în apele Gangelui şi care o fac chiar cu oarecare rafinament. În jurul trupului îşi leagă un şir de urne goale, însă destupate. Apa pătrunde în ele puţin câte puţin şi ei se scufundă încetişor, în aplauzele credincioşilor.

Gondola ne-a purtat în curând până în dreptul lui Manmenka Ghat. Aici se suprapun în caturi rugurile pe care sunt depuse cadavrele tuturor morţilor care au avut oarecare grijă de viaţa lor viitoare. Credincioşii se dau în vânt după incinerarea în acest loc sfânt şi astfel rugurile ard zi şi noapte, fără încetare. Bogătaşii baboo din ţinuturi îndepărtate pun să fie transportaţi la Benares de îndată ce se simt atinşi de o boală necruţătoare. Fără doar şi poate, Benaresul este cel mai bun punct de plecare pentru „călătoria pe lumea cealaltă”. Dacă defunctul n-are pe cuget decât păcate uşoare, sufletul său, purtat de fumul de la Manmenka, va merge de-a dreptul în locurile fericirii veşnice. Dimpotrivă, dacă a fost un mare păcătos, sufletul său va trebui mai întâi să se regenereze în trupul unui brahman care urmează să se nască. El trebuie să nădăjduiască atunci că, în timpul celei de a doua încarnări, viaţa fiindu-i exemplară, n-are să i se mai impună un al treilea avatar înainte de a fi primit să se bucure veşnic de desfătările cerurilor lui Brahma.

Restul zilei l-am închinat vizitării oraşului, principalelor lui monumente, bazarurilor sale tivite cu dughene întunecoase, după moda arabă. Aici se vând în special muselinuri fine dintr-o ţesătură de preţ şi kinkob, un soi de stofă din mătase, ţesută cu fir de aur, unul dintre principalele produse ale industriei din Benares. Străzile erau curate însă strâmte, aşa cum se cuvine în oraşele în care razele soarelui tropical izbesc aproape perpendicular suprafaţa pământului. Dacă dădeai de umbră pe undeva, căldura era acolo încă şi mai înăbuşitoare. Îi compătimeam pe purtătorii palanchinului nostru, care însă nu păreau să se plângă câtuşi de puţin.

Dealtfel, bieţii de ei aveau acum prilejul să câştige câteva rupii şi asta era de-ajuns ca să le dea forţă şi curaj. Nu acelaşi lucru se putea spune şi despre un hindus, sau mai curând un bengalez, cu privirea vie, cu o figură vicleană care, fără să încerce măcar să se ascundă, ne-a urmărit în tot timpul excursiei.

Debarcând pe cheiul Manmenka Ghat, în timp ce vorbeam cu Banks, am rostit cu voce tare numele colonelului Munro. Bengalezul, care tocmai privea cum acostează gondola noastră, nu s-a putut împiedica să nu tresară. Nu i-am dat mai multă atenţie decât se cădea, dar mi-am adus aminte de întâmplare când m-am pomenit din nou cu spionul ăsta aflat veşnic pe urmele noastre. Dacă ne mai părăsea uneori, în câteva clipe aveai să-l vezi ori înainte, ori după noi. Era prieten, sau duşman? Nu ştiam, dar era un om pe care numele colonelului Munro cu siguranţă că nu-l lăsa nepăsător.

Palanchinul nostru s-a oprit peste puţin timp în josul scării late, cu o sută de trepte, care urcă de la chei până la moscheea lui Aurangzeb.

Odinioară, cei cucernici nu se căţărau decât în genunchi pe acest soi de Santa Scala, imitându-i pe credincioşii de la Roma. Pe vremea aceea, aici se înălţa templul lui Vişnu, care a fost înlocuit cu moscheea cuceritorului.

Mi-ar fi plăcut să contemplu Benaresul din vârful unuia dintre minaretele moscheii, a căror construcţie este socotită drept un adevărat tur de forţă arhitectural. Înalte de o sută treizeci şi două de picioare, ele abia dacă au diametrul unui coş de uzină şi, cu toate acestea, câte o scară în spirală se desfăşoară înlăuntrul fusului lor cilindric; însă nu este îngăduit să urci, şi aceasta nu fără motive întemeiate. De pe acum, cele două minarete se îndepărtează simţitor de verticală şi, mai puţin înzestrate cu putere de viaţă decât turnul din Pisa, într-o bună zi vor ajunge să se prăbuşească.

Ieşind din moscheea lui Aurangzeb, l-am văzut din nou pe bengalez, care ne aştepta la intrare. De astă dată l-am privit ţintă şi el şi-a lăsat ochii în pământ. Mai înainte de a-i atrage atenţia lui Banks asupra acestui incident, am vrut să văd dacă purtarea suspectă a individului avea să continue, aşa că n-am scos o vorbă.

În minunatul oraş Benares, pagodele şi moscheile se numără cu sutele. Tot astfel şi palatele splendide, dintre care, fără doar şi poate, cel mai frumos aparţine regelui din Nagpore. Într-adevăr, puţini rajahi scapă din vedere să aibă o locuinţă provizorie în oraşul sfânt şi vin aici în perioada marilor sărbători religioase Mela.

Nu puteam avea pretenţia să vizitez toate acele edificii în puţinul timp care ne stătea la dispoziţie. M-am mărginit deci să merg la templul lui Bicheshwar, unde se înalţă lingam-ul lui Şiva. Piatra aceasta informă, socotită a fi un mădular al celui mai cumplit dintre zeii mitologiei indiene, acoperă un puţ a cărui apă clocită se spune că ar avea însuşiri miraculoase. Am mai văzut şi Mankarnika sau fântâna sfântă, în care se îmbăiază drept-credincioşii întru cel mai mare profit al brahmanilor, apoi Man-Mundir, observatorul astronomic clădit acum două sute de ani de împăratul Akbar, în care toate instrumentele, de o nemişcare marmoreeană, sunt numai dăltuite în piatră.

Mai auzisem vorbindu-se despre un palat al maimuţelor, pe care turiştii nu pierd ocazia să-l viziteze când merg la Benares. Un parizian ar fi înclinat să creadă, fireşte, că are să se găsească iarăşi în faţa vestitei cuşti de la Jardin des Plantes. Nici vorbă de aşa ceva.

Palatul acesta nu este altceva decât un templu, Durga-Khund, aflat puţin în afara cartierelor periferice. Datează din secolul al IX-lea şi se numără printre cele mai vechi monumente ale oraşului. Maimuţele nu sunt închise într-o cuşcă cu gratii. Ele umblă libere prin curţile palatului, sar de pe un zid pe altul, se caţără până în vârful uriaşilor manghieri, se ceartă, scoţând ţipete asurzitoare, pentru grăunţele prăjite aduse de vizitatori şi care le stârnesc lăcomia. Şi aici ca pretutindeni în altă parte, brahmanii, paznici ai Durga-Khundului, scot un mic venit, ceea ce face ca, neîndoielnic, această profesie să fie una dintre cele mai bănoase din India.

Se înţelege de la sine că eram destul de obosiţi de căldură atunci când, spre seară, ne-am gândit să ne întoarcem la Steam House. Prânzisem şi cinasem la Secrole, într-unul dintre cele mai bune hoteluri ale oraşului englezesc şi, cu toate acestea, bucătăria de acolo ne-a făcut să ne pară rău după mâncărurile domnului Parazard.

În clipa în care a fost iar trasă gondola în josul ghatului spre a ne duce înapoi pe malul drept al Gangelui, l-am regăsit pentru ultima oară pe bengalez, la doi paşi de ambarcaţiunea noastră. O barcă, pusă în mişcare de un hindus, îl aştepta la chei. S-a suit în ea. Voia oare să treacă fluviul şi să ne urmărească până la tabără? Acest lucru ajungea să fie foarte suspect.

Banks, i-am spus eu atunci pe şoptite inginerului, arătându-i-l pe bengalez, iată un spion care s-a ţinut scai după noi…

L-am văzut eu bine, mi-a răspuns Banks, şi am băgat de seamă că i-a atras atenţia numele colonelului atunci când l-ai rostit.

N-ar fi cazul să?… am întrebat eu.

Nu, nici să nu ne sinchisim de el, mi-a spus Banks. Ar fi mai bine să nu ştie că-l bănuim… Dealtfel, nici nu mai este aici.

Într-adevăr, barca bengalezului dispăruse printre numeroasele ambarcaţiuni de toate formele care străbăteau în lung şi-n lat apele întunecate ale Gangelui.

Apoi Banks, întorcându-se către vâslaşul nostru, l-a întrebat pe un ton care se prefăcea a fi nepăsător:

Îl cunoşti pe omul acesta?

Nu, este prima dată când îl văd, i-a răspuns acesta.

Se lăsase noaptea. Sute de vase împodobite, iluminate de lanterne multicolore, pline de cântăreţi şi de instrumentişti, se încrucişau în toate direcţiile pe acest fluviu aflat în sărbătoare. De pe malul stâng se înălţau în văzduh nenumărate focuri de artificii. Ar fi greu să fac o descriere a acestui spectacol, care era cu adevărat incomparabil. Nu puteam şti în legătură cu ce se celebra sărbătoarea aceea nocturnă la care luau parte hinduşi din toate clasele. În clipa în care ea lua sfârşit, gondola noastră acosta la malul celălalt.

Totul a fost ca un fel de viziune feerică. Ea n-a durat mai mult decât focurile efemere de artificii care luminaseră timp de o clipă spaţiul şi se stinseseră în noapte. Însă, după cum am mai spus, India cinsteşte trei sute de milioane de zei şi de sub-zei, de sfinţi şi de sub-sfinţi de toate felurile şi anul nu are destule zile, minute şi secunde care să poată fi închinate fiecăreia dintre aceste divinităţi.

Când am ajuns în tabără, colonelul Munro şi cu Mac Neil se şi întorseseră. Banks l-a întrebat pe sergent dacă nu se petrecuse nimic nou cât timp am lipsit noi.

Nimic, a răspuns Mac Neil.

N-ai văzut nici o figură suspectă dând târcoale pe aici?

N-am văzut pe nimeni, domnule Banks. Aveţi vreun motiv să bănuiţi…

Am fost spionaţi în timpul excursiei noastre la Benares, a răspuns inginerul, şi nu-mi place să fim spionaţi!

Spionul acela era…

Un bengalez, căruia numele colonelului Munro i-a atras atenţia.

Şi ce-ar putea să vrea de la noi acest om?

Nu ştiu, Mac Neil. Va trebui să fim cu mare băgare de seamă!

Vom fi, i-a răspuns sergentul.