Capitolul VI

PRIMELE ETAPE.

La 6 mai am părăsit în zori hotelul Spencer, unul dintre cele mai bune din Calcutta, unde locuisem încă de la sosirea mea în capitala Indiei. Acest mare oraş nu mai avea acum nici un fel de taine pentru mine. Făcusem plimbări de dimineaţă, pe jos, în timpul primelor ore ale zilei; plimbări de seară, cu trăsura, pe Strand, până la esplanada fortului William, printre splendidele echipaje ale europenilor, care treceau destul de dispreţuitori pe lângă nu mai puţin splendidele trăsuri ale graşilor baboo35 indigeni; excursii de-a lungul acelor curioase străzi comerciale care poartă pe drept cuvânt denumirea de bazaruri; vizite la câmpurile de incinerare a morţilor, de pe malurile Gangelui, la grădinile botanice ale naturalistului Hooker, la „doamna Kali”, îngrozitoarea femeie cu patru braţe, această sălbatică zeiţă a morţii care se ascunde într-un mic templu aflat într-unul din cartierele periferice. Contemplasem palatul viceregelui care se înalţă chiar în faţa hotelului Spencer; admirasem curioasele palate de pe Chow-ringhi Road ca şi Town-Hall-ul închinat memoriei marilor oameni ai epocii noastre; studiasem în amănunt interesanta moschee de la Hoogly; mersesem prin portul plin de cele mai frumoase bastimente comerciale ale marinei engleze; îmi luasem, în sfârşit, bun rămas de la arghila36 adjutanţi sau filosofi – păsările acestea au doar atâtea denumiri! – care sunt însărcinaţi să cureţe străzile şi să menţină oraşul într-o perfectă stare de salubritate; făcusem toate astea şi nu-mi mai rămânea decât să plec.

Aşadar, în dimineaţa aceea, un palki-ghari, un soi de trăsură proastă cu doi cai şi patru roate – nevrednică să figureze printre produsele confortabile ale caroseriei engleze – a venit să mă ia din Piaţa guvernului şi m-a lăsat curând în poarta bungalowului colonelului Munro.

La o sută de paşi în afara cartierului ne aştepta trenul. Nu ne mai rămânea altceva de făcut decât să ne mutăm în el – acesta este cuvântul nimerit.

Se înţelege de la sine că bagajele noastre fuseseră depuse dinainte, în compartimentul lor special. Dealtfel, nu duceam cu noi decât strictul necesar. Doar în privinţa armelor căpitanul Hod găsise de cuviinţă că este indispensabil să luăm nu mai puţin de patru carabine Enfield cu gloanţe explozive, patru puşti de vânătoare, alte două puşti speciale pentru vânătoarea de raţe sălbatice, fără să mai punem la socoteală un anumit număr de puşti şi de revolvere, cu care să putem înarma la nevoie pe toată lumea. Echipamentul menţionat ameninţa mai mult fiarele sălbatice decât simplul vânat comestibil, dar nu l-am putut convinge în această privinţă pe Nemrodul expediţiei.

Dealtminteri, căpitanul Hod era încântat! Plăcerea de a-l smulge pe colonel din singurătatea reculegerii sale, bucuria de a o porni spre provinciile septentrionale ale Indiei, într-un echipaj fără pereche pe lume, perspectiva unor exerciţii peste măsură de vânătoreşti şi a unor excursii prin părţile Himalayei, toate acestea însufleţindu-l şi surescitându-l se manifestau prin interminabile interjecţii şi strângeri de mână care-ţi frângeau oasele.

Ora plecării bătuse. Cazanul se afla sub presiune, maşinăria era gata să funcţioneze. Mecanicul stătea la locul lui, cu mâna pe regulatorul de presiune. În sfârşit, s-a auzit şuieratul reglementar.

„La drum! a strigat căpitanul Hod fluturându-şi pălăria. La drum, Gigantule de Oţel!”

Denumirea, pe care i-o dăduse entuziastul nostru prieten, minunatul motor al trenului nostru o merita cu prisosinţă, aşa încât Gigant de Oţel i-a rămas numele.

Şi acum câteva cuvinte despre personalul de serviciu al expediţiei, care ocupa cea de a doua casă rulantă:

Mecanicul Storr, un englez, fost salariat al Companiei Great Southern of India pe care o părăsise abia de câteva luni. Banks, care îl cunoştea şi-l ştia foarte capabil, îl făcuse să intre în slujba colonelului Munro. Era un bărbat de patruzeci de ani, muncitor destoinic, foarte priceput în meseria sa şi care avea să ne aducă mari servicii.

Fochistul se numea Kaluth. Făcea parte din acea categorie de hinduşi, foarte căutaţi de companiile de căi ferate, care pot suporta fără urmări neplăcute căldura tropicală a Indiilor, dublată de căldura cazanului. Tot astfel se întâmplă şi cu arabii cărora companiile de transporturi maritime le încredinţează serviciul din sala maşinilor pe durata traversării Mării Roşii. Aceşti oameni de ispravă se mărginesc cel mult să se încingă acolo unde europenii s-ar face friptură în câteva clipe. Şi alegerea lui s-a dovedit foarte nimerită.

Ordonanţa colonelului Munro era un hindus în vârstă de treizeci şi cinci de aţii, din neamul gurkha, şi care se numea Gumi. Făcuse parte din acel regiment care, pentru a da dovadă de disciplină, încuviinţase întrebuinţarea noilor muniţii a căror folosire a dat prima ocazie sau cel puţin a servit de pretext revoltei şipailor. Mic de stat, sprinten, bine făcut, de un devotament în stare să reziste oricărei încercări, el mai purta încă uniforma neagră a brigăzii de rifles37, la care ţinea ca şi la propria-i piele.

Sergentul Mac Neil şi Gumi îi erau credincioşi cu trup şi suflet colonelului Munro.

După ce se bătuseră alături de el în toate războaiele din India şi-l ajutaseră în zadarnicele încercări de a-l regăsi pe Nana Sahib, ei îl urmaseră după retragerea lui din armată şi n-aveau să-l mai părăsească nicicând.

Dacă Gumi era ordonanţa colonelului, Fox – un englez pursânge, foarte vesel şi foarte comunicativ – era ordonanţa căpitanului Hod şi un vânător la fel de înrăit ca şi el. Acest băiat cumsecade nu şi-ar fi schimbat situaţia socială cu alta, oricare ar fi fost aceea. Viclenia lui era vrednică de numele pe care-l purta – Fox: vulpoi – însă un vulpoi care se găsea la al treizeci şi şaptelea tigru doborât – cu trei mai puţin decât căpitanul lui. Dealtfel, avea de gând să nu se oprească aici.

Pentru a completa lista personalului expediţiei, trebuie să-l mai pomenesc pe bucătarul nostru negru, care domnea asupra părţii din faţă a celei de a doua case, între cele două cămări. Francez de obârşie, după ce fripsese şi gătise sub toate latitudinile, domnul Parazard, căci acesta îi era numele, îşi închipuia că îndeplineşte nu o meserie oarecare, ci o funcţie de mare însemnătate. Într-adevăr, el oficia ca un pontif atunci când mâna i se plimba de la un cuptor la altul şi distribuia cu precizia unui chimist piperul, sarea şi alte condimente care dădeau gust savantelor sale preparate. Pe scurt, întrucât domnul Parazard era iscusit şi curat, i se ierta cu dragă inimă această vanitate culinară.

Aşadar, sir Edward Munro, Banks, căpitanul Hod şi cu mine pe de o parte, Mac Neil, Storr, Kaluth, Gumi, Fox şi domnul Parazard pe de altă parte – în total zece persoane – iată membrii expediţiei pe care îi ducea spre nordul peninsulei Gigantul de Oţel în trenul lui alcătuit din două case rulante. Să nu-i uităm însă nici pe cei doi câini, Phann şi Black, de ale căror calităţi căpitanul era cum nu se poate mai mulţumit în timp ce umbla după vânat.

Bengalul este, poate, dacă nu cel mai interesant, cel puţin cel mai bogat dintre guvernămintele Hindustanului. Fără îndoială că sub acest nume nu se înţelege doar ţara propriu-zisă a rajahilor, care ocupă în special centrul vastului regat; însă provincia se întinde pe un teritoriu foarte populat, care poate fi socotit drept adevărata ţară a hinduşilor. Ea se mărgineşte spre nord cu fruntariile de nestrăbătut ale Himalayei, şi itinerarul nostru avea să ne îngăduie să o traversăm în diagonală.

După cum am discutat în legătură cu primele etape, am căzut cu toţii de acord asupra următorului proiect: să urcăm câteva leghe pe lângă Hoogly – unul dintre braţele Gangelui, care udă Calcutta – să lăsăm pe dreapta oraşul francez Chandernagor, să urmăm linia de cale ferată până la Burdwan, apoi s-o apucăm pieziş prin ţinutul Behar, astfer încât să regăsim fluviul Gange la Benares.

Prieteni, ne spusese colonelul Munro, las pe seama voastră, întru totul, direcţia în care vom călători… Hotărâţi fără mine. Tot ce o să faceţi va fi bine făcut.

Scumpul meu Munro, i-a răspuns Banks, se cuvine totuşi să-ţi dai şi tu părerea…

Nu, Banks, a reluat colonelul, mă las cu totul în voia ta şi n-am într-adevăr nici un fel de preferinţă pentru o provincie sau alta. Am totuşi o singură întrebare de pus: după ce veţi fi ajuns la Benares, ce direcţie aveţi de gând să urmaţi?

Direcţia nord! a strigat impetuos căpitanul Hod. Pe drumul care urcă drept către primele povârnişuri ale Himalayei, de-a curmezişul regatului Aud.

Ei bine, prieteni, în acel moment… a spus colonelul Munro, poate că am să vă întreb de… însă vom vorbi despre asta la timpul potrivit. Până atunci umblaţi după cum găsiţi cu cale.

Răspunsul lui sir Edward Munro m-a cam mirat. Oare ce-i trecea prin minte? Nu încuviinţase să ia parte la această călătorie decât cu gândul că întâmplarea avea să-l slujească poate mai bine decât propria-i voinţă? Îşi spunea el oare, că, dacă Nana Sahib nu murise, va izbuti poate să-l găsească în nordul Indiei? Îi rămăsese o cât de mică speranţă de a se mai putea răzbuna? În ceea ce mă priveşte, aveam parcă o presimţire că un gând ascuns îl călăuzea pe colonelul Munro şi mi se părea că sergentul Mac Neil cunoştea taina stăpânului său.

În timpul primelor ore ale dimineţii luasem loc în salonul acelei Steam House. Uşa şi cele două ferestre dinspre verandă erau deschise, iar punka, mişcând aerul, făcea ca temperatura să fie mai uşor de suportat.

Gigantul de Oţel era ţinut la pas de regulatorul lui Storr. Pentru moment o singură leghe pe oră era tot ce-i cereau călătorii, dornici să vadă ţinutul pe care-l străbăteau.

La ieşirea din cartierele mărginaşe ale Calcuttei, fusesem urmăriţi de un oarecare număr de europeni, pe care echipajul nostru îi minuna, şi de o mulţime de hinduşi, care îl priveau cu un soi de admiraţie amestecată cu teamă. Mulţimea aceasta începuse acum să se mai rărească, dar nu scăpasem încă de uimirea trecătorilor, care nu-şi precupeţeau deloc strigătele de admiraţie: wah! wah! Se înţelege de la sine că toate aceste interjecţii erau rostite nu atât pentru cele două vagoane superbe, cât pentru elefantul gigantic care le trăgea după el, scuipând trâmbe mari de aburi.

La ora zece a fost pusă masa în sufragerie şi, cu siguranţă mai puţin zguduiţi decât am fi fost într-un compartiment de vagon-salon de clasa I, am făcut onorurile dejunului pregătit de domnul Parazard.

Traseul pe care îl urma atunci trenul nostru mergea de-a lungul malului stâng al lui Hoogly, cel mai apusean dintre numeroasele braţe ale Gangelui care, laolaltă, alcătuiesc reţeaua foarte încâlcită a deltei Sanderbandului. Toată partea aceasta a teritoriului este de formaţie aluvionară.

Tot ceea ce vezi dumneata aici, prietene Maucler, mi-a spus Banks, este o cucerire a fluviului sfânt asupra golfului, nu mai puţin sfânt, al Bengalului. Chestiune de timp. Poate că nu-i parcelă din pământul Sanderbandului care să nu fi venit de la graniţele Himalayei, transportată de curentul Gangelui. Fluviul a măcinat puţin câte puţin muntele spre a alcătui solul acestei provincii, în care şi-a pregătit o albie…

Pe care şi-o părăseşte des trecând în alta! a adăugat căpitanul Hod. Ah, Gangele ăsta este un capricios, un lunatic! Clădeşti un oraş pe malurile lui şi, după câteva veacuri, oraşul se află în mijlocul unei câmpii, cheiurile lui sunt uscate, căci fluviul şi-a schimbat direcţia şi locul de vărsare! Aşa s-a întâmplat cu Rajmahal, tot astfel cu Gaur, amândouă scăldate odinioară de infidelul curs de apă, care acum mor de sete în mijlocul orezăriilor uscate din câmpie!

Ei bine, i-am întrebat eu, atunci nu ne-am putea teme ca şi Calcutta să aibă aceeaşi soartă?

Cine ştie?

Bine, dar n-am ajuns până acolo! a replicat Banks. Este numai o problemă de diguri! Dacă va fi nevoie, inginerii vor şti să stăpânească revărsările acestui Gange! Are să fie pus în cămaşă de forţă!

Din fericire pentru dumneata, dragul meu Banks, hinduşii nu te aud vorbind astfel despre fluviul lor sfânt! Nu ţi-ar ierta-o, să ştii!

Într-adevăr, mi-a răspuns Banks, Gangele este unul dintre fiii lui Dumnezeu, dacă nu-i Dumnezeu însuşi, şi nimic din ceea ce face el nu-i văzut cu ochi răi de hinduşi.

Nici măcar frigurile, holera şi ciuma, pe care el le întreţine în stare endemică! a strigat căpitanul Hod. Ce-i drept, tigrii şi crocodilii care mişună în Sanderband n-o duc chiar atât de rău. Ba, dimpotrivă! Ai spune într-adevăr că aerul infectat le este pe plac acestor animale, întocmai ca şi aerul curat dintr-un sanitarium anglo-indienilor, pe timpul sezonului călduros. Ah, fiarele astea carnivore! Fox! făcu Hod întorcându-se spre ordonanţa lui care tocmai strângea masa.

Da, domnule căpitan, i-a răspuns Fox.

Nu-i aşa că tu ţi l-ai ucis pe al treizeci şi şaptelea?

Da, domnule căpitan, la două mile de Port Canning, i-a răspuns Fox. Era într-o seară…

De ajuns, Fox! a reluat căpitanul Hod, dând pe gât un pahar mare cu grog, ştiu povestea cu cel de al treizeci şi şaptelea. M-ar interesa mai mult istoria celui de al treizeci şi optulea!

Al treizeci şi optulea n-a fost încă ucis, domnule căpitan!

Ai să-l ucizi, Fox, tot aşa cum am să-l ucid şi eu pe al patruzeci şi unulea!

După cum vedeţi, în convorbirile căpitanului Hod cu ordonanţa lui, cuvântul „tigru” nu era pronunţat niciodată. Ar fi fost şi inutil. Cei doi vânători se înţelegeau perfect.

Pe măsură ce înaintam, braţul Hoogly, care este lat de aproape un kilometru în faţa Calcuttei, îşi îngusta, totuşi, puţin câte puţin, albia, în amonte de acest oraş, malurile care-i cuprind cursul sunt destul de joase. Aici, prea adesea, năvălesc cicloane nemaipomenite care împrăştie nenorocire asupra întregii provincii. Cartiere întregi rase de pe faţa pământului, sute de case strivite unele de altele, plantaţii uriaşe devastate, mii de cadavre presărate în oraşe şi la ţară, iată ce distrugeri lasă după ele aceste irezistibile fenomene atmosferice, printre care ciclonul din anul l864, de exemplu, a fost unul dintre cele mai îngrozitoare.

După cum se ştie, climatul Indiei cunoaşte trei sezoane: sezonul ploios, sezonul rece, sezonul cald. Ultimul este cel mai scurt, dar este şi cel mai greu de îndurat. Îndeosebi, martie, aprilie şi mai sunt lunile cele mai de temut. Dintre toate, luna mai este cea mai călduroasă. În mai, a înfrunta soarele în timpul anumitor ore ale zilei înseamnă a-ţi primejdui, viaţa – cel puţin pentru europeni. Destul de des, într-adevăr, chiar şi la umbră, coloana termometrului urcă până la o sută şase grade Fahrenheit (cam 4l° centigrade).

„Oamenii, spune domnul de Valbezen, suflă atunci ca nişte cai cu tignafes şi, în vremea războiului de represiune, ofiţerii şi soldaţii erau siliţi să-şi toarne apă pe cap, ca să prevină congestiile cerebrale”.

Totuşi, mulţumită faptului că Steam House mergea, că stratul de aer era mişcat de bătăile punkăi, că atmosfera era umedă datorită paravanelor de vetiver stropite des, noi nu sufeream prea mult de căldură. Dealtfel, sezonul ploilor, care durează din luna iunie şi până în luna octombrie, nu era departe şi ne puteam teme că el avea să fie şi mai neplăcut decât sezonul cald. La urma urmelor, în condiţiile în care avea loc călătoria noastră, nu putea să ni se întâmple nimic grav.

Pe la unu după-amiază, după o plimbare foarte plăcută făcută la pas şi fără a ieşi din casă, am ajuns la Chandernagor.

Mai vizitasem colţul acesta de teritoriu – singurul care i-a mai rămas Franţei din tot guvernământul Bengal. Oraşul, adăpostit de drapelul francez şi care n-are dreptul să întreţină mai mult de cincisprezece soldaţi pentru garda sa, fost rival al Calcuttei pe vremea luptelor din secolul al XVIII-lea, a decăzut astăzi tare mult, fiind lipsit de industrie, lipsit de comerţ, cu bazarurile părăsite şi cu fortul pustiu. Chandernagorul poate că şi-ar fi mai recăpătat ceva din vitalitate dacă linia de railway spre Allahabad l-ar fi străbătut sau dacă măcar i-ar fi trecut pe sub ziduri; însă, faţă de pretenţiile guvernului francez, compania engleză a fost nevoită să schimbe direcţia căii ferate astfel încât să ocolească teritoriul nostru, iar oraşul a pierdut astfel singura ocazie de a-şi mai recăpăta o oarecare importanţă comercială.

Trenul n-a intrat, aşadar, în Chandernagor. El s-a oprit pe şosea la trei mile depărtare de oraş, la marginea unei păduri de latanieri. Când ne-am organizat tabăra, ai fi spus că în locul acela se întemeiază un mic sat. Satul era însă mobil şi a doua zi, la 7 mai, el îşi relua marşul întrerupt, după o noapte liniştită, petrecută în cabinele noastre confortabile.

În timpul primei opriri, Banks a pus să fie reînnoită rezerva de combustibil. Cu toate că maşina consumase puţin, el ţinea ca tenderul să fie totdeauna complet încărcat, adică să avem apă şi lemne sau cărbune cu care să putem merge neîntrerupt timp de şaizeci de ore.

Căpitanul Hod şi credinciosul său Fox aplicau ei înşişi această regulă şi focarul lor interior – vreau să spun stomacul lor, care oferea o mare suprafaţă de încălzire – era aprovizionat întotdeauna cu acel combustibil azotat, indispensabil bunei şi îndelungatei funcţionări a maşinăriei omeneşti.

De astă dată, etapa avea să fie mai lungă. Urma să călătorim două zile, să ne odihnim două nopţi, aşa încât să ajungem la Burdwan şi să vizităm oraşul la 9 mai.

La ora şase dimineaţa, Storr a dat semnalul printr-un şuierat ascuţit, a golit cilindrii şi Gigantul de Oţel a pornit cu o iuţeală ceva mai mare decât în ajun.

Timp de câteva ore, am mers pe lângă calea ferată care, trecând prin Burdwan, se alătură la Rajmahal văii Gangelui, pe care o urmează apoi până dincolo de Benares. Trenul de Calcutta a trecut pe lângă noi în mare viteză. Părea să ne sfideze prin exclamaţiile pline de admiraţie ale călătorilor. N-am răspuns provocării lor. Puteau ei mult şi bine să meargă mai repede ca noi, însă mai confortabil, nu!

Ţinutul pe care l-am străbătut în aceste două zile era numai şes şi, de aceea, destul de plictisitor. Ici şi colo se mai legănau câţiva cocotieri mlădioşi, dar ultimii dintre ei au rămas în urmă dincolo de Burdwan. Acei arbori, făcând parte din marea familie a palmierilor, sunt prietenii ţărmurilor; le place deci să afle câteva molecule de aer marin în atmosfera pe care o respiră. Astfel încât, în afara unei zone destul de înguste care se învecinează cu litoralul, nu-i mai poţi întâlni şi ar fi de prisos să-i cauţi în India centrală. Însă flora din interior este la fel de interesantă şi de felurită.

La drept vorbind, de fiecare parte a şoselei nu se afla decât o uriaşă tablă de şah alcătuită din orezarii, care se întindeau cât vedeai cu ochii. Pământul era împărţit în patrulatere, îndiguite ca salinele maritime sau crescătoriile de stridii de la ţărmul mării. Dar predomina culoarea verde şi recolta se anunţa bogată în acest teritoriu cald şi umed, unde aburii erau semnul unei rodnicii uluitoare.

În seara următoare, la ora stabilită, cu o punctualitate pe care ar fi pizmuit-o până şi un expres, maşina scotea ultima trâmbă de vapori şi se oprea la porţile Burdwanului.

Din punct de vedere administrativ, oraşul este capitala unui district englez, însă districtul este stăpânit ca proprietate particulară de un maharajah, care nu plăteşte guvernului un impozit mai mic de zece milioane. Oraşul este alcătuit în mare parte din case scunde, despărţite prin frumoase alei mărginite de cocotieri şi de arbori de arec. Aleile erau de ajuns de late spre a îngădui trenului nostru să treacă pe ele.

Am mers deci să poposim într-un loc fermecător, plin de umbră şi de răcoare. În seara aceea, capitala maharajahului număra un cartier în plus. Era cătunul nostru portativ, satul nostru de numai două case şi pe care noi nu l-am fi dat pe întreg cartierul în care se înalţă splendidul palat al suveranului din Burdwan, construit în stil arhitectonic anglo-indian.

Vă închipuiţi că elefantul nostru a produs aceeaşi impresie ca peste tot, adică un fel de groază plină de admiraţie tuturor acestor bengalezi care dădeau buzna de pretutindeni, cu capul descoperit, cu părul tăiat a la Titus38 şi purtând drept veşminte, bărbaţii o bucată de pânză în jurul coapselor, iar femeile un sari alb care le învăluia din cap până-n picioare.

Nu-mi este teamă decât de un singur lucru, a spus căpitanul Hod. Nu cumva maharajahul să vrea să cumpere Gigantul de Oţel şi să ne ofere o sumă atât de mare de bani, încât să fim siliţi să-l vindem Alteţei Sale!

Niciodată! a strigat Banks. Am să-i fabric alt elefant atunci când va voi, şi atât de puternic încât va putea să-i care întreaga capitală de la un capăt al Statelor sale la celălalt! Dar pe al nostru nu-l vom vinde cu nici un preţ, nu-i aşa, Munro?

Cu nici un preţ! i-a răspuns colonelul, având tonul unui om pe care nici măcar un milion nu l-ar putea ademeni.

Dealtfel, nici vorbă n-a fost de cumpărarea colosului nostru. Maharajahul era plecat din Burdwan. Am primit o singură vizită, aceea a kamdarului său, un soi de secretar personal, care a venit să privească mai de aproape echipajul. După aceea, acest personaj ne-a invitat – ceea ce am primit cu plăcere – să explorăm grădinile palatului, în care erau plantate cele mai frumoase exemplare ale vegetaţiei tropicale, stropite cu apă de izvor strânsă în iazuri sau formând pârâiaşe, să vizităm parcul împodobit cu chioşcuri clădite fantezist şi care încântau privirea, aşternut cu pajişti înverzite, plin de cerbi şi căprioare, de cerbi lopătari şi de elefanţi – reprezentanţi ai animalelor domestice – şi de tigri, de lei, pantere şi urşi, reprezentanţi ai faunei sălbatice, găzduiţi într-o menajerie de toată frumuseţea.

Să ţii tigrii în cuşti ca pe nişte păsări, domnule căpitan! a strigat Fox. Ţi-e mai mare mila, zău aşa!

Da, Fox, i-a răspuns căpitanul. Dacă le-ai cere părerea, aceste cinstite fiare ar prefera să hoinărească libere prin junglă… chiar şi în bătaia unei carabine cu gloanţe explozive!

Ah, cât de bine înţeleg eu asta, domnule căpitan! făcu ordonanţa, lăsând să-i scape un oftat.

A doua zi, la l0 mai, am părăsit Burdwanul. Bine aprovizionat, Steam House a trecut peste calea ferată pe un pasaj de nivel şi s-a îndreptat spre Ramghur, oraş aflat la vreo şaptezeci şi cinci de leghe de Calcutta.

Ce-i drept, itinerarul acesta lăsa în dreapta însemnatul oraş Murchedabad, care nu are nimic neobişnuit, nici în partea sa indiană, nici în cea engleză; Monghir, un soi de Birmingham al Hindustanului, cocoţat pe un promontoriu care domină cursul fluviului sfânt; Patna, capitala acelui regat al Beharului pe care noi aveam să-l traversăm în diagonală – centru important al negoţului cu opiu – şi care este pe cale să dispară sub invazia plantelor agăţătoare ce se găsesc aici din belşug. Însă noi aveam ceva mai bun de făcut: să urmăm o direcţie mai spre sud, la două grade latitudine sub valea Gangelui.

În timpul acestei părţi a călătoriei, Gigantul de Oţel a fost îmboldit ceva mai tare şi a ţinut-o la trap uşor, ceea ce ne-a îngăduit să preţuim şi mai mult excelentele însuşiri ale caselor noastre suspendate. Dealtminteri, şoseaua era bună şi potrivită pentru asemenea încercare. Se prea poate că fiarele carnivore se speriau la trecerea giganticului elefant care scuipa aburi şi fum! În orice caz, spre marea mirare a căpitanului Hod, n-am văzut nici un tigru prin junglele din aceste ţinuturi. De fapt, el avea de gând să-şi împlinească pornirile vânătoreşti prin regiunile septentrionale ale Indiei şi nu în provinciile Bengalului, astfel încât deocamdată nici prin cap nu-i trecea să se plângă.

La l5 mai, ne găseam în apropiere de Ramghur, la vreo cincizeci de leghe de Burdwan. Viteza medie nu fusese mai mare de cincisprezece leghe în douăsprezece ore.

După trei zile, pe data de l8 mai, Steam House se oprea cu o sută de kilometri mai departe, în apropierea orăşelului Chittra.

În această primă parte a călătoriei nu avusese loc nici un incident. Zilele erau călduroase, însă cât de plăcut era să-ţi faci siesta la adăpostul verandelor! Ne petreceam aici orele cele mai dogoritoare ale zilei într-un desfătător farniente.

La căderea serii, Storr şi Kaluth, supravegheaţi de Banks, se apucau să curăţe cazanul şi să controleze maşinăria.

În acest timp, căpitanul Hod şi cu mine, însoţiţi de Fox, de Gumi şi de cei doi câini prepelicari, mergeam la vânătoare în împrejurimile taberei. Nu găseam încă altceva decât vânat mic, cu blană sau cu pene; dacă însă căpitanul îl dispreţuia ca vânător, nu-l dispreţuia şi ca amator de mâncăruri bune ce era şi a doua zi, spre marea lui mulţumire, ca şi spre marea satisfacţie a domnului Parazard, lista de bucate cuprindea la prânz câteva feluri savuroase, care ne economiseau conservele.

Uneori Gumi şi Fox rămâneau spre a îndeplini funcţia de tăietori de lemne şi de sacagii. Nu era nevoie să ne aprovizionăm iar tenderul pentru ziua următoare? Aşa încât Banks alegea, pe cât posibil, locurile de oprire pe malurile unui râuleţ, la marginea unei păduri. Această aprovizionare obligatorie se îndeplinea sub conducerea inginerului, care nu trecea cu vederea nici cel mai mic amănunt.

Apoi, când totul era gata, ne aprindeam ţigările de foi – nişte cherout de Manilla – şi fumam, stând de vorbă despre această ţară pe care Hod şi Banks o cunoşteau temeinic. Cât despre căpitan, el, care dispreţuia vulgara ţigară de foi, trăgea în plămânii săi viguroşi, printr-o ţeavă lungă de douăzeci de picioare, fumul înmiresmat al unei hukka, umplută cu grijă de mâna ordonanţei sale.

Dorinţa noastră cea mai vie ar fi fost ca şi colonelul Munro să ne urmeze în cursul acestor excursii rapide prin împrejurimile taberei. În mod invariabil noi îi făceam propunerea înainte de a pleca şi tot în mod invariabil el o refuza şi rămânea împreună cu sergentul Mac Neil. Amândoi porneau atunci să facă vreo sută de paşi în susul şi în josul şoselei. Vorbeau puţin, dar păreau că se înţeleg şi n-aveau deloc nevoie să schimbe câteva cuvinte spre a face schimb de gânduri. Erau, şi unul şi celălalt, cu totul cufundaţi în amintirile acelea dureroase pe care nimic nu le mai putea şterge din memorie. Ba, cine ştie dacă amintirile lor nu se însufleţeau iar, pe măsură ce sir Edward Munro şi sergentul se apropiau de teatrul tristelor evenimente!

Neîndoielnic că numai o idee fixă, pe care nu aveam s-o aflăm decât mai târziu, şi nu simpla dorinţă de a nu se despărţi de noi îl îndemnase pe colonelul Munro să se alăture acestei expediţii prin nordul Indiei. Trebuie să vă spun că Banks şi căpitanul Hod împărtăşeau modul meu de a vedea lucrurile. Astfel încât, tustrei ne întrebam, nu fără oarecare nelinişte pentru viitor, dacă elefantul acesta de oţel, alergând prin câmpiile peninsulei, nu purta cu el o adevărată dramă.