Capitolul VII.

PELERINII DE LA RÂUL PHALGU.

Beharul alcătuia odinioară imperiul Magadha. Era un soi de teritoriu sfânt pe vremea budiştilor şi mai este încă acoperit de temple şi de mânăstiri. Însă de multe veacuri, brahmanii au urmat preoţilor lui Buddha. Au pus mâna pe acele vihara, le exploatează şi trăiesc din veniturile cultului; ei fac concurenţă apelor sfinte ale Gangelui, pelerinajelor la Benares, ceremoniilor lui Jaggernaut; în sfârşit, se poate spune că întreg ţinutul le aparţine.

Bogată ţară, cu uriaşele sale orezării, verzi ca smaraldul, şi întinsele plantaţii de mac, cu numeroasele ei târguşoare năpădite de verdeaţă, umbrite de palmieri, de manghieri, de curmali, de palmieri taras, peste care natura a aruncat, ca pe un năvod, o reţea încâlcită de liane. Şoselele pe care trece Steam House formează umbrare stufoase, cărora pământul umed le păstrează răcoarea. Înaintăm, cu harta în faţă, fără a ne teme vreo clipă că ne vom rătăci. Răgetul elefantului nostru se contopeşte cu asurzitorul concert al neamului păsăresc şi cu ţipetele stridente ale triburilor de maimuţe. Fumul lui se încolăceşte în volute groase în jurul curmalilor de plantaţie, a bananierilor, ale căror fructe aurii se detaşează ca nişte stele printre norii uşori. La trecerea lui se înalţă în văzduh în stoluri mari acele gingaşe păsări de orez, al căror penaj alb se confundă cu spiralele albe ale vaporilor. Ici şi colo, pâlcuri de smochini, boschete de grepfruit, răzoare de dahl, un soi de mazăre arborescentă pe care o susţine o tijă lungă de un metru, se detaşează viguros şi servesc drept contrast pentru a pune în valoare peisajele din planul doi.

Dar ce zăpuşeală! Abia dacă mai trece un pic de aer umed printre rogojinile de vetiver de la ferestre! Acele hot winds, vânturile fierbinţi care s-au încărcat de căldură mângâind suprafaţa lungilor şesuri din vest, acoperă câmpia cu răsuflarea lor arzătoare. Este timpul să vină musonul lunii iunie spre a schimba presiunea atmosferică. Nimeni n-ar putea îndura atingerile acestui soare de foc, fără a fi ameninţat de o sufocare mortală.

Aşa încât, câmpia e pustie. Chiar şi raioţii, deprinşi cu şuvoaiele acelea de raze arzând ca para, nu puteau să-şi lucreze culturile agricole. Numai drumul umbros era practicabil şi doar cu condiţia să-l străbaţi adăpostit în bungalowul nostru rulant. Fochistul Kaluth ar fi trebuit să fie, să nu spun din platină, căci platina s-ar fi topit şi ea, ci din carbon pur, ca să nu intre în fuziune în faţa grătarului arzător al cazanului. Ba nu, viteazul hindus rezistă! Tot umblând pe căile ferate ale Indiei centrale pe platforma locomotivelor, şi-a făurit parcă o a doua natură, refractară!

Îân ziua de l9 mai, termometrul atârnat de peretele sufrageriei a marcat o sută şase grade Fahrenheit (44,11° centigrade). În seara aceea, nu ne-am mai putut face igienica plimbare kawakana. Cuvântul înseamnă exact „a mânca aer”, adică, după sufocările produse de o zi tropicală, mergi să respiri un pic din aerul călduţ şi curat al serii. Acum, însă, atmosfera încinsă ne-ar fi devorat ea pe noi.

Domnule Maucler, mi-a spus sergentul Mac Neil, asta îmi aduce aminte de ultimele zile ale lui martie, în timpul cărora sir Hugh Rose, având numai o baterie de două piese de artilerie, încerca să facă o breşă în incinta de la Jhansi. Trecusem râul Betwa de şaisprezece zile şi de şaisprezece zile în şir nu mai scosesem frâiele cailor. Ne băteam între nişte ziduri enorme de granit, de-ai fi zis că ne aflăm între pereţii de cărămidă ai unui furnal înalt. Printre rândurile noastre treceau chitsi care cărau apă cu burdufurile şi, în timp ce noi trăgeam, ei ne-o turnau în cap, altminteri am fi căzut ca fulgeraţi. Uite! Îmi amintesc ca acum! Eram la capătul puterilor. Simţeam cum îmi explodează capul. Aş fi căzut… Colonelul Munro mă vede şi, smulgând burduful din mâinile unui chitsi, îl deşartă peste mine… şi era ultimul de care sacagiii mai izbutiseră să facă rost!… Asta nu se uită niciodată, înţelegeţi! O picătură de sânge pentru fiecare picătură de apă! Chiar şi când îmi voi fi vărsat tot sângele pentru colonel şi încă i-aş mai rămâne dator!

Sergent Mac Neil, l-am întrebat eu, nu găseşti că, de când am pornit la drum, colonelul Munro pare mai preocupat ca de obicei? S-ar spune că fiecare zi…

Da, domnule, mi-a răspuns Mac Neil, care m-a întrerupt destul de aprig, dar este foarte firesc! Domnul colonel se apropie de Lucknow, de Kanpur, acolo unde Nana Sahib a pus să fie ucisă… Ah, nu pot vorbi despre asta fără să mi se suie sângele la cap! Poate c-ar fi fost mai bine să fi schimbat itinerarul călătoriei şi să nu mai fi trecut prin provinciile pe care le-a bântuit răscoala! Suntem încă prea aproape de evenimentele acelea pentru ca amintirea lor să se fi şters!

Dar de ce să nu schimbăm drumul? făcui eu. Dacă dumneata vrei, Mac Neil, am să vorbesc cu Banks, cu căpitanul Hod…

Este prea târziu, mi-a răspuns sergentul. Dealtfel, am motive să cred că domnul colonel doreşte să revadă, poate pentru ultima oară, teatrul acestui război groaznic, că vrea să meargă acolo unde lady Munro şi-a aflat moartea, şi ce moarte!

Dacă aşa crezi dumneata, Mac Neil, i-am spus eu atunci, ar fi mai bine să-l lăsăm pe colonelul Munro să facă tot ce crede de cuviinţă şi să nu ne schimbăm câtuşi de puţin planurile. Adesea găsim o mângâiere şi parcă o alinare a durerii dacă mergem să plângem pe mormântul celor dragi…

Pe mormânt, da! a strigat Mac Neil. Dar puţul acela din Kanpur, în care au fost aruncate claie peste grămadă atâtea victime, înseamnă oare un mormânt? Se găseşte acolo vreun monument funerar care să ni le reamintească pe cele din cimitirele noastre din Scoţia, pe care le întreţin mâini pioase, printre flori, la umbra unor arbori frumoşi, purtând înscris pe ele un nume, unul singur, al celui care nu mai este? Ah, domnule, mă tem ca durerea colonelului meu să nu fie înspăimântătoare! Însă, vă repet, acum este prea târziu ca să-l mai întoarcem din drum. Cine ştie dacă n-ar refuza să ne mai urmeze? Da, să lăsăm ca lucrurile să meargă de la sine şi fie ca bunul Dumnezeu să ne călăuzească!

De bună seamă că, vorbind astfel, Mac Neil ştia la ce să se aştepte în privinţa planurilor lui sir Edward Munro. Îmi spunea el oare totul? Nu cumva tocmai planul de a revedea Kanpur îl determinase pe colonel să părăsească oraşul Calcutta? Oricum ar fi stat însă lucrurile, acum parcă îl atrăgea un magnet către locul unde se petrecuse deznodământul acelei drame! Trebuia să-l lăsăm să facă tot ce vrea!

Mi-a trecut atunci prin minte să-l întreb pe sergent dacă, în ceea ce-l priveşte, a renunţat la orice gând de răzbunare şi, într-un cuvânt, dacă-l credea mort pe Nana Sahib.

— Nu, mi-a răspuns limpede Mac Neil. Cu toate că n-am nici un indiciu pe care să-mi pot întemeia părerea, eu nu cred că Nana Sahib e mort. Nu! Şi totuşi, nu ştiu nimic, n-am aflat nimic!… Mă simt mânat parcă de un instinct!… Să dea Domnul ca presimţirile să nu mă înşele, şi într-o bună zi…

Sergentul n-a mai isprăvit ce avea de spus… Gestul lui arăta limpede ceea ce gura nu vrusese să rostească! Servitorul era la unison cu stăpânul lui!

Atunci când le-am adus la cunoştinţă lui Banks şi căpitanului sensul acestei convorbiri, amândoi au fost de acord că itinerarul nu trebuia şi nu putea să mai fie modificat. Dealtfel, nu fusese niciodată vorba să trecem prin Kanpur ci, după ce vom fi trecut Gangele la Benares, urma să urcăm drept spre nord, străbătând partea răsăriteană a regatelor Aud şi Rohilkhande. Orice ar fi crezut Mac Neil, nu este deloc sigur că sir Edward Munro ar fi vrut să revadă oraşele Lucknow şi Kanpur, care i-ar fi trezit atâtea groaznice amintiri; dar, în sfârşit, dacă ar fi dorit-o, noi nu l-am fi împiedicat s-o facă.

Cât despre Nana Sahib, faima lui era atât de mare, încât, dacă anunţul care-i semnala reapariţia în guvernământul Bombay spusese adevărul, ar fi trebuit să auzim despre el. Însă, la plecarea noastră din Calcutta, nu se mai vorbea de nabab şi informaţiile culese pe drum dădeau de presupus că autorităţile fuseseră induse în eroare.

În orice caz, dacă prin absurd ar fi fost ceva adevărat la mijloc şi colonelul Munro ar fi avut un plan ascuns, ar fi părut lucru de mirare să nu i-l fi destăinuit lui Banks, prietenul său cel mai intim, mai curând decât sergentului Mac Neil. Însă acest lucru se datora fără îndoială, după cum spunea Banks, faptului că el făcuse totul spre a-l împiedica pe colonel să se arunce în căutări periculoase şi zadarnice, în timp ce sergentul se vede treaba că-l încuraja!

La l9 mai către prânz, trecusem de târguşorul Chittra. Steam House se găsea acum la patru sute cincizeci de kilometri de punctul de plecare.

A doua zi, la 20 mai, la căderea nopţii, Gigantul de Oţel ajungea, după o zi toridă, în apropiere de Gaya. Ne-am oprit pe malul unui râu sfânt, Phalgu, binecunoscut pelerinilor. Cele două case au fost instalate pe un taluz frumos umbrit de doi arbori falnici, la vreo două mile de oraş.

Aveam de gând să petrecem în acest loc treizeci şi şase de ore, adică două nopţi şi o zi, întrucât împrejurimile erau vrednice a fi vizitate, după cum am arătat mai sus.

A doua zi pe la patru dimineaţa, ca să scăpăm de căldurile amiezei, Banks, căpitanul Hod şi cu mine, după ce ne-am luat rămas bun de la colonelul Munro, ne-am îndreptat spre Gaya.

Se afirmă că o sută cincizeci de mii de credincioşi năvălesc anual către acest centru plin de aşezăminte brahmanice. Într-adevăr, în împrejurimile oraşului, drumurile erau năpădite de un număr foarte mare de bărbaţi, femei, bătrâni şi copii. Tot puhoiul acela de lume umbla în procesiune prin câmpie, după ce înfruntase cu curaj ostenelile unui lung pelerinaj, spre a-şi îndeplini îndatoririle religioase.

Banks mai vizitase teritoriul acesta al Beharului, pe vremea când făcea studii pentru construirea unui drum de fier care nici acum nu se află încă în curs de executare. Aşadar, cunoştea bine ţinutul şi n-am fi putut avea o călăuză mai bună decât el. Dealtfel, îl şi silise pe căpitanul Hod să-şi lase în tabără uneltele de vânătoare. Prin urmare, n-aveam nici o teamă că Nemrodul nostru ne-ar fi părăsit pe drum.

Cu puţin înainte de-a ajunge în oraş, căruia pe drept cuvânt i se poate da numele de Cetate sfântă, Banks ne-a făcut să ne oprim înaintea unui arbore sacru, în jurul căruia pelerini de toate vârstele şi de amândouă sexele stăteau în poziţia adoraţiei.

Arborele era un pipai, cu un trunchi uriaş; însă deşi mai toate ramurile îi căzuseră de bătrâneţe, el nu putea să numere mai mult de două-trei sute de ani de existenţă. Acest lucru avea să-l stabilească domnul Louis Rousselet cu doi ani mai târziu, în cursul interesantei sale călătorii prin India rajahilor.

,Arborele Boddhi” acesta era numele religios al ultimului reprezentant al generaţiei de pipali sacri care au umbrit locul pe durata unui şir lung de secole, şi dintre care primul a fost plantat cu cinci sute de ani înaintea erei noastre. Probabil însă că, pentru fanaticii prosternaţi la poalele lui, era chiar copacul pe care însuşi Buddha l-a sfinţit aici. Acum el se înalţă deasupra unei terase căzute în ruină, foarte aproape de un templu din cărămidă, a cărui obârşie este, cu siguranţă, foarte veche.

Prezenţa a trei europeni în mijlocul acestor mii de hinduşi n-a fost privită cu ochi prea buni. Nu ni s-a spus totuşi nimic, dar n-am izbutit să ajungem până la terasă şi nici să pătrundem între ruinele templului. Dealtfel, locul era plin de pelerini şi ar fi fost greu să ne croim drum printre ei.

Dacă s-ar fi găsit pe aici vreun brahman, ne-a spus Banks, vizita noastră ar fi fost mai completă şi poate că am fi izbutit să vedem edificiul până în ultimul colţişor.

Cum, l-am întrebat eu, un preot să fie mai puţin sever decât credincioşii săi?

Dragul meu Maucler, mi-a răspuns Banks, nu se află severitate care să reziste în faţa câtorva rupii. La urma urmelor, trebuie să trăiască şi brahmanii!

Nu văd câtuşi de puţin necesitatea, a răspuns căpitanul Hod, care greşea neîmpărtăşind toleranţa pe care o acordă compatrioţii săi hinduşilor, moravurilor şi prejudecăţilor lor, obiceiurilor şi obiectelor lor de veneraţie.

Pentru moment, toată India nu era pentru el decât o nesfârşită „rezervaţie de vânătoare” şi, în mod incontestabil, dădea întâietate ferocelor carnivore din junglă, populaţiei din oraşe şi de la ţară.

După şederea cuvenită la poalele arborelui sacru, Banks ne-a condus pe şosea în direcţia localităţii Gaya. Pe măsură ce ne apropiam de oraşul sfânt, mulţimea pelerinilor creştea. În curând, în mijlocul unui luminiş de verdeaţă, ne-a apărut dinainte Gaya, pe culmea unei stânci pe care ea o încununează cu pitoreştile-i construcţii.

Ceea ce atrage mai cu seamă atenţia turiştilor în acel loc este templul lui Vişnu, o construcţie modernă, întrucât a fost reclădit, cu numai câţiva ani în urmă, de regina din Holcar. Marea curiozitate a templului sunt urmele lăsate de Vişnu în persoană, atunci când a binevoit să coboare pe pământ spre a se lupta cu demonul Maya. Rezultatul luptei dintre un zeu şi un diavol nu putea rămâne multă vreme îndoielnic. Demonul a pierit şi, un bloc de piatră, vizibil în însăşi incinta lui Vişnu-Pad, mărturiseşte, prin urmele de picioare adânc întipărite ale adversarului său, că diavolul a avut de furcă zdravăn.

Spun „un bloc de piatră vizibil” şi mă grăbesc să adaug „vizibil numai pentru hinduşi”. Într-adevăr, nici unui european nu i s-a îngăduit să contemple aceste vestigii divine. Se prea poate că, pentru a le distinge în piatra miraculoasă, este nevoie de o credinţă puternică, aşa cum nu se mai întâlneşte la credincioşii de prin părţile Occidentului. De astă dată, oricum, feanks s-a ostenit de pomană să-şi ofere rupiile. Nici un preot n-a vrut să accepte ceea ce ar fi însemnat preţul unui sacrilegiu. Dacă suma nu va fi fost la înălţimea unei conştiinţe de brahman, este un lucru asupra căruia n-aş îndrăzni să hotărăsc eu. Fapt este că n-am putut pătrunde în templu şi n-am aflat nici până acum care este „măsura” piciorului acestui tânăr blând şi frumos de culoare azurie, înveşmântat ca un rege din vremile de demult, celebru prin cele zece încarnări ale sale, care reprezintă principiul conservator opus lui Siva, cumplitul simbol al principiului distrugător, şi pe care vaishnava, adoratorii lui Vişnu, îl recunosc drept primul dintre cele trei sute treizeci de milioane de zei care populează mitologia lor eminamente politeistă.

Însă nu aveam motive să regretăm nici excursia în oraşul sfânt, nici vizita la Vişnu-Pad. Ar fi cu neputinţă să zugrăvesc mulţimea de temple, succesiunea curţilor, îngrămădeala de vihara pe care a trebuit să le ocolim sau să le străbatem ca să ajungem până la el. Însuşi Theseu, cu firul Ariadnei în mână, s-ar fi pierdut în acel labirint! Am coborât deci de pe stânca Gayei.

Căpitanul Hod era furios. Vrusese să-i tragă o mamă de bătaie brahmanului care nu ne îngăduise să intrăm la Vişnu-Pad.

„Te-ai gândit bine, Hod? l-a întrebat Banks, potolindu-l. Nu ştii oare că hinduşii îşi privesc preoţii, pe brahmani, nu numai ca pe nişte fiinţe cu sânge ilustru, ci şi ca pe nişte fiinţe de origine superioară?”

Atunci când am ajuns la acea parte a râului Phalgu ce scaldă stânca oraşului Gaya, sub ochii noştri a început să se desfăşoare larg uimitoarea îngrămădeală a pelerinilor. Se înghionteau acolo într-un talmeş-balmeş nemaipomenit bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii, orăşeni şi săteni, baboo bogaţi şi raioţi din cea mai infimă categorie, vaişia – negustori şi agricultori, kşatria – mândrii războinici ai ţării, sudra – bieţi meşteşugari de diferite secte religioase, paria – oameni care se află în afara legii şi care spurcă obiectele pe care le privesc, într-un cuvânt toate clasele şi toate castele din India, rajuptul viguros împingând cu cotul pe bengalezul firav, oamenii din Punjab opuşi mahomedanilor din Sindia. Unii veniţi în palanchine, alţii în care trase de boi mari cu cocoaşă. Primii se odihnesc lungiţi lângă cămilele lor, ale căror capete viperine stau culcate pe pământ; ceilalţi au făcut drumul pe jos. Şi sosesc mereu, din toate părţile peninsulei. Aici se înalţă corturi, acolo vezi căruţe pe două roate cu caii deshămaţi, dincolo se află risipite colibe din crengi, care slujesc drept locuinţe provizorii pentru toată lumea.

Ce îmbulzeală! făcu căpitanul Hod.

La apusul soarelui, apele râului Phalgu n-au să fie prea plăcute la gust! observă Banks.

Şi de ce, mă rog? l-am întrebat eu.

Pentru că apele râului sunt sfinte şi toată lumea asta suspectă are să se scalde în ele, la fel cum fac „gangiştii” în apele Gangelui.

Acolo ne aflăm deci în aval? a strigat căpitanul Hod întinzând mâna în direcţia în care se găsea tabăra noastră.

Nu, domnule căpitan, linişteşte-te, i-a răspuns inginerul, ne aflăm în amonte.

Perfect, Banks, nu trebuie să ne adăpăm Gigantul de Oţel la izvorul ăsta necurat!

În acest timp, noi treceam prin mijlocul miilor de hinduşi îngrămădiţi într-un spaţiu destul de restrâns.

Auzul îţi era izbit din capul locului de un zgomot strident de lanţuri şi de clopoţei. Erau cerşetorii care făceau apel la mila publică.

Mişunau acolo exemplare diferite din tagma cerşetorilor, atât de răspândită în întreaga peninsulă indiană. Cea mai mare parte dintre ei făceau paradă de răni prefăcute, aidoma lui Clopin-Trouillefou39 din evul mediu, insă, dacă cerşetorii de profesie sunt în mare parte falşi infirmi, nu tot astfel se întâmplă şi cu fanaticii. Într-adevăr, ar fi fost şi greu să împingi convingerea omenească mai departe.

Erau de faţă fachiri, gusaini, aproape goi, acoperiţi cu cenuşă; unul avea braţul anchilozat de o tensiune prelungită, altul, palma străpunsă de unghiile propriilor sale degete.

Unii îşi impuseseră canonul de a măsura cu trupul lor întregul drum pe care-l urmaseră de la plecare. Se întindeau pe pământ, se ridicau, se lungeau iarăşi; umblaseră în acest fel sute de leghe, de parcă ar fi slujit drept lanţ de arpentaj. Mă grăbeam să trec mai departe, când Banks m-a oprit deodată, zicându-mi: „Ora rugăciunii!”

În clipa aceea, în mijlocul mulţimii a apărut un brahman. El a ridicat mâna dreaptă şi a întins-o către soare, care fusese până atunci ascuns de masivul de stâncă pe care era clădită Gaya.

Semnalul a fost dat de prima rază aruncată de astrul radios. Mulţimea de oameni aproape despuiaţi a intrat în apele sfinte. Au avut loc atunci simple cufundări, ca în vremurile de demult ale botezului; însă trebuie să vă spun că ele n-au întârziat să se transforme în adevărate partide de înot, al căror caracter religios era greu de priceput. Habar n-am dacă iniţiaţii, recitându-şi stoca sau versetele, pe care la un preţ dinainte stabilit li le dictau preoţii, aveau de gând să-şi spele mai mult trupul decât sufletul. Adevărul este că, după ce luau apă în căuşul palmei şi stropeau spre cele patru puncte cardinale, îşi aruncau câteva picături în obraz, la fel cu cei care merg la scaldă în mare şi se distrează cu primele valuri de pe plajă. Dealtfel, trebuie să adaug că nu uitau să-şi smulgă cel puţin câte un fir de păr pentru fiecare păcat pe care-l făptuiseră. Cum de nu se găseau aici cei care ar merita să iasă pleşuvi din apele râului Phalgu!

Şi într-atât de neînfrânate erau zbânţuielile balneare ale acestor credincioşi, când tulburând apa prin plonjoane neaşteptate, când bătând-o cu călcâiele ca nişte înotători emeriţi, încât aligatorii înspăimântaţi fugeau pe malul celălalt. De acolo priveau cu ochii lor verzi-albăstrui aţintiţi asupra acestei mulţimi zgomotoase care le cotropea domeniul, rămânând înşiruiţi şi făcând să răsune aerul cu clămpănitul fălcilor lor nemaipomenite. Dealtfel, pelerinii nu se sinchiseau de ei mai mult ca decât de nişte şopârle nevătămătoare.

Era timpul să-i lăsăm pe aceşti ciudaţi credincioşi să ajungă în starea de a putea intra în Kailasa, care este paradisul lui Brahma. Am urcat deci de-a lungul râului Phalgu, ca să ajungem înapoi în tabără.

Dejunul ne-a strâns pe toţi în jurul mesei, iar restul zilei, care a fost peste măsură de călduroasă, a trecut fără incidente. Spre seară, căpitanul Hod a mers să cutreiere câmpia de primprejur şi s-a întors cu niscai vânat mărunt. În acest timp, Storr, Kaluth şi Gumi refăceau proviziile de apă şi de combustibil şi încărcau cazanul. Era, într-adevăr, vorba s-o pornim în zori de zi.

La ora nouă seara, intrasem cu toţii în camerele noastre. Avea să urmeze o noapte foarte liniştită, însă destul de întunecoasă. Norii groşi ascundeau stelele şi făceau ca atmosfera să fie încărcată. Chiar şi după apusul soarelui, zăpuşeala rămăsese la fel de mare.

Mi-a venit destul de greu să adorm, într-atât de înăbuşitoare era căldura. Prin fereastră, pe care o lăsasem deschisă, nu pătrundea decât aer fierbinte, care mi se părea foarte nepotrivit pentru funcţionarea normală a plămânilor.

Se făcuse miezul nopţii şi eu nu-mi găsisem o clipă de odihnă. Eram totuşi foarte hotărât să dorm trei-patru ore înainte de plecare, dar zadarnic încercam eu să-i poruncesc somnului să vină. Nu izbuteam să adorm. Voinţa mea nu era în stare să facă nimic, ba dimpotrivă.

Să tot fi fost ora unu noaptea, când mi s-a părut că aud un murmur surd care se răspândea de-a lungul malurilor râului Phalgu.

Am crezut mai întâi că, sub influenţa atmosferei foarte încărcate cu electricitate, începea să se ridice dinspre apus vreun vânt vestitor de furtună. Ar fi fost el fierbinte, fără îndoială, dar ar fi mişcat în sfârşit straturile de aer şi l-ar fi făcut, poate, mai respirabil.

Mă înşelasem însă. Ramurile arborilor care adăposteau tabăra erau cu totul nemişcate.

Mi-am scos capul afară pe fereastră şi am stat să ascult. Murmurul îndepărtat s-a auzit din nou, dar, de văzut, n-am văzut nimic. Râul Phalgu era întunecat şi nu tremura pe întinderea lui nici cea mai mică licărire de lumină pe care ar fi dat-o orice mişcare a suprafeţei sale. Aşadar, zgomotul nu venea nici din apă, nici din aer.

Cu toate acestea, n-am auzit nimic suspect. M-am culcat deci la loc şi, cuprins de oboseală, am început să picotesc. La anumite intervale de timp mai ajungea până la mine câte o pală din murmurul acela inexplicabil, dar, până la urmă, am adormit adânc.

Două ore mai târziu, în clipa când primele luciri ale zorilor începeau să se strecoare prin întuneric, am fost trezit deodată din somn.

Cineva îl striga pe inginer:

Domnule Banks!

Ce doreşti? * '.

Veniţi, vă rog, încoace.

Am recunoscut vocile lui Banks şi a mecanicului, care intrase pe culoar.

M-am sculat îndată şi am părăsit cabina. Banks şi Storr se şi aflau pe veranda din faţă. Colonelul Munro mi-o luase înainte şi căpitanul Hod a venit în curând după noi.

Ce se întâmplă? a întrebat inginerul.

Uitaţi-vă şi dumneavoastră, domnule, i-a răspuns Storr. Lumina slabă a zorilor ne îngăduia să observăm malurile râului Phalgu şi o parte din şoseaua care se desfăşura înainte pe mai multe mile. Ne-a cuprins o mare uimire când am văzut mai multe sute de hinduşj, culcaţi grupuri-grupuri, umplând pajiştile şi drumul.

Ăştia sunt pelerinii noştri de ieri, a spus căpitanul Hod.

Şi ce fac aici? am întrebat eu.

Fără îndoială, aşteaptă răsăritul soarelui, ca să se arunce în apele sfinte!

Nu, a răspuns Banks. Ce, n-ar putea să-şi facă abluţiunile chiar în Gaya? Dacă au venit aici, înseamnă că…

Înseamnă că Gigantul nostru de Oţel şi-a produs efectul obişnuit! a strigat căpitanul Hod. Au aflat că se găseşte în apropiere un elefant gigantic, un colos cum n-au mai văzut nicicând, şi au venit să-l admire!

Numai de s-ar mărgini să-l admire! a răspuns inginerul clătinând din cap.

Atunci, de ce anume te temi, Banks? l-a întrebat colonelul.

Ei, mă tem… ca nu cumva oamenii ăştia fanatizaţi să nu ne bareze trecerea şi să nu ne stânjenească mersul înainte!

În orice caz, fii, te rog, prevăzător! Cu asemenea credincioşi nici o precauţie nu-i prea mică.

Într-adevăr, a răspuns Banks. Apoi, strigându-l pe fochist:

Kaluth, l-a întrebat el, focurile sunt pregătite?

Da, domnule.

Ei bine, aprinde-le.

Da, aprinde-le, Kaluth! a strigat căpitanul Hod. Încălzeşte bine, Kaluth, şi elefantul nostru să scuipe în faţa tuturor acestor pelerini răsuflarea lui de fum şi de vapori!

Era ora trei şi jumătate noaptea. Nu mai aveam nevoie decât de cel mult o jumătate de oră pentru ca maşina să se afle sub presiune. Focurile au fost aprinse de îndată, lemnele trosneau în focar şi un fum negru se înălţa din uriaşa trompă a elefantului, al cărei capăt se pierdea printre ramurile arborilor falnici din jur.

În clipa aceea, câteva grupuri de hinduşi s-au apropiat unele de altele. Toată mulţimea aceea a început să se pună în mişcare. Pelerinii s-au strâns şi mai aproape de trenul nostru. Îi vedeai pe cei din primele rânduri cum înălţau braţele în aer, le întindeau spre elefant, se înclinau, îngenuncheau, se prosternau cu capul în ţărână. De bună seamă că aceasta însemna o adoraţie împinsă până la cel mai înalt grad.

Ne aflam deci acolo pe verandă, colonelul Munro, căpitanul Hod şi cu mine, destul de îngrijoraţi, căci nu ştiam până unde va merge frenezia mulţimii. A venit şi Mac Neil lângă noi şi privea în tăcere. Cât despre Banks, el se dusese să ia loc împreună cu Storr în turela ce-o purta în spate uriaşul animal şi de unde putea să-l manevreze după plac.

La ora patru se şi auzea duduitul cazanului. Hinduşii luau probabil acest duduit răsunător drept mormăitul supărat al unui elefant de ordin supranatural. În clipa aceea, manometrul arăta o presiune de cinci atmosfere şi Storr lăsă aburii să iasă prin supape, ca şi cum giganticul pahiderm ar fi transpirat prin toţi porii.

— Ne aflăm sub presiune, Munro! a strigat Banks.

— Dă-i drumul, Banks, i-a răspuns colonelul, însă mergi cu băgare de seamă şi vezi să nu strivim pe nimeni!

Aproape se luminase de ziuă. Şoseaua care trece de-a lungul râului Phalgu era ocupată de mulţimea de credincioşi, prea puţin hotărâţi să ne facă loc să trecem. În aceste condiţii, nu era defel uşor să mergem înainte fără a strivi pe careva.

Banks a dat semnalul de plecare prin două sau trei şuierături, cărora hinduşii le-au răspuns cu urlete frenetice.

„Daţi-vă la o parte! Daţi-vă la o parte!” a strigat inginerul şi i-a spus mecanicului să deschidă puţin regulatorul de presiune.

S-a auzit mugetul vaporilor care au dat iureş în cilindri. Maşina s-a urnit din loc pe distanţa unei jumătăţi de învârtitură de roată. Un şuvoi gros de fum alb a ieşit din trompă.

Mulţimea se îndepărtase o clipă. Regulatorul de presiune a fost deschis atunci pe jumătate. Răgetul Gigantului de Oţel s-a auzit mai puternic şi trenul nostru s-a pus în mişcare printre rândurile strânse ale hinduşilor care, după cât se părea, n-aveau de gând să-i facă loc.

Banks, ia seama! am strigat eu deodată.

Aplecându-mă în afara verandei, tocmai văzusem vreo doisprezece dintre aceşti fanatici aruncându-se pe şosea, vrând fără doar şi poate să se lase striviţi sub roţile uriaşei maşini.

Atenţie! Atenţie! Daţi-vă înapoi! spunea colonelul Munro, făcându-le semn să se ridice.

Imbecilii! striga la rândul său căpitanul Hod. Ei iau aparatul nostru drept carul lui Jaggernaut! Vor să se lase zdrobiţi de picioarele elefantului sfânt!

La un semn al lui Banks, mecanicul a oprit admisia vaporilor. Pelerinii, lungiţi de-a curmezişul drumului, păreau hotărâţi să nu se ridice cu nici un chip. În jurul lor, mulţimea fanatizată striga şi-i încuraja prin gesturi. Maşina se oprise. Banks se afla într-o mare încurcătură şi nu mai ştia ce să facă.

Deodată, i-a venit o idee.

Bine, o să vedem noi! făcu el.

A deschis numaidecât robinetul oalelor de condensare ale cilindrilor şi şuvoaie puternice de vapori au ţâşnit la nivelul solului, în timp ce văzduhul răsuna de şuierături stridente.

Ura, ura, ura! a strigat căpitanul Hod. Şfichiuieşte-i, prietene Banks, şfichiuieşte-i!

Mijlocul se dovedea bun. Fanaticii, atinşi de şuvoaiele de aburi fierbinţi, s-au ridicat scoţând strigăte de oameni opăriţi. Să se lase striviţi, da, înţelegeau; să se lase arşi de vii, nici gând!

Mulţimea a dat îndărăt şi drumul a devenit iar liber. Regulatorul a fost atunci deschis cu totul, roţile au muşcat adânc pământul.

Înainte, înainte! a strigat căpitanul Hod, bătând din palme şi râzând din toată inima.

Şi, cu un mers mai rapid, Gigantul de Oţel, luând-o drept înainte pe şosea, a dispărut în curând din faţa mulţimii uluite, întocmai ca un animal fantastic învăluit într-un nor de aburi.