Capitolul XI.

SCHIMBAREA MUSONULUI.

La ora unsprezece, ne şi întorsesem în tabără, fiind – după cum este şi uşor de înţeles – foarte grăbiţi să părăsim Kanpurul; însă nevoia de a face unele reparaţii la pompa de alimentare a maşinii nu ne îngăduia să plecăm mai curând decât a doua zi de dimineaţă.

Îmi rămânea deci la dispoziţie o jumătate de zi liberă. Am crezut că pot s-o folosesc cel mai bine vizitând oraşul Lucknow. Banks avea de gând să nu mai trecem prin acest oraş, în care colonelul Munro s-ar fi aflat din nou într-unul dintre principalele teatre ale războiului. Câtă dreptate avea! Doar şi aici se găseau atâtea amintiri sfâşietoare!

Aşadar la prânz, după ce am părăsit Steam House, am apucat-o spre mica ramificaţie de railway care leagă Kanpurul de Lucknow. Traseul nu depăşeşte douăzeci de leghe, astfel încât am ajuns în două ore în importanta capitală a regatului Aud, asupra căreia nu voiam decât să arunc o privire, adică să-mi fac, cum se spune, numai o impresie.

De altminteri, am avut prilejul să observ cât adevăr era în cele spuse cu privire la monumentele din Lucknow, clădite sub domnia împăraţilor musulmani din secolul al XVIII-lea.

Un francez din Lyon, pe nume Martin, simplu soldat în armata lui Lally-Tollendal şi ajuns în l730 favoritul regelui, a fost iniţiatorul, s-ar putea spune chiar creatorul acestor pretinse minuni ale capitalei Audului. Kaiserbagh, reşedinţa oficială a suveranilor, îmbinare heteroclită a tuturor stilurilor arhitectonice care puteau să iasă din capul unui caporal, este doar o operă de suprafaţă. Nimic pe dinăuntru, totul numai pe dinafară, iar exteriorul este totodată hindus, chinezesc, mauresc şi… european. Tot astfel s-a întâmplat cu un alt palat mai mic, Farid Bakch, care este şi el opera lui Martin. Cât despre Imambara, clădită în mijlocul fortăreţei de către Kaifiatulla, primul arhitect al Indiilor secolului al XVII-lea, ea este într-adevăr superbă şi produce o impresie măreaţă, cu miile de ornamente piramidale care îi acoperă curtinele.

N-am putut pleca din Lucknow fără să vizitez palatul Constantin, şi el tot opera personală a caporalului francez, purtând numele de Palais de la Martiniere. Am mai vrut să văd grădina învecinată, Sikander-Bagh, în care au fost măcelăriţi cu sutele şipaii care, înainte de a părăsi oraşul, au violat mormântul umilului soldat.

În sfârşit, după ce am admirat parcurile superbe care dăruiesc acestui oraş de cinci sute de mii de locuitori o cingătoare de flori şi verdeaţă, după ce i-am străbătut străzile principale şi măreţul bulevard Hazrat Gaudj pe spinarea unui elefant, m-am întors la railway şi în aceeaşi seară am ajuns din nou la Kanpur. A doua zi, 3l mai, zorile ne-au prins pe drum.

În fine, a strigat căpitanul Hod, deci am isprăvit cu Allahabad, Kanpur, Lucknow şi alte oraşe de care nu-mi pasă nici cât de un cartuş gol!

Da, am terminat cu ele, i-a răspuns Banks, şi acum vom merge drept spre nord, astfel încât să ajungem aproape în linie dreaptă la poalele munţilor Himalaya.

Bravo! a reluat căpitanul. Ceea ce numesc eu India prin excelenţă nu sunt provinciile înţesate de oraşe, ci ţinutul în care trăiesc în deplină libertate prietenii mei elefanţii, leii, tigrii, panterele, gheparzii, urşii, bivolii, şerpii! Aceea este singura parte bună de locuit din întreaga peninsulă! Ai s-o vezi şi dumneata, Maucler, şi n-are să-ţi pară rău după minunăţiile văii Gangelui!

Scumpul meu căpitan, în compania dumitale n-are să-mi pară rău după nimic, i-am răspuns.

Totuşi, ne-a spus Banks, în nord-vest mai există şi alte oraşe foarte interesante: Delhi, Agra, Lahore…

Eh, prietene Banks, a strigat Hod, n-am auzit niciodată vorbindu-se despre târguşoarele astea prăpădite!

Târguşoare prăpădite, a replicat Banks, nu, câtuşi de puţin, Hod, ci nişte oraşe măreţe! Fii liniştit, dragă prietene, a adăugat inginerul întorcându-se către mine, vom încerca să ţi le arătăm, fără a strica planurile de vânătoare ale căpitanului.

Minunat, Banks, a răspuns Hod, însă abia de astăzi începe cu adevărat călătoria noastră!

Apoi, cu o voce puternică a strigat:

Fox!

Ordonanţa a sosit în fugă.

Prezent, domnule căpitan! a răspuns el.

Fox, puştile, carabinele şi revolverele să fie în bună stare!

Aşa şi sunt.

Controlează-le cocoşul la toate.

Am controlat.

Pregăteşte cartuşele.

Le-am pregătit.

Totul e gata?

Totul e gata.

Dacă este cu putinţă, să fie şi mai gata!

Am înţeles.

Cel de-al treizeci şi optulea nu va întârzia să treacă la rând pe lista care-ţi aduce atâta faimă, Fox!

Al treizeci şi optulea! a strigat ordonanţa şi ochii i-au strălucit de încântare. Am să-i pregătesc o bunătate de glonţ exploziv, de care n-o să aibă motive să se plângă!

Du-te, Fox, du-te!”

Fox a salutat milităreşte, a făcut stânga-mprejur şi s-a dus să se închidă în arsenalul lui.

Iată acum care este itinerarul celei de a doua părţi a călătoriei noastre şi care n-are să mai fie modificat, decât cel mult datorită unor evenimente cu neputinţă de prevăzut.

Drumul acesta urcă, pe o distanţă de vreo şaptezeci şi cinci de kilometri, de-a lungul cursului Gangelui, îndreptându-se spre nord-vest; însă, cu începere din punctul acela, trece, tăind-o direct spre nord, printre unul dintre afluenţii marelui fluviu şi un afluent important al râului Gutmi. El ocoleşte astfel un anumit număr de cursuri de apă care se răspândesc spre dreapta şi spre stânga şi, prin Biswah, urcă oblic până la primele ondulaţii ale munţilor Nepalului, străbătând partea vestică a regatului Aud şi a provinciei Rokilkhande.

Traseul fusese ales cu chibzuinţă de către inginer, astfel încât să facă faţă tuturor greutăţilor. Dacă în nordul Hindustanului cărbunele urma să fie mai greu de găsit, lemnul n-avea să ne lipsească niciodată. În ceea ce-l priveşte, Gigantul de Oţel putea să circule cu uşurinţă şi cu orice viteză de-a lungul şoselelor acelora atât de bine întreţinute, printre cele mai frumoase păduri ale peninsulei indiene.

Ne despărţeau cam optzeci de kilometri de micul oraş Biswah. Ne-am înţeles să-i străbatem cu o viteză foarte redusă, în şase zile. Acest lucru ne îngăduia să oprim acolo unde ne-ar fi plăcut poziţia, iar vânătorii expediţiei ar fi avut tot timpul să-şi săvârşească isprăvile de vitejie. Dealtfel, căpitanul Hod şi ordonanţa Fox, împreună cu Gumi care li se alăturase bucuros, ar fi putut să meargă în recunoaştere, în timp ce Gigantul de Oţel avea să păşească plin de gravitate. Cum nimic nu mă împiedica să umblu cu ei în hăituială, deşi eram un vânător cam nepriceput, i-am însoţit şi eu în câteva rânduri.

Trebuie să vă spun că, din clipa în care călătoria noastră a intrat într-o nouă fază, colonelul Munro nu mai era chiar atât de retras. Mi s-a părut că a ajuns să fie mai sociabil în afara oraşelor, în mijlocul pădurilor şi câmpiilor, departe de valea Gangelui pe care de curând o străbătusem. În aceste condiţii părea că-şi găseşte iar tihna existenţei pe care o dusese la Calcutta. Putea el totuşi să uite că acea casă rulantă se îndrepta spre nordul Indiei, unde îl atrăgea parcă o ursită căreia nu i se putea împotrivi? Oricum, însă, vorbea mai cu însufleţire în timpul meselor, al siestei, adesea chiar şi în orele când făceam haltă. Conversaţia se prelungea atunci până târziu, în nopţile frumoase pe care sezonul cald încă ni le mai dăruia. În ce-l priveşte pe Mac Neil, de când vizitase puţul din Kanpur, mi se părea mai întunecat ca oricând. Oare după ce văzuse Bibi-Ghar i se trezise din nou ura pe care încă mai nădăjduia să şi-o potolească?

„Nu-i cu putinţă să ni-l fi ucis pe Nana Sahib, mi-a spus el într-o bună zi. Nu, domnule, nu!”

Prima zi s-a scurs lipsită de incidente care să merite osteneala a mai fi povestite. Căpitanul Hod şi Fox n-au avut ocazia să ochească nici cel mai mic animal. Era jalnic, ba chiar destul de extraordinar, ca să nu ne punem întrebarea dacă apariţia Gigantului de Oţel nu ţinea la distanţă îngrozitoarele fiare sălbatice din câmpiile învecinate. Într-adevăr, am trecut pe lângă câteva porţiuni de junglă, bârlogul obişnuit al tigrilor şi altor carnivore din rasa felină. Nu s-a ivit niciunul. Cei doi vânători se îndepărtaseră totuşi cu o milă sau două, de o parte şi de cealaltă a convoiului nostru. Au fost deci nevoiţi să-i ia pe Black şi pe Phann ca să doboare niscai vânat mărunt, din care domnul Parazard îşi cerea porţia zilnică. Bucătarul nostru negru nu ceda în această privinţă şi atunci când ordonanţa căpitanului îi vorbea despre tigri, gheparzi sau alte animale puţin comestibile, el înălţa dispreţuitor din umeri spunând: „Dar ce, astea să mănâncă?”

În seara aceea am poposit la adăpostul unui grup de smochini uriaşi. Noaptea a fost la fel de liniştită, pe cât de calmă fusese ziua. Nici măcar urletele fiarelor sălbatice n-au tulburat tăcerea. Şi totuşi, elefantul nostru se odihnea. Nu i se mai auzea răgetul. Focurile taberei erau stinse şi, pentru a-l mulţumi pe căpitan, Banks n-a mai dat drumul curentului electric care preschimba ochii Gigantului de Oţel în două faruri puternice. Dar nimic!

Acelaşi lucru s-a petrecut şi în cursul zilelor de l şi 2 iunie. Să te apuce desperarea, nu alta!

Regatul meu Aud mi-a fost schimbat! repeta căpitanul Hod. A fost transportat în Europa. Aici nu sunt mai mulţi tigri decât în câmpiile joase ale Scoţiei!

Dragă Hod, i-a răspuns colonelul Munro, se prea poate să fi avut loc de curând prin teritoriile astea hăituieli care să fi silit animalele să emigreze în masă. Nu despera şi aşteaptă până ajungem la poalele munţilor Nepalului. Acolo vei putea să-ţi exerciţi cu folos instinctele de vânător.

Trebuie să nădăjduiesc, domnule colonel, a spus Hod clătinând din cap, altminteri n-o să mai avem altceva de făcut decât să ne topim gloanţele ca să le preschimbăm în alice!

Ziua de 3 iunie a fost una dintre cele mai călduroase din câte avusesem de îndurat până atunci. Dacă drumul n-ar fi fost umbrit de copaci înalţi, cred că ne-am fi copt fără doar şi poate în locuinţa noastră rulantă. Termometrul a urcat până la patruzeci şi şapte de grade la umbră şi nu sufla nici cea mai mică adiere de vânt. Aşadar, era cu putinţă ca pe asemenea căldură, în această atmosferă de foc, carnivorelor nici prin gând să le treacă să-şi părăsească ascunzătorile, nici măcar în cursul nopţii.

A doua zi, în 4 iunie, la răsăritul soarelui, pentru prima dată orizontul era destul de înceţoşat spre apus. Am văzut atunci spectacolul măreţ al unuia dintre fenomenele de miraj, care în anumite părţi ale Indiei se numeşte seekote sau castele aeriene, iar în altele dessasur sau iluzie.

Nu era câtuşi de puţin o pretinsă pânză de apă cu efectele sale curioase de refracţie care se desfăşura în faţa privirilor noastre, ci un întreg lanţ de coline scunde, încărcat cu cele mai fantastice castele de pe lume, ceva cam ca înălţimile unei văi a Rinului, cu străvechile lor bârloguri de burggrafi.

Într-o clipă ne-am aflat transportaţi nu numai în partea romană a bătrânei Europe, ci şi cu cinci sau şase sute de ani în urmă, în plin ev mediu.

Fenomenul acesta, care apărea cu o mare claritate, ne dădea simţământul unei realităţi absolute. Aşa încât, Gigantul de Oţel, cu întreg echipamentul său de maşinării moderne, mergând către un oraş din veacul al unsprezecelea, mi se părea cu mult mai înstrăinat decât atunci când alerga, împodobit cu un panaş de vapori, prin ţinuturile lui Vişnu şi Brahma.

Mulţumesc, doamnă natură! a strigat căpitanul Hod. După atâtea minarete şi cupole, după atâtea moschei şi pagode, iată deci şi un oraş vechi de prin epoca feudală, cu minunile sale romane sau gotice pe care ni le desfăşoară în faţa ochilor!

Ce poet mai este şi prietenul nostru Hod în dimineaţa asta! a răspuns Banks. Nu cumva ai înghiţit înaintea micului dejun vreo baladă?

Râzi, Banks, glumeşte, bate-ţi joc cât pofteşti, dar priveşte! i-a replicat căpitanul. Iată obiectele cum se măresc în prim-planuri! Iată arbuştii cum devin arbori, colinele cum se prefac în munţi…

Nişte simple pisici care s-ar preface în tigri, dacă ar exista pisici, nu-i aşa, Hod?

Ah, Banks, n-ar fi dispreţuit!… Bine, a strigat căpitanul, iată-mi castelele de pe Rin cum se prăbuşesc, oraşul cum se surpă şi noi cădem iar în real, o simplă privelişte din regatul Aud în care nici măcar fiarele sălbatice nu mai vor să locuiască!

Soarele, înălţându-se deasupra orizontului la răsărit, schimbase într-o clipă jocul refracţiilor. Burgurile, întocmai ca nişte castele de cărţi de joc, se năruiau odată cu colina care se prefăcea în câmpie!

Ei bine, întrucât mirajul a dispărut, a spus Banks, iar odată cu el a dispărut şi toată verva poetică a căpitanului Hod, vreţi să ştiţi, prieteni, ce prevesteşte acest fenomen?

Spune, inginere! a strigat căpitanul.

Că în curând se va schimba vremea, a răspuns Banks. Dealtfel, ne aflăm în primele zile ale lunii iunie, care pricinuiesc modificări climaterice. Schimbarea musonului va aduce după sine sezonul ploilor periodice.

Dragul meu Banks, am spus eu, ne aflăm într-un adăpost sigur, nu-i aşa? Ei bine, n-are decât să vină ploaia! Poate să fie ea şi diluviană, tot mi se pare de preferat căldurilor acestora…

Vei fi satisfăcut, dragă prietene, mi-a răspuns Banks. Cred că ploaia nu-i departe şi vom vedea în curând cum urcă primii nori dinspre sud-vest!

Banks nu se înşelase. Către seară, spre apus, orizontul începu să se acopere cu aburi, ceea ce arăta că musonul, după cum se întâmplă cel mai adesea, avea să se instaleze în cursul nopţii. Oceanul Indian ne trimetea de-a curmezişul peninsulei ceţurile sale, încărcate până la refuz cu electricitate, ca tot atâtea burdufuri ale zeului Eol purtând uraganul şi furtuna.

În cursul zilei îşi mai făcuseră apariţia şi alte câteva fenomene asupra cărora un anglo-indian n-ar fi putut să se înşele. Volute de praf foarte fin se învârtejiseră pe şosea în timpul mersului trenului. Cu siguranţă că mişcarea roţilor motorului şi ale celor două vagoane rulante, nu prea iute dealtfel, ar fi putut să înalţe praful acesta, dar nu cu aceeaşi intensitate. Ai fi spus că-i un nor de puf din acela pe care îl face să danseze în aer o maşină electrică pusă în mişcare. Pământul putea să fie comparat aşadar cu un uriaş receptor, în care electricitatea s-ar fi înmagazinat timp de mai multe zile. În plus, praful se colora în reflexe gălbui, ceea ce producea o impresie neobişnuită, iar în fiecare moleculă strălucea un mic centru luminos. Erau momente în care aparatul nostru părea să meargă prin mijlocul flăcărilor, nişte flăcări lipsite de căldură, însă care nici prin culoare, nici prin intensitate nu aminteau de acelea ale focului sfântului Elm.

Storr ne-a povestit că văzuse trenuri alergând astfel pe şine printre două garduri de praf luminos şi Banks a adeverit spusele mecanicului.

Timp de un sfert de oră am putut observa acest fenomen ciudat prin hublourile turelei, de unde vedeam şoseaua pe o distanţă de cinci, şase kilometri. Drumul, lipsit de copaci, era plin de praf, încălzit până la alb de razele verticale ale soarelui. În clipele acelea mi se părea că atmosfera era mai încinsă chiar decât focarul maşinii. Era, într-adevăr, de neîndurat şi atunci când m-am dus să respir un aer mai răcoros sub bătaia aripilor punkăi, mă simţeam aproape sufocat.

Seara, pe la şapte, Steam House s-a oprit. Locul de popas ales de Banks se găsea la marginea unei păduri de baniani măreţi, care părea să se întindă la nesfârşit înspre nord. O străbătea o şosea destul de bună, care ne făgăduia pentru a doua zi o călătorie mai uşoară pe sub bolţile de verdeaţă înalte şi întinse.

Banianii, aceşti giganţi ai florei indiene, sunt adevăraţi bunici, s-ar putea spune chiar şefi ai familiei vegetale, pe care îi înconjoară copiii şi nepoţii. Aceştia din urmă, avântându-se dintr-o rădăcină comună, urcă drept primprejurul trunchiului principal de care sunt complet despărţiţi şi merg să se piardă în înaltul rămuriş părintesc. Într-adevăr, ei parcă ar fi fost clociţi sub frunzişul des, întocmai ca puii de găină sub aripile mamei lor. De aici vine şi aspectul ciudat pe care-l au pădurile acestea de mai multe ori seculare. Copacii bătrâni par a fi nişte stâlpi izolaţi, susţinând uriaşa boltă, ale cărei nervuri fine se sprijină pe banianii tineri care, la rândul lor, vor ajunge şi ei stâlpi.

Seara, tabăra a fost organizată mai cu grijă ca de obicei. Într-adevăr, dacă şi ziua următoare ar fi fost la fel de călduroasă, Banks avea de gând să prelungească halta, chiar dacă ar fi urmat să călătorim în cursul nopţii.

Colonelul Munro nici nu dorea altceva decât să petreacă vreo câteva ore în pădurea aceea frumoasă, atât de umbroasă şi atât de liniştită. Toată lumea s-a declarat de aceeaşi părere, unii pentru că aveau într-adevăr nevoie de odihnă, ceilalţi întrucât voiau să încerce să găsească în sfârşit vreun animal vrednic de împuşcătura unui Anderson sau a unui Gerard. Ghiciţi cu uşurinţă cine erau aceştia din urmă.

Fox, Gumi, este ora şapte! a strigat căpitanul Hod. Hai să dăm o raită prin pădure până să nu se înnopteze de-a binelea! Ne însoţeşti şi dumneata, Maucler?

Dragă Hod, i-a spus Banks mai înainte ca eu să fi avut timp să răspund, aţi face mai bine să nu vă depărtaţi de tabără. Cerul este ameninţător. Dacă se dezlănţuie furtuna, s-ar putea să vă fie destul de greu să vă întoarceţi. Mâine, dacă rămânem în locul în care am poposit, o să mergeţi…

Mâine o să fie ziuă, a răspuns căpitanul Hod, şi aceasta este ora prielnică să ne încercăm norocul.

Ştiu, Hod, dar noaptea care vine nu pare să fie prea liniştită, în orice caz, dacă vreţi neapărat să plecaţi, să nu vă îndepărtaţi prea mult. Peste o oră are să fie tare întuneric şi s-ar putea să vă vină greu să regăsiţi tabăra.

Fii liniştit, Banks. Nu-i decât şapte şi eu îi cer domnului colonel doar o permisie de zece ore.

Bine, du-te, dragă Hod, i-a răspuns sir Edward Munro, numai să ţii seama de recomandările lui Banks.

Am înţeles, domnule colonel!

Căpitanul Hod, Fox şi cu Gumi, înarmaţi cu carabine de vânătoare excelente, au părăsit tabăra şi au dispărut printre banianii înalţi care mărgineau şoseaua pe dreapta.

Mă obosise într-atâta căldura din timpul zilei, încât preferasem să rămân la Steam House.

Între timp, din ordinul lui Banks, focurile, în loc să fie stinse cu totul, au fost doar micşorate în fundul focarului, astfel încât să păstreze o presiune de una-două atmosfere în cazanul locomotivei. Inginerul voia să fie, la nevoie, gata să facă faţă oricărei situaţii.

Storr şi Kaluth s-au apucat atunci să refacă rezerva de combustibil şi de apă. Un râuleţ care curgea pe stânga şoselei le-a făcut rost de lichidul trebuincios, iar arborii din apropiere de lemnul de care aveau nevoie spre a încărca tenderul. În timpul acesta, domnul Parazard îşi vedea de treburile lui obişnuite şi, strângând resturile cinei de astăzi, medita la meniul cinei de mâine.

Mai era încă destulă lumină. Colonelul Munro, Banks, sergentul Mac Neil şi cu mine ne-am dus să ne facem siesta pe malul râuleţului. Curentul apei limpezi răcorea atmosfera care era într-adevăr sufocantă chiar şi la această oră. Soarele nu apusese încă. Prin contrast, lumina lui colora într-un albastru siniliu masa de vapori pe care o vedeam, printre marile sfâşieri ale frunzişului, cum se adună încetul cu încetul la zenit. Erau nori grei, groşi, strânşi laolaltă şi care nu păreau a fi mânaţi de vânt, ci de un motor aflat în ei înşişi.

Taifasul nostru a durat până pe la opt. Din când în când, Banks se scula şi mergea să arunce o privire în zare, înaintând până la marginea pădurii, care întrerupea brusc câmpia la mai puţin de un sfert de milă de tabără. Când se întorcea, clătina din cap neliniştit.

Ultima dată l-am însoţit şi noi. Începuse să se întunece pe sub baniani. Ajuns la marginea pădurii, am văzut că înspre apus o câmpie uriaşă se întindea până la un şir de mici coline care se conturau nelămurit şi începuseră de pe acum să se confunde cu norii.

Cerul te înspăimânta prin calmul său. Nici cea mai mică adiere de vânt nu mişca frunzişul înalt al copacilor. Aceasta nu era odihna naturii adormite pe care au cântat-o atât de mult poeţii; era, dimpotrivă, un somn greu ca de om bolnav. Parcă plutea în atmosferă o stare de tensiune reţinută. N-aş putea să compar mai bine spaţiul din jur decât asemuindu-l cu cutia de vapori a unui cazan, atunci când fluidul, aflat sub o presiune prea mare, este gata să facă explozie. Explozia era iminentă.

Într-adevăr, norii aceia de furtună se aflau foarte sus pe cer, aşa cum se întâmplă de obicei deasupra câmpiilor, şi aveau margini late, alcătuite din linii curbe şi foarte bine conturate. Păreau chiar că se umflă, sporind ca număr şi crescând în mărime, dar rămânând legaţi de aceeaşi bază. Bineînţeles, în curând se vor fi contopit cu toţii într-o singură masă, ceea ce avea să sporească densitatea acestui nor unic. De pe acum, norii mici şi groşi care i se alăturaseră, suferind un soi de atracţie, izbiţi, ciocniţi, striviţi unii de alţii, nu se mai desluşeau, fiind amestecaţi laolaltă.

Pe la opt şi jumătate, un fulger, închipuind un zigzag cu unghiuri foarte ascuţite, a sfâşiat masa aceea întunecată pe o lungime de două mii cinci sute-trei mii de metri.

După şaizeci şi cinci de secunde, s-a auzit un tunet care şi-a prelungit bubuiturile înfundate, caracteristice, timp de vreo cincisprezece secunde.

Douăzeci şi unu de kilometri, a spus Banks, după ce şi-a privit ceasul. Este aproape distanţa maximă de la care se mai poate auzi tunetul. Însă, odată dezlănţuită, furtuna va veni repede şi nu trebuie să stăm s-o aşteptăm. Să ne întoarcem, prieteni.

Şi căpitanul Hod? a întrebat sergentul Mac Neil.

Tunetul îi ordonă să vină înapoi, i-a răspuns Banks. Sper că are să-i asculte ordinul.

Cinci minute mai târziu ne întorsesem în tabără şi ne-am dus să luăm loc în veranda din faţa salonului.