Capitolul XII.

TRECÂND PRIN LUMINA A TREI FOCURI.

India împarte cu anumite ţinuturi din Brazilia – printre care şi Rio de Janeiro – privilegiul de a fi ţara cea mai tulburată de furtuni de pe suprafaţa pământului. Dacă în Franţa, Anglia, Germania se apreciază că n-ar fi mai mare de douăzeci numărul zilelor, în decurs de un an, în care se aude bubuitul tunetului, este bine să ştiţi că în peninsula indiană acestea se ridică anual la peste cincizeci.

Astea-s datele de meteorologie, în general. În acest caz însă, datorită împrejurărilor în care se producea, trebuia să ne aşteptăm la o furtună de o violenţă nemaipomenită.

De îndată ce ne-am întors la Steam House, am privit barometrul. Coloana de mercur scăzuse dintr-o dată cu două degete, adică de la douăzeci şi nouă la douăzeci şi şapte de degete45.

I-am atras atenţia colonelului Munro, care mi-a spus:

Mă nelinişteşte lipsa căpitanului Hod şi a tovarăşilor săi. Furtuna stă să înceapă, se lasă noaptea, se întunecă din ce în ce. Vânătorii se îndepărtează totdeauna mai mult decât făgăduiesc şi chiar decât ar vrea ei s-o facă. Oare cum au să mai găsească drumul de întoarcere pe bezna asta?

Nişte vânători înrăiţi! a răspuns Banks. E cu neputinţă să-i faci mai înţelegători! Cu siguranţă, ar fi fost mult mai bine să nu fi plecat deloc!

Fără îndoială, Banks, numai că tot au plecat, i-a replicat colonelul Munro, şi trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca să se întoarcă.

N-avem nici un mijloc să le facem cunoscut locul în care ne aflăm? l-am întrebat eu pe inginer.

Ba da, mi-a răspuns Banks, aprinzând felinarele electrice care au o mare putere de iluminare şi se văd din depărtare. Mă duc să stabilesc circuitul.

Minunată idee, Banks!

Vreţi să mă duc în căutarea căpitanului Hod? a întrebat sergentul.

Nu, dragă Neil, i-a răspuns colonelul Munro. Nici n-ai să-l găseşti şi ai să te rătăceşti şi tu prin pădure.

Banks s-a apucat să folosească focurile pe care le avea la dispoziţie. Elementele pilei au fost puse în activitate, s-a făcut contactul şi curând cei doi ochi ai Gigantului de Oţel, întocmai ca două faruri electrice, îşi proiectau fascicolele luminoase prin bezna de sub coroanele banianilor. Desigur că în noaptea aceasta întunecoasă bătaia farurilor era foarte mare şi putea călăuzi vânătorii.

În clipa aceea s-a dezlănţuit un soi de uragan de o violenţă nemaiîntâlnită. El a rupt vârfurile copacilor, s-a îndreptat apoi spre pământ, suflând printre coloanele banianilor de parcă ar fi trecut printre tuburile sonore ale unei orgi uriaşe.

Totul s-a petrecut pe neaşteptate.

O ploaie de crengi uscate, o aversă de frunze smulse au acoperit şoseaua. Acoperişurile trenului nostru au răsunat jalnic sub această rafală care isca un uruit neîncetat. Am fost nevoiţi să ne punem la adăpost în salon şi să închidem ferestrele. Ploaia nu începuse încă.

Este un fel de tofan, ne-a spus Banks.

Hinduşii numesc astfel uraganele năvalnice şi stârnite pe neaşteptate, care devastează mai cu seamă regiunile muntoase şi sunt foarte temute prin partea locului.

Storr, l-a strigat Banks pe mecanic, ai închis cu grijă ambrazurile turelei?

Da, domnule Banks, i-a răspuns mecanicul. N-aveţi nici o teamă în această privinţă.

Kaluth unde este?

Termină de stivuit combustibilul în tender.

Mâine, făcu inginerul, n-o să ne dăm osteneala decât să strângem trunchiurile! Vântul s-a făcut tăietor de lemne şi ne scuteşte de muncă! Menţine presiunea, Storr, şi întoarce-te la adăpost.

Îndată, domnule.

Rezervoarele sunt pline, Kaluth? a întrebat Banks.

Da, domnule Banks, a răspuns fochistul. Acum rezerva de apă este completă.

Bine, întoarce-te, întoarce-te!

Mecanicul şi fochistul au dat curând fuga să se adăpostească în al doilea vagon.

Fulgera des şi explozia norilor încărcaţi cu electricitate făcea să se audă un bubuit înfundat. Tofanul nu răcorise atmosfera. Era un vânt dogoritor, o suflare arzătoare, care frigea de parcă ar fi ieşit pe gura unui cuptor.

Sir Edward Munro, Banks, Mac Neil şi cu mine nu mai părăseam salonul decât spre a merge în verandă. Privind rămurişul înalt al banianilor, îl vedeam ca pe o dantelărie neagră pe fondul roşu ca para al cerului. Nu se ivea fulger care să nu fi fost urmat, după câteva secunde, de bubuitul unui tunet. Abia dacă se stingea ecoul unuia, că o nouă lovitură de trăsnet era iarăşi repetată. Astfel, se auzea neîntrerupt o voce de bas profund, peste care se desluşeau acele detunături seci pe care Lucreţiu46 le-a comparat atât de bine cu foşnetul strident al hârtiei sfâşiate.

Cum, furtuna nu i-a făcut încă să se întoarcă? întrebă colonelul Munro.

Poate că, a răspuns sergentul, căpitanul Hod şi însoţitorii săi şi-au găsit vreun adăpost prin pădure, într-o scorbură de copac sau în scobitura vreunei stânci, şi n-au să vină înapoi decât mâine dimineaţă! Tabăra va fi tot aici şi mereu gata să-i primească!

Banks a clătinat din cap ca un om neliniştit. Ai fi zis că nu-i de aceeaşi părere cu Mac Neil.

În clipa aceea – era aproape ora nouă – a început să plouă cu o nemaipomenită violenţă. Ploaia cădea amestecată cu bucăţi uriaşe de grindină, care ne izbeau ca nişte pietre şi trosneau pe acoperişul sonor al Casei cu aburi. Semăna cu răpăitul înfundat al unor tobe. Era cu neputinţa să auzi ce se vorbeşte, chiar dacă văzduhul n-ar mai fi răsunat de bubuiturile de tunet. Frunzele banianilor, sfâşiate de grindină, se învârtejeau în toate părţile.

Banks nu se putea face auzit în mijlocul acestui tumult asurzitor, astfel încât a întins braţul şi ne-a arătat bucăţile de grindină care izbeau laturile Gigantului de Oţel.

Era ceva de necrezut! Totul scânteia la atingerea cu aceste corpuri dure. Ai fi zis că din nori cădeau adevărate picături de metal topit care, izbind tabla, iradiau jeturi de lumină. Fenomenul acesta arăta până în ce grad era atmosfera încărcată de electricitate. Materia fulminantă străbătea văzduhul fără încetare, astfel încât întregul spaţiu părea cuprins de flăcări.

Cu un singur gest, Banks ne-a făcut să intrăm în salon şi a închis uşa ce dădea spre verandă. Stând afară exista într-adevăr primejdia de a ne expune şocului emanaţiilor electrice.

Ne aflam înăuntru, într-o beznă pe care fulguraţia de afară o făcea să pară şi mai adâncă. Cât de miraţi am fost văzând că până şi saliva noastră era luminoasă! însemna deci că eram impregnaţi de fluidul din jur într-o măsură deosebit de mare.

S-ar putea spune că „scuipam foc”, ca să folosesc expresia întrebuinţată spre a caracteriza acest fenomen, arareori observat şi totdeauna înspăimântător. Într-adevăr, în mijlocul neîncetatei arderi explozive, cu focul arzând pe dinăuntru, cu focul pe dinafară, în mijlocul acestor bubuituri sporite de loviturile de trăsnet, inima cea mai tare nu-şi putea înfrâna bătăile repezi.

Dar ei! făcu colonelul Munro.

Ei… da… ei! răspunse Banks.

Eram îngrozitor de neliniştiţi. Nu puteam face însă nimic spre a le veni în ajutor căpitanului Hod şi tovarăşilor săi, care se găseau poate în primejdie de moarte.

Într-adevăr, dacă găsiseră cumva vreun adăpost, el nu se putea afla decât pe sub copaci şi ştim bine, în aceste condiţii, câte pericole întâmpini pe timp de furtună. Aflându-se într-o pădure atât de deasă, cum ar fi putut ei să stea la cinci sau şase metri de verticala care trece prin vârfurile celor mai lungi ramuri – aşa cum sunt sfătuite persoanele care au fost prinse pe neaşteptate de furtună în apropierea copacilor?

Toate aceste gânduri îmi treceau prin minte când, deodată, s-a auzit bubuitul unui tunet mai înfundat decât celelalte. Nu trecuse mai mult de o jumătate de secundă de când se ivise fulgerul.

Steam House s-a cutremurat şi parcă s-ar fi săltat pe arcuri. Am crezut că trenul avea să fie răsturnat.

În acelaşi timp, văzduhul s-a umplut de un miros puternic – un miros pătrunzător de vapori nitroşi – şi cu siguranţă că apa de ploaie strânsă în timpul acestei vijelii conţinea o mare cantitate de acid azotic.

A căzut trăsnetul… a spus Mac Neil.

Storr, Kaluth, Parazard! a strigat Banks.

Cei trei bărbaţi au dat fuga în salon. Din fericire, niciunul dintre ei nu fusese lovit.

Inginerul a dat atunci în lături uşa dinspre verandă şi a păşit în balcon.

Acolo! Vedeţi? făcu el.

La zece paşi în stânga şoselei fusese atins de trăsnet un banian uriaş. În razele neîncetatei lumini electrice se vedea ca ziua. Trunchiul imens, pe care lăstarii nu-l mai puteau susţine, căzuse de-a curmezişul peste copacii învecinaţi. Era cojit pe toată lungimea lui, iar o fâşie lungă de scoarţă, pe care rafala o agita ca pe un şarpe, se răsucea şfichiuind aerul. Se vede că această cojire avusese loc de jos în sus, sub acţiunea unui trăsnet ascendent de o violenţă nemaiîntâlnită.

— Dacă pica ceva mai aproape, Steam House ar fi fost trăsnită, a spus inginerul. Să rămânem, totuşi, înăuntru. Este măcar un adăpost mai sigur decât pe sub copaci!

— Să rămânem! a răspuns colonelul Munro.

În clipa aceea s-au auzit nişte strigăte. Oare ni se întorceau în sfârşit tovarăşii?

— Este glasul lui Parazard, a spus Storr.

Într-adevăr, bucătarul, aflat în ultima verandă, striga după noi în gura mare. Ne-am dus îndată la el.

La mai puţin de o sută de metri îndărătul şi în partea dreaptă a taberei ardea pădurea de baniani. Coroanele cele mai înalte ale copacilor dispăruseră într-o perdea de flăcări. Incendiul se întindea cu o forţă uriaşă şi se îndrepta către Steam House mai repede decât ne-am fi putut închipui.

Primejdia părea de neînlăturat. Seceta îndelungată şi creşterea temperaturii în timpul celor trei luni ale sezonului cald uscaseră copacii, arbuştii şi ierburile. Vâlvătaia se hrănea cu tot combustibilul acela foarte inflamabil. Aşa cum se întâmplă adesea în Indii, pădurea întreagă ameninţa să fie mistuită.

Într-adevăr, se vedea cum focul îşi întinde cercul de pălălaie şi se lăţeşte din aproape în aproape. Dacă ar fi ajuns la tabără, în câteva minute cele două vagoane ar fi fost distruse, căci panourile lor subţiri nu puteau să le apere de foc aşa cum o fac pereţii groşi ai unei case de bani.

Am rămas cu toţii fără glas în faţa acestei primejdii. Colonelul Munro şi-a încrucişat braţele la piept, apoi a rostit cu simplitate:

Banks, numai dumneata ne poţi scoate de aici!

Da, Munro, i-a răspuns inginerul, şi, întrucât n-avem nici un mijloc de a stinge incendiul, trebuie să fugim!

Pe jos? am strigat eu.

Nu, cu Steam House.

Dar căpitanul Hod şi tovarăşii săi? a întrebat Mac Neil.

Nu putem face nimic pentru ei! Dacă nu se întorc până pornim, noi tot o să plecăm!

Nu trebuie să-i părăsim! a spus colonelul.

Munro, a răspuns Banks, atunci când Gigantul de Oţel se va afla în siguranţă, departe de foc, ne vom întoarce şi vom răscoli pădurea până când îi vom regăsi!

Dă-i drumul, Banks! a strigat atunci colonelul ascultând de sfatul inginerului, în realitate singurul ce putea fi urmat.

Storr, a spus Banks, du-te la maşină! Kaluth, dă fuga la cazan şi aţâţă focurile! Ce presiune ai la manometru?

Două atmosfere, a răspuns mecanicul.

Trebuie ca în zece minute să avem patru! Haideţi, prieteni, hai! Mecanicul şi fochistul n-au mai pierdut o clipă. În curând trâmbe de fum negru au ţâşnit din trompa elefantului şi s-au amestecat cu şuvoaiele de ploaie, pe care gigantul părea să le înfrunte cu curaj. Fulgerelor care pârjoleau spaţiul, el le răspundea cu vârtejuri de scântei. Un jet de vapori şuiera pe coş, iar tirajul artificial aţâţa arderea lemnului pe care Kaluth îl tot îngrămădea în focar.

Sir Edward Munro, Banks şi cu mine rămăsesem în veranda din spate şi supravegheam incendiul din pădure, care înainta iute şi înspăimântător. Copacii înalţi se prăbuşeau în pojarul acela nesfârşit, crengile trosneau ca nişte focuri de revolver, lianele se răsuceau de la un trunchi la altul, vâlvătăile aţâţau numaidecât noi focare. În cinci minute pârjolul înaintase cu cincizeci de metri, iar flăcările despletite, s-ar putea spune zdrenţuite de rafale, se înălţau atât de sus, încât fulgerele le brăzdau în toate direcţiile.

Trebuie să părăsim locul acesta în cinci minute, a spus Banks, astfel totul va lua foc!

Repede mai înaintează incendiul! i-am răspuns eu.

Vom merge mai iute decât el!

Ce bine ar fi fost dacă Hod era aici, dacă tovarăşii lui s-ar fi întors! a spus sir Edward Munro.

Sirena! Sirena! a strigat Banks. Poate că o vor auzi!

Şi, dând fuga spre turelă, a făcut să răsune văzduhul de sunete ascuţite, care contrastau cu bubuiturile profunde ale tunetelor şi mai mult ca sigur că răzbăteau până departe.

O asemenea situaţie poţi numai să ţi-o imaginezi, dar n-ai fi în stare s-o descrii.

Pe de o parte, nevoia de a fugi cât mai repede cu putinţă; pe de alta, obligaţia de a-i aştepta pe cei care nu se înapoiaseră!

Banks se întorsese în veranda din spate. Marginea incendiului se afla acum la mai puţin de cincizeci de picioare de Steam House. Se răspândea o căldură de neîndurat şi aerul arzător ar fi ajuns în curând irespirabil. Asupra Gigantului nostru cădeau de pe acum numeroase scântei. Din fericire, însă, aversele torenţiale îl ocroteau într-o oarecare măsură, însă ele de bună seamă că nu l-ar fi putut apăra de atacul direct al focului.

Maşina scotea în continuare şuierături stridente. Nici Hod, nici Fox şi nici Gumi nu-şi făceau însă apariţia.

În clipa aceea, mecanicul a venit lângă Banks.

Avem presiunea necesară, a spus el.

Ei, bine, la drum, Storr, i-a răspuns Banks, însă nu prea repede!… Numai atât cât este nevoie ca să ne ţinem la distanţă de incendiu!

Aşteaptă, Banks, aşteaptă! l-a oprit colonelul Munro, care nu se putea hotărî să părăsească tabăra.

Încă trei minute, i-a răspuns cu răceală Banks, însă atât şi nimic mai mult! Peste trei minute începe să ia foc partea din spate a Casei cu aburi!

S-au scurs două minute. Acum era cu neputinţă să mai rămâi în verandă. Nu puteai atinge cu mâna tablele încinse, care şi începuseră să se coşcovească. Să mai rămânem chiar şi câteva clipe în plus ar fi însemnat cea mai mare imprudenţă!

La drum, Storr! a strigat Banks.

Ah! a exclamat sergentul.

Ei sunt! am spus eu.

Căpitanul Hod şi cu Fox se iviseră dinspre partea dreaptă a şoselei. Îl purtau pe braţe pe Gumi ca pe un corp inert şi au ajuns la scăriţa din spate.

Mort? a strigat Banks.

Nu, ci lovit de trăsnet, care i-a sfărâmat puşca în mână, i-a răspuns căpitanul Hod, şi i-a paralizat doar piciorul stâng.

Domnul fie lăudat! a spus colonelul Munro.

Mulţumesc, Banks, a adăugat căpitanul. Fără şuierăturile dumitale, nu mai izbuteam noi să găsim tabăra!

La drum, a strigat Banks, la drum!

Hod şi Fox se şi aruncaseră în tren, iar Gumi, care nu-şi pierduse cunoştinţa, a fost depus în cabina lui.

Ce presiune avem? a întrebat Banks care se dusese lângă mecanic.

Aproape cinci atmosfere, a răspuns Storr.

La drum! a repetat Banks.

Era ora zece şi jumătate seara. Banks şi Storr s-au dus să ia loc în turelă. Regulatorul de presiune a fost deschis, vaporii au dat buzna în cilindri, a început să se audă răgetul locomotivei, iar Casa cu aburi a pornit cu viteză mică prin acea întreită intensitate de lumină, produsă de incendiul din pădure, de focurile electrice ale felinarelor şi de fulguraţiile cerului!

Căpitanul Hod ne-a povestit în câteva cuvinte ce se petrecuse în timpul excursiei sale. El şi tovarăşii lui nu găsiseră nici urmă de animal. Odată cu apropierea furtunii, s-a întunecat mai repede şi mai tare decât crezuseră. Primul bubuit de tunet i-a prins pe când se aflau la mai bine de trei mile de tabără. Au vrut atunci să se întoarcă, însă, oricât au încercat ei să se orienteze, s-au rătăcit în scurt timp printre grupurile de baniani atât de asemănătoare, mai ales că nu găseau nici o cărare care să le arate direcţia de urmat.

În curând a izbucnit furtuna cu o violenţă nemaipomenită. În clipa aceea, se aflau tustrei dincolo de bătaia luminilor electrice. Aşadar, n-au putut să se îndrepte spre Steam House. Grindina şi ploaia cădeau în torente. Nici un adăpost, cel mult bolta nesigură a copacilor, care avea să fie şi ea ciuruită în puţină vreme.

Pe neaşteptate, dintr-un fulger uriaş, o lovitură de trăsnet. Gumi a căzut secerat lângă căpitanul Hod, la picioarele lui Fox. Din puşca pe care o ţinuse în mână, nu mai rămăsese decât patul. Ţeava, cocoşul şi apărătoarea trăgaciului, tot ce fusese din metal dispăruse într-o clipită.

Tovarăşii săi au crezut că fusese ucis pe loc. Din fericire nu murise, însă piciorul lui stâng, cu toate că nu-l atinsese direct fluidul, rămăsese paralizat. Bietul Gumi nu mai putea face nici măcar un pas. Trebuia deci cărat pe braţe. Zadarnic s-a rugat el să fie lăsat acolo, urmând să vină mai târziu să-l caute. Tovarăşii săi n-au vrut să primească şi, unul apucându-l de picioare, celălalt de umeri, s-au aventurat, de bine de rău, prin pădurea întunecoasă.

Timp de două ore Hod şi Fox au rătăcit la întâmplare, şovăind, oprindu-se, reluându-şi mersul, fără nici un punct de reper care să le arate direcţia spre Steam House.

În sfârşit, şi din fericire, şuierăturile, mai uşor de auzit decât nişte împuşcături în mijlocul tumultului elementelor dezlănţuite, au răsunat printre rafale. Era vocea Gigantului de Oţel.

Un sfert de oră mai târziu ajungeau tustrei, chiar în clipa în care urma să părăsim locul de popas.

Era şi timpul!

Totuşi, dacă trenul alerga pe şoseaua lată şi netedă din pădure, incendiul mergea la fel de repede ca şi el. Ceea ce făcea ca primejdia să fie şi mai ameninţătoare era faptul că direcţia vântului se schimbase, aşa cum se întâmplă adesea în timpul acestor fenomene atmosferice tulburătoare, care sunt furtunile. În loc să bată dintr-o parte, el sufla acum dindărăt şi cu violenţă, aţâţând pârjolul, întocmai ca un ventilator care saturează cu oxigen un focar. Focul ne ajungea din urmă. Ploua cu ramuri aprinse, cu scântei arzătoare, în mijlocul unui nor de cenuşă caldă, înălţată de la pământ, ca şi cum un crater ar fi împroşcat în spaţiu cu materii eruptive. Şi într-adevăr, cu ce s-ar putea compara mai bine incendiul acela decât cu înaintarea unui fluviu de lavă, desfăşurându-se de-a curmezişul câmpiei şi devorând totul în calea lui?

Banks a băgat de seamă. Nu văzuse, ci mai degrabă simţise o răsuflare dogoritoare trecând prin văzduh.

A mărit atunci viteza, cu toate că era destul de primejdios să o facă pe drumul acela necunoscut. Însă şoseaua, invadată de apele căzute din cer, era atât de desfundată, încât maşina nu putea fi condusă atât de repede pe cât ar fi vrut inginerul.

Pe la unsprezece şi jumătate, un nou bubuit de tunet, înfiorător, un nou trăsnet. Am scos cu toţii un strigăt de groază. Crezuserăm că Banks şi Storr fuseseră amândoi trăsniţi în turela din care conduceau mersul trenului.

Fusesem însă scutiţi de asemenea nenorocire. Descărcarea electrică izbise elefantul în vârful uneia dintre urechile sale clăpăuge.

Din fericire, maşina nu suferise nici o stricăciune şi se părea că Gigantul de Oţel voia să răspundă loviturilor furtunii prin răgetul lui tot mai zorit.

— Ura, a strigat căpitanul Hod, ura! Un elefant în carne şi oase ar fi căzut mort pe loc. Tu înfrunţi furtuna plin de curaj, şi nimic nu poate să te oprească! Ura, Gigantule de Oţel, ura!

Timp de încă o jumătate de oră, trenul a menţinut distanţa de care era nevoie. Din teama de a nu-l izbi prea violent de vreun obstacol, Banks nu-l gonea decât cu viteza trebuincioasă pentru a nu fi ajunşi de foc.

Din verandă, unde luasem loc colonelul Munro, Hod şi cu mine, vedeam trecând umbre mari, care săreau prin lumina incendiului şi a fulgerelor. În sfârşit, apăruseră fiarele sălbatice!

Din precauţie, Hod şi-a luat puşca. Întrucât era cu putinţă ca animalele înspăimântate să se arunce asupra Casei cu aburi, spre a găsi în ea adăpost sau refugiu.

Şi într-adevăr aşa a şi încercat să facă un tigru enorm; însă, aruncându-se într-un salt prodigios, şi-a prins capul între doi lăstari de banian. Copacul principal, aplecat de furtună, îşi întinsese lăstarii ca pe nişte sfori uriaşe, care au gâtuit sălbăticiunea.

Sărmanul animal! a spus Fox.

Fiarele astea sălbatice, i-a răspuns indignat căpitanul Hod, au fost făcute spre a fi ucise de un glonte cinstit de carabină! Da, sărmanul animal!

Ce-i drept, mare pacoste căzuse pe capul căpitanului Hod! Atunci când căuta tigri nu-i vedea, iar când nu-i căuta îi treceau în zbor pe dinainte sau erau sugrumaţi ca nişte şoareci în laţurile capcanei!

La ora unu noaptea, primejdia, pe cât de mare fusese ea până atunci, s-a dublat.

Vântoasa turbată, învârtejindu-se în direcţia tuturor punctelor cardinale, făcuse ca incendiul să cuprindă şi partea de şosea dinaintea noastră, astfel încât acum eram complet împresuraţi.

Cu toate acestea, violenţa furtunii scăzuse mult, aşa cum se întâmplă aproape totdeauna când asemenea fenomene atmosferice trec pe deasupra unei păduri, ai cărei copaci substrag şi epuizează puţin câte puţin materia electrică. Însă, dacă fulgerele erau mai rare şi trăsnetele cădeau la intervale mai mari, dacă ploaia se abătea cu mai puţină forţă, vântul sufla mai departe la suprafaţa pământului, cu o furie de necrezut.

Trebuia să sporim cu orice preţ iuţeala Gigantului de Oţel, cu riscul de a-l izbi de un obstacol sau de a ne prăbuşi în vreo groapă mare şi adâncă.

Banks a făcut acest lucru cu un sânge rece uimitor, ţinându-şi ochii lipiţi de sticlele lenticulare ale turelei şi stând cu mâna încleştată pe regulatorul de presiune, căruia nu-i mai dădea drumul.

Şoseaua părea încă pe jumătate liberă, între două perdele de flăcări. Era neapărat nevoie să trecem printre ele. Banks s-a aruncat cu hotărâre înainte, cu o viteză de şase, şapte mile pe oră.

Am crezut că acolo ne vor rămâne oasele, mai cu seamă când a fost nevoie să străbatem un loc foarte îngust printre văpăi, pe o distanţă de cincizeci de metri. Roţile Casei cu aburi au trecut scrâşnind peste jeraticul presărat pe jos şi un aer dogoritor ne-a învăluit din toate părţile!

Izbutisem!

În sfârşit, la ora două noaptea, în licărirea rarelor luminişuri, a apărut marginea pădurii. Îndărătul nostru se desfăşura o vastă panoramă de flăcări. Incendiul nu avea să se stingă până ce nu mistuia şi ultimul banian din pădurea aceea uriaşă.

În fine, la ziuă, trenul s-a oprit; furtuna se potolise cu totul şi am pregătit o tabără provizorie.

Elefantul nostru, verificat cu multă grijă, avea vârful urechii drepte străbătut de mai multe găuri, cu marginile răsucite.

Desigur, după o asemenea lovitură de trăsnet, oricare alt animal, afară de unul de oţel, ar fi căzut ca să nu se mai scoale niciodată, iar incendiul ar fi mistuit Gigantul nostru aflat în pericol!

La ora şase dimineaţa, după o foarte scurtă odihnă, o porneam din nou la drum, iar la prânz poposeam în împrejurimile orăşelului Rewah.