Capitolul XIII.

ISPRĂVILE VÂNĂTOREŞTI ALE CĂPITANULUI HOD.

După-amiaza zilei de 5 iunie şi noaptea următoare, petrecute în tabără, s-au scurs în linişte. După atâtea osteneli, sporite de tot atâtea primejdii, ne meritam odihna din plin.

Dinaintea paşilor noştri nu se mai desfăşurau câmpiile bogate ale regatului Aud. Steam House alerga acum prin teritoriul acela, încă fertil, dar întretăiat de nullah sau albii de torenţi, care formează provincia Rohilkhande. Bareilly este capitala acestui pătrat întins, cu latura de o sută cincizeci şi cinci de mile, udat de numeroşii afluenţi sau subafluenţi ai râului Gogra, în care se regăsesc ici şi colo pâlcuri de manghieri măreţi, şi presărat de porţiuni de junglă deasă care tind să dea îndărăt în faţa terenurilor cultivate.

Aici a fost centrul insurecţiei după cucerirea oraşului Delhi şi s-a desfăşurat una dintre campaniile lui sir Colin Campbell; aici coloana brigadierului Walpole nu a fost, la început, lipsită de noroc, aici a pierit, în lupta de la l4 aprilie, unul din prietenii lui sir Edward Munro, colonel comandant al celui de al 93-lea regiment scoţian care se distinsese în cele două asalturi ale oraşului Lucknow.

Dată fiind alcătuirea sa, ţinutul era cum nu se poate mai prielnic pentru mersul Gigantului nostru. Şosele frumoase şi foarte egal nivelate, cursuri de apă uşor de trecut între cele două artere mai importante care coboară dinspre nord, totul contribuia să ne facă mai uşoară străbaterea acestei părţi a itinerarului. Nu ne mai rămâneau de parcurs decât câteva sute de kilometri, înainte de a da de primele ridicături de teren ce leagă câmpia de munţii Nepalului.

Atâta doar că trebuia să ţinem seama neapărat de sezonul ploilor.

Musonul, care suflă dinspre nord-est către sud-vest în timpul primelor luni ale anului, tocmai încetase să mai bată. Perioada ploioasă este mai violentă pe litoral decât în interiorul peninsulei, unde începe ceva mai târziu. Aceasta se întâmplă din cauză că norii seacă înainte de a ajunge deasupra centrului Indiei. Mai mult încă, direcţia lor este întrucâtva modificată de către bariera munţilor înalţi, care formează un fel de contracurent atmosferic. Pe coasta Malabar, musonul de vară începe în luna mai; în mijlocul provinciilor centrale şi septentrionale el nu se face simţit decât după câteva săptămâni, adică în luna iunie.

Aşadar, ne găseam în luna iunie şi călătoria noastră urma să se desfăşoare în aceste împrejurări deosebite, însă prevăzute dinainte.

Trebuie să vă spun din capul locului că, începând chiar de a doua zi, curajosului nostru Gumi, care fusese dezarmat de trăsnet într-un mod atât de neplăcut, începuse să-i meargă mai bine. Înţepeneala piciorului stâng nu fusese decât vremelnică. Nu-i mai rămăsese nici urmă de paralizie, însă mi se părea că tot mai poartă pică focului căzut din cer.

În cursul zilelor de 6 şi 7 iunie, cu ajutorul lui Phann şi Black, căpitanul Hod a avut mai mult noroc la vânătoare. A izbutit să ucidă o pereche de antilope din acelea numite în ţinut nilgau. Este vorba despre boii albaştri ai hinduşilor, pe care i-am putea numi mai cu temei cerbi, întrucât ei seamănă mai bine cu cerbii decât cu semenii zeului Apis. Ar trebui chiar să le spunem cerbi gri-perlat, deoarece culoarea lor aminteşte cu siguranţă mai bine pe aceea a cerului pe timp de furtună decât pe a cerului azuriu. Ni se garantează totuşi că, la unele dintre aceste minunate animale, cu coarne mici, drepte şi ascuţite, cu capul lung şi uşor bombat, părul ajunge să fie aproape albastru, culoare pe care natura a refuzat-o în mod invariabil patrupedelor, până şi vulpii albastre, a cărei blană este mai curând neagră.

Nu era încă vorba despre carnivorele la care visa căpitanul Hod. Totuşi, dacă acest nilgau nu este feroce, nu înseamnă că e mai puţin periculos atunci când, uşor rănit, se întoarce asupra vânătorului. Mai întâi un glonte al căpitanului, apoi altul al lui Fox au oprit în plin elan cele două superbe animale. Au fost ucise parcă în plin zbor.

Aşa încât, pentru Fox nici nu însemnau altceva decât vânat cu pene.

În schimb, domnul Parazard a fost cu totul de altă părere, iar buturile lor excelente, numai bine fripte, ne-au făcut să fim de acord cu el.

În zorii zilei de 8 iunie am părăsit tabăra, pe care o instalasem în apropierea unui sătuc din Rohilkhande. Ajunsesem acolo în seara din ajun, după ce parcursesem cei patruzeci de kilometri care îl despărţeau de Rewah. Steam House mersese deci cu o viteză foarte redusă, căci ploile continuau să moaie pământul. În plus, râuleţele începeau să se umfle şi mai multe vaduri ne-au pricinuit o întârziere de câteva ore. Dar, la urma urmelor, pentru noi nu mai conta o zi sau două. Eram siguri că vom ajunge până la sfârşitul lunii iunie în regiunea aceea muntoasă unde aveam de gând să ne instalăm Casa cu aburi pentru mai multe luni de zile, pe timpul sezonului de vară, întocmai ca în mijlocul unui sanitarium. Aşadar, nici un fel de nelinişte în această privinţă.

În ziua de 8 iunie căpitanul Hod a avut de regretat o împuşcătură de zile mari.

Drumul trecea printr-o junglă deasă de bambuşi, aşa cum se întâmplă adesea primprejurul satelor acelora, care par înălţate în mijlocul unor coşuri cu flori: încă nu era adevărata junglă, care, în înţelesul hindus, înseamnă câmpia aspră, goală, stearpă, deasupra căreia se înalţă şirurile de tufişuri bătând în cenuşiu. Ne aflam, dimpotrivă, într-o regiune cu terenuri cultivate, în mijlocul unui ţinut mănos, împărţit ca de obicei în lanuri mlăştinoase de orez.

Gigantul de Oţel mergea liniştit, condus de mâna lui Storr, scoţând drăgălaşele sale panaşuri de vapori, pe care vântul le împrăştia deasupra bambuşilor de pe marginea şoselei.

Deodată, un animal a sărit cu o sprinteneală uluitoare, repezindu-se la gâtul elefantului nostru.

Un cheetah! Un cheetah! a strigat mecanicul.

Auzind acest strigăt, căpitanul s-a năpustit în balconul din faţă şi a înşfăcat puşca, mereu pregătită şi aflată totdeauna la îndemână.

Un cheetah! a strigat şi el.

Trage odată! am strigat eu.

Am tot timpul! mi-a răspuns căpitanul Hod care s-a mulţumit să ţină animalul în cătarea puştii.

Cheetah este un soi de leopard specific Indiilor, mai mic decât tigrul, însă aproape la fel de primejdios, într-atâta este de sprinten, cu şira spinării mlădioasă şi mădularele vânjoase.

Colonelul Munro, Banks şi cu mine stăteam în picioare în verandă şi-l priveam, aşteptând împuşcătura căpitanului.

De bună seamă că animalul se înşelase la vederea elefantului nostru. Se năpustise în grabă asupra lui; atâta doar că, acolo unde crezuse că va găsi carne de vietate în care să-şi poată înfige colţii şi ghearele, nu dăduse decât de tablă, pe care ghearele şi colţii săi n-o puteau străpunge. Furios de asemenea păţanie, el se agăţase acum de urechile lungi ale falsului animal şi tocmai voia să se lase păgubaş în clipa în care a dat cu ochii de noi.

Căpitanul Hod îl ţinea mai departe în cătare, ca orice vânător sigur pe lovitura lui, care nu vrea să tragă în animal decât la momentul potrivit şi să ţintească în locul cel mai nimerit. Cu un răget, fiara şi-a arcuit mândru spinarea. Fără îndoială că simţise primejdia, însă nu voia să fugă. Căuta poate momentul cel mai potrivit ca să se năpustească în verandă.

Într-adevăr, l-am văzut în curând căţărându-se pe capul elefantului, strângând între labe trompa ce-i folosea drept coş, apoi urcându-se până aproape de gaura prin care ieşeau trâmbele de vapori.

Trage, odată, Hod! i-am spus eu iarăşi.

Am tot timpul, mi-a repetat căpitanul.

Apoi, adresându-mi-se, dar fără să piardă din vedere leopardul care ne privea ţintă, a întrebat:

— N-ai omorât niciodată un cheetah, Maucler, nu-i aşa?

Niciodată.

Vrei să omori unul acum?

Căpitane, i-am răspuns eu, nu vreau să te păgubesc de o împuşcătură de zile mari…

Ei aş, ce asta-i împuşcătură de vânător? Ia, te rog, o puşcă, pune-o la umăr şi ocheşte-mi bine animalul! Dacă nu-l nimereşti, am să-l iau eu din zbor.

Fie!

Fox, care venise şi el lângă noi, mi-a întins o carabină cu două ţevi. Am luat-o, am armat-o, am dus-o la umăr, ochind leopardul care stătea încă nemişcat, şi am tras.

Animalul, uşor rănit, a făcut un salt enorm şi, trecând peste turela mecanicului, a căzut pe primul acoperiş al Casei cu aburi.

Oricât de bun vânător era căpitanul Hod, n-ar fi mai avut timp să-l împuşte din zbor.

— E rândul nostru, Fox, e rândul nostru! a strigat el.

Şi amândoi s-au năpustit afară din verandă, spre a alerga să se posteze în turelă.

Leopardul, care alerga încolo şi încoace, a făcut un salt pe deasupra pasarelei şi s-a aruncat pe cel de al doilea acoperiş. Chiar în clipa în care căpitanul Hod apăsa pe trăgaci, animalul a sărit iarăşi aruncându-se la pământ, s-a ridicat din nou într-un avânt plin de vigoare şi a dispărut în junglă.

Stop! Stop! i-a strigat numaidecât Banks mecanicului, care, oprind introducerea vaporilor, a blocat pe dată toate roţile trenului folosindu-se de frâna cu aer comprimat.

Căpitanul şi Fox au sărit în şosea şi s-au năpustit în hăţiş, ca să ajungă din urmă sălbăticiunea.

S-au scurs câteva minute. Ascultam cu toţii, cu oarecare nerăbdare. Nu s-a auzit nici o împuşcătură. Cei doi vânători s-au întors cu mâinile goale.

A dispărut, a zburat, striga căpitanul Hod, şi nici urmă de sânge prin iarbă!

Este vina mea! i-am spus eu căpitanului. Era mai bine dacă trăgeai dumneata în locul meu. N-ai fi dat greş!

Bine, dar l-ai atins, mi-a răspuns Hod, sunt sigur de asta, însă nu în locul nimerit!

Domnule căpitan, cu ăsta tot n-am fi ajuns nici eu la al treizeci şi optulea, nici dumneavoastră la al patruzeci şi unulea! a rostit Fox, puţin cam descumpănit.

Aş! a spus şi Hod, prefăcându-se că nu-i prea pasă. Un cheetah nu-i un tigru! Altminteri, dragă Maucler, nici nu m-aş fi gândit să te las pe dumneata să tragi primul!

La masă, prieteni, a spus atunci colonelul Munro. Ne aşteaptă dejunul, şi el are să vă mai aline…

Cu atât mai bine, a zis Mac Neil, căci totul s-a petrecut numai din vina lui Fox!

Din vina mea? a sărit ordonanţa, foarte tulburat de observaţia aceasta neaşteptată.

Neîndoielnic, Fox, a reluat sergentul. Carabina pe care i-ai dat-o domnului Maucler era încărcată doar cu cartuşe numărul şase!

Şi Mac Neil i-a arătat cel de al doilea cartuş, pe care tocmai îl scosese din arma de care mă folosisem. Într-adevăr, în el erau numai alice de potârniche.

Fox! a strigat căpitanul Hod.

Ordonaţi, domnule căpitan!

Două zile de arest!

Am înţeles, domnule căpitan!

Aşa încât Fox s-a dus în cabina lui, hotărât să nu mai apară înaintea noastră decât după patruzeci şi opt de ore. Era foarte ruşinat de greşeala săvârşită şi voia să se ascundă.

A doua zi, în 9 iunie, căpitanul Hod, Gumi şi cu mine am pornit să cutreierăm câmpia de-a lungul şoselei, în timpul popasului de după-amiază pe care ni-l acordase Banks. Plouase toată dimineaţa, dar spre prânz cerul se mai înseninase şi ne puteam aştepta ca vremea să se îmbunătăţească timp de câteva ore.

Dealtfel, nu Hod, vânătorul de fiare sălbatice, mă ducea cu el de astă dată, ci acela care trebuia să facă rost de vânat. Pornise să hoinărească agale pe marginea orezăriilor, însoţit de Phann şi de Black, în scopul aprovizionării bucătăriei. Domnul Parazard îi adusese la cunoştinţă că avea cămara goală şi că aştepta de la înălţimea sa ca înălţimea sa să binevoiască a lua măsurile necesare spre a i-o umple.

Căpitanul Hod s-a resemnat şi am plecat înarmaţi doar cu puştile de vânătoare. Timp de două ore alergătura noastră n-a avut alte urmări decât că am făcut câteva potârnichi să-şi ia zborul şi am stârnit câţiva iepuri, însă de la distanţe atât de mari, încât cu toată bunăvoinţa câinilor noştri am fost nevoiţi să renunţăm la orice speranţă de a-i mai ajunge.

De aceea, căpitanul Hod se găsea în cea mai proastă dispoziţie. De altminteri, în mijlocul acestei câmpii întinse, lipsită de jungle şi desişuri, presărată cu sate şi cu ferme, nu putea nădăjdui să întâlnească vreun animal carnivor care să-l fi despăgubit pentru leopardul ce-i scăpase în ajun. Venise doar în calitate de om însărcinat cu aprovizionarea şi se gândea la primirea pe care avea să i-o facă domnul Parazard dacă s-ar fi întors cu tolba goală.

Totuşi, nu era vina noastră. Până la ora patru încă nu avusesem ocazia să tragem un singur foc de armă. Bătea un vânt tăios şi, după cum am spus, tot vânatul se stârnea dincolo de bătaia puştilor.

Dragă prietene, mi-a spus atunci căpitanul Hod, hotărât, lucrurile merg tare prost! Când am plecat din Calcutta ţi-am promis nişte vânători superbe, dar un nenoroc, o fatalitate stăruitoare, pe care n-o pricep, mă împiedică să-mi ţin făgăduiala!

Bine, domnule căpitan, i-am răspuns eu, nu trebuie să desperăm, îmi pare rău mai mult pentru dumneata decât pentru mine. Dealtfel, avem să ne scoatem pârleala în munţii Nepalului!

Da, a recunoscut căpitanul Hod, pe primele povârnişuri ale Himalayei vor fi condiţii mai bune pentru vânătoare. Vezi, dragă Maucler, aş pune prinsoare că trenul nostru, cu tot calabalâcul, cu mugetele vaporilor şi mai ales cu elefantul lui gigantic, înspăimântă fiarele astea blestemate mai ceva decât un tren pe calea ferată, şi tot aşa are să fie cât timp merge! Trebuie să sperăm că, odată ajunşi la odihnă, vom fi mai norocoşi. Într-adevăr, leopardul ăla era nebun! Se vede că murea de foame de s-a aruncat asupra Gigantului de Oţel, şi era vrednic să fie ucis cu un glonte de calibru mare! Al dracului Fox, n-am să uit niciodată ce-a făcut! Dar cât e ceasul acum?

Aproape cinci!

Au trecut cinci ore şi noi n-am putut trage nici măcar un cartuş!

Suntem aşteptaţi în tabără abia pe la şapte. Poate că până atunci…

Nu! Norocul ne este potrivnic, a strigat căpitanul Hod, şi, vezi dumneata, când ai noroc, succesul este pe jumătate asigurat!

Şi cu stăruinţa se întâmplă la fel, i-am răspuns eu. Ei bine, căpitane, să cădem de acord că nu ne vom întoarce cu mâinile goale! Îţi convine?

Îmi convine! a strigat Hod. Să moară cine nu s-o ţine de cuvânt!

Ne-am înţeles.

Să ştii, Maucler, am de gând mai degrabă să duc un şoarece de pădure sau o veveriţă, decât să mă întorc cu buzele umflate!

Căpitanul Hod, Gumi şi cu mine ne aflam în acea dispoziţie sufletească în care totul este îngăduit. Am continuat deci vânătoarea cu o încăpăţânare vrednică de o soartă mai bună; dar se părea că până şi păsările cele mai inofensive ne ghiciseră intenţiile ostile. Cu neputinţă să ne fi putut apropia măcar de una singură.

Am mers astfel printre orezării, bătând când o latură a şoselei, când pe cealaltă, luând-o înapoi, astfel încât să nu ne depărtăm prea mult de tabără. Osteneală zadarnică. La ora şase şi jumătate seara, cartuşele din puştile noastre erau încă neatinse. Am fi putut să venim şi cu câte un baston în mână, rezultatul ar fi fost acelaşi.

Îl priveam pe căpitanul Hod. Mergea cu fălcile încleştate. Pe frunte, o cută adâncă, săpată între sprâncene, vestea o furie surdă. Mormăia printre buzele strânse nu ştiu ce ameninţări zadarnice împotriva oricăror fiinţe cu blană sau cu pene, din rândul cărora în câmpia aceasta nu se ivea nici măcar una singură. De bună seamă că ar fi ajuns să-şi descarce puşca în orişice obiect întâlnit în cale – arbore sau stâncă: un mod foarte vânătoresc de a-şi descărca nervii. Se vedea limpede că arma îi frigea degetele. Parcă fără voia lui, o arunca pe braţ, o zvârlea iar înapoi în bandulieră, o ducea din nou la umăr.

Gumi îl privea cu luare-aminte.

Pe căpitan au să-l apuce furiile dacă lucrurile merg tot aşa! mi-a spus el, clătinând din cap.

Da, i-am răspuns eu, aş da bucuros treizeci de şilingi pe cel mai modest porumbel de casă, pe care o mână milostivă l-ar arunca la distanţa nimerită! Asta l-ar calma!

Însă nici pentru treizeci de şilingi şi nici pentru dublul sau chiar triplul acestei sume nu ne-am fi putut face rost barem de cel mai ieftin şi mai obişnuit vânat. Câmpia era pustie şi n-am zărit nici o singură fermă sau vreun sat.

Într-adevăr, cred că, dacă asemenea lucru ar fi fost cu putinţă, l-aş fi trimis pe Gumi să cumpere la orice preţ vreo zburătoare, fie chiar şi un pui jumulit, pentru a-l supune, drept represalii, împuşcăturilor înciudatului nostru căpitan!

Între timp, se lăsa noaptea. În mai puţin de o oră n-ar mai fi fost lumină de ajuns spre a ne putea urma nefolositoarea expediţie. Deşi ne legasem să nu ne întoarcem în tabără cu tolbele goale, am fi fost fără doar şi poate siliţi s-o facem, în afară de cazul că ne-am fi hotărât să ne petrecem noaptea în câmpie. Însă, fără a mai ţine seama că noaptea ameninţa să fie ploioasă, trebuia să-i scutim de griji pe colonelul Munro şi pe Banks, care s-ar fi neliniştit văzând că nu mai venim odată.

Căpitanul Hod, cu ochii larg deschişi, aruncându-şi privirile de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta cu o iuţeală de pasăre, mergea cu zece paşi înaintea noastră, într-o direcţie care în mod sigur nu ne apropia de Steam House.

Tocmai voiam să grăbesc pasul să-l ajung, ca să-i spun să se lase păgubaş de-a mai lupta împotriva ghinionului, când am auzit în dreapta mea un fâlfâit zgomotos de aripi. Am privit într-acolo.

O masă alburie se înălţa încet, încet pe deasupra unui hăţiş.

Iute, fără a-i mai da căpitanului Hod răgazul să se întoarcă, am dus puşca la umăr şi cele două focuri au pornit unul după altul.

Zburătoarea necunoscută în care trăsesem s-a prăbuşit greoi în marginea unei orezării.

Phann a făcut un salt, a înşfăcat vânatul pe care-l doborâsem şi i l-a adus căpitanului.

În sfârşit, a strigat Hod, dacă domnul Parazard n-o să fie mulţumit, n-are decât să se arunce în marmită cu capul înainte!

Însă cel puţin este un vânat care se mănâncă?

Cu siguranţă… în lipsă de altceva mai bun! mi-a replicat căpitanul.

Din fericire nu v-a văzut nimeni, domnule Maucler! mi-a spus Gumi.

Dar ce lucru vrednic de mustrare am săvârşit?

Eh! Aţi ucis un păun şi este interzis ca păunii să fie omorâţi, aceste păsări fiind socotite sfinte în întreaga Indie.

Dracul să le ia pe toate păsările sfinte şi pe cei ce le sfinţesc! a strigat căpitanul Hod. Ăsta-i ucis, o să-l mâncăm… Cu smerenie, dacă vrei, dar o să-l mâncăm!

Într-adevăr, în această ţară a brahmanilor, după expediţia lui Alexandru cel Mare, epocă în care s-a răspândit în peninsulă, păunul este considerat o pasăre sfântă, în toată India. Hinduşii au făcut din el simbolul zeiţei Saravasti, protectoarea naşterilor şi a căsătoriilor. Cine distruge o asemenea zburătoare este pasibil de pedepse pe care le-a întărit şi justiţia engleză.

Exemplarul acela de galinacee care-l bucura pe căpitanul Hod era măreţ, cu aripile sale de culoare verde-închis cu reflexe metalice, mărginite de o dungă aurie. Coada lui, foarte stufoasă şi fin împodobită cu pete rotunde, alcătuia un evantai superb de pene mătăsoase.

La drum, la drum! a spus căpitanul. Mâine domnul Parazard ne va servi păun, orişice ar putea gândi despre asta toţi brahmanii din India! Şi dacă, la urma urmelor, păunul nu-i altceva decât un pui de găină mai pretenţios, ăsta, cu penele sale scoase artistic în relief, va arăta foarte frumos pe masa noastră!

În sfârşit, eşti mulţumit acum, domnule căpitan?

Mulţumit… de dumneata da, dragă prietene, însă de mine câtuşi de puţin! Ghinionul nu m-a slăbit încă, dar va trebui să treacă! La drum!

Ne-am întors aşadar spre tabără, de care ne îndepărtasem probabil cu vreo trei mile. Pe şoseaua care-şi desfăşura firul şerpuitor prin jungla deasă de bambuşi, căpitanul Hod şi cu mine păşeam alături unul de altul. Gumi, care căra vânatul, venea la doi sau trei paşi în urmă. Soarele nu apusese încă, dar era acoperit de nori groşi şi am fost nevoiţi să ne căutăm drumul în semiobscuritate.

Deodată, dintr-un desiş din dreapta şoselei a izbucnit un răget formidabil. Răgetul mi s-a părut atât de îngrozitor, încât m-am oprit brusc, parcă fără voia mea.

Căpitanul Hod m-a prins de mână şi mi-a spus:

Un tigru!

Apoi, i-a scăpat o înjurătură.

Pe toate furtunile Indiilor! a strigat el. În puştile noastre n-avem decât alice de potârniche!

Era prea adevărat. Hod, Gumi şi cu mine n-aveam nici măcar un singur glonte!

Dealtfel, nici n-am fi mai avut vreme să ne încărcăm din nou armele. Zece secunde după ce scosese răgetul, animalul se avântase afară din hăţiş şi, dintr-un salt, ajunsese pe şosea, la douăzeci de metri de noi.

Era un tigru măreţ, dintre aceia pe care hinduşii îi numesc mâncători de oameni – man eater – carnivore feroce, care fac în fiecare an sute de victime. Ne aflam într-o situaţie îngrozitoare.

Priveam tigrul, îl devoram din ochi şi trebuie să mărturisesc că-mi tremura puşca în mână. Avea o lungime de nouă sau zece picioare şi blana de culoare portocalie, vărgată cu dungi albe şi negre.

Ne privea şi el. Ochii săi de pisică sclipeau în penumbră. Coada lui bătea pământul cu nerăbdare. Se strângea şi se ghemuia de parcă ar fi vrut să se avânte. Hod nu-şi pierduse deloc sângele rece. Ţintea animalul şi şoptea cu o intonaţie cu neputinţă de redat:

De şase! Să ucizi un tigru cu cartuşe numărul şase! Dacă nu-l împuşc foarte de-aproape şi drept între ochi, suntem…

Căpitanul n-a mai putut să încheie. Tigrul înainta nu în salturi, ci cu paşi mici.

Gumi, stând pe vine îndărătul nostru, îl luase şi el la ochi, atâta doar că puşca lui n-avea decât alice mărunte. Cât despre a mea, nici măcar nu era încărcată.

Am vrut să scot un cartuş din cartuşieră.

Nici o mişcare! mi-a şoptit încetişor căpitanul. Tigrul ar şi sări, şi nu trebuie să sară!

Am rămas atunci tustrei neclintiţi.

Tigrul înainta încetişor. Până mai adineauri îşi legănase capul, acum nu şi-l mai mişca. Ochii săi ne priveau fix, dar parcă pe furiş. Cu falca de jos uriaşă atârnând până la pământ, părea să-i aspire emanaţiile.

În curând, formidabila fiară nu se mai afla decât la zece paşi de căpitan.

Hod, bine proptit pe picioare, nemişcat ca o statuie, îşi concentra întreaga viaţă în privire. Înspăimântătoarea luptă care se pregătea, şi de pe urma căreia poate că niciunul dintre noi n-avea să mai scape cu viaţă, nici măcar nu-l făcea să-i bată inima mai iute.

În clipa aceea am crezut că, în sfârşit, tigrul va sări.

A mai făcut încă cinci paşi. Am avut nevoie de toată energia ca să nu-i strig căpitanului Hod:

Dar trage odată! Trage odată!

Nu! Căpitanul Hod spusese – şi era de bună seamă singura cale de scăpare – că voia să-l împuşte pe animal drept între ochi; însă pentru aceasta era nevoie să tragă foarte de aproape.

Tigrul a mai făcut trei paşi şi s-a înălţat ca să sară.

A răsunat atunci o detunătură violentă, urmată aproape numaidecât de încă una.

A doua detunătură avusese loc chiar în trupul animalului, care, după încă trei-patru tresăriri şi răgete de durere, a căzut neînsufleţit la pământ.

O adevărată minune! a strigat căpitanul Hod. Deci, puşca mea era încărcată cu gloanţe, ba chiar cu gloanţe explozive! Ah, de data asta îţi mulţumesc, Fox, îţi mulţumesc!

Este cu putinţă? am strigat şi eu.

Vezi şi dumneata!

Şi, frângându-şi arma de vânătoare, căpitanul Hod a scos cartuşul de pe ţeava din stânga. Era un glonte exploziv.

Acum totul se explica uşor:

Căpitanul Hod avea o carabină cu două ţevi şi o puşcă de vânătoare tot cu două ţevi, amândouă de acelaşi calibru. Or, atunci când Fox încărcase din greşeală carabina cu alice, el încărcase puşca de vânătoare cu gloanţe explozive. Şi dacă în ajun acest lucru salvase viaţa leopardului, astăzi ni le salvase pe ale noastre.

Da, a spus căpitanul Hod, şi niciodată nu m-am aflat mai aproape de moarte ca astăzi!

După o jumătate de oră ajungeam înapoi în tabără. Hod a trimis după Fox şi i-a povestit tot ce se întâmplase.

Domnule căpitan, i-a răspuns ordonanţa, asta dovedeşte că în loc de două zile de consemn merit patru, pentru că m-am înşelat de două ori!

Sunt de aceeaşi părere cu tine, i-a răspuns la rândul său căpitanul Hod, însă, deoarece greşeala ta m-a ajutat să-l dobor pe al patruzeci şi unulea, mai sunt de părere să-ţi ofer această guinee…

După cum şi eu sunt de părere s-o iau, a rostit Fox, care a vârât moneda de aur în buzunar.

Acestea au fost incidentele care au marcat întâlnirea căpitanului Hod cu cel de al patruzeci şi unulea tigru al său.

La l2 iunie, pe seară, Steam House făcea haltă în apropierea unui târguşor, iar a doua zi o porneam din nou la drum spre a străbate cei cinci sute de kilometri care ne mai despărţeau de munţii Nepalului.